Scînteia Tineretului, iunie 1958 (Anul 13, nr. 2817-2841)

1958-06-01 / nr. 2817

5 minute între viaţă şi moarte . 101 oameni salvaţi de la moarte de profesorul sovietic Negorski . Moarte „reversibilă" ÎNTOARCERE LA VIAŢA In jurul mesei lungi şi albe, scăldată în lumina orbitoare a becu­rilor uriaşe, siluetele păreau să fie pironite pe podeaua sălii. Doar citeva perechi de mîini inmănuşate roboteau fără preget peste cor­pul neînsufleţit al tînărului întins pe masa de operaţie. Fusese adus în grabă, puţine clipe mai înainte, victimă a unui accident de cir­culaţie din vecinătate. Inima încetase să bată şi viaţa părea să se fi scurs pentru totdeauna din organismul nemişcat. După un timp, obrajii prinseră a se colora din nou şi mişcările ritmice ale pieptului dezvăluiră o respiraţie aproape normală. îndepărtîndu-se de masa lungă şi albă, savantul se apropie de fe­reastra prin care pătrundeau razele calde ale soarelui. Pentru a 101-a oară, profesorul V. Negovski răpise morţii o victimă sigură. Moarte „reversibilă" şi moartea definitivă Sînt aproape 20 de ani de cînd prof. Negovski studiază mecanis­mul şi legile morţii organismului Pornind de la principiile de bază ale fiziologiei şi înarmat cu în­văţătura ilustrului său profesor, acad. Bogomoleţ, prof. Negovski a început prin a studia limitele care despart moartea biologică — adi­că încetarea definitivă a vieţii — de moartea „reversibilă“, cînd res­piraţia încetează şi inima se o­­preşte dar viaţa nu s-a stins încă complect. Această fază interme­diară durează in genere 5-6 mi­nute şi în decursul ei, soarta mu­ribundului depinde în mare mă­sură de îndemînarea medicului. In mod obişnuit, medicii recurg in asemenea cazuri la diferitele mijloace clasice pentru reanima­rea organismului : injecţii cu eter, stricnina, amoniac sau alcool, şocuri electrice şi în unele cazuri, chiar masaje directe pe inimă. Foarte adesea, aceste metode dau însă greş deoarece ele nu stimu­lează importantul centru al activi­tăţii organismului şi anume bulbul rahidian. Totodată, inter­valul de 5-6 minute este de obicei prea scurt pentru sosirea medicu­lui şi pentru aplicarea metodelor de reanimare. Metoda profesorului Negovski Prof. Negovski, a cărui viaţă şi realizări constituie un exemplu de dăruire ştiinţifică, a pornit in căutarea unei posibilităţi de pre­lungire a acestui interval foarte scurt între moartea „reversibilă“ şi cea definitivă. După cum se ştie, diferitele sisteme ale organismu­lui omenesc nu îşi încetează acti­vitatea concomitent. Cilurile care acoperă laringele şi brochiile con­­tinuă să vibreze cîtăva vreme după oprirea inimii. Fagociţii — „mîn­­cătorii de microbi“ din organism — nu îşi opresc misiunea decit mult timp după răcirea corpului. Alte elemente ale organismului re­zistă şi mai multă vreme. Şi to­tuşi, intervalul critic durează nu­mai 5-6 minute deoarece scoarţa cerebrală este prima care moare şi nu mai poate fi reanimată. In cursul cercetărilor sale, prof. Negovski şi-a dat repede seama că pentru a salva organismul a­­parent decedat sau pe cale de a deceda, trebuie reînviată simultan activitatea inimii şi a centrului respirator. Numai cu ajutorul e­­forturilor conjugate ale acestor două sisteme se poate asigura ali­mentarea cu sînge a scoarţei celor două emisfere cerebrale. Şi după lucrări îndelungate, savantul so­vietic a reuşit să perfecţioneze o metodă complexă de restabilire a funcţiunilor vitale. în acest scop, el injectează sînge amestecat cu adrenalină în artera muribundu­lui, dirijindu-l către inimă şi pro­cedează în acelaşi timp la insu­­flarea de aer în plămîni cu aju­torul unei pompe aspiratoare­­respingătoare. Această puternică acţiune combinată poate redeştepta activitatea inimii şi centrului res­pirator şi pacientul „decedat“ este readus la viaţă. Răcirea organismului Noua metodă a prof. Negovski a dat pînă acum rezultate edifica­toare : din 326 cazuri, 101 au fost încununate cu succes. Întrebat ce simţise în momentul „morţii“, u­­nul din pacienţii prof. Negovski a declarat : „Nu am simţit nimic deoarece... dormeam !“ Şi este şi firesc să fie aşa, căci scoarţa ce­rebrală este prima care moare şi odată cu ea dispar toate funcţiuni­le superioare conştiente ale omu­lui. Satisfacţia marilor reuşite de pînă acum nu a scăzut interesul savantului pentru problemă care îl frămîntă. In ultimii ani, prac­tica medicală a stabilit că răcirea organismului pînă la 26-28 grade permite întreruperea temporară a circulaţiei sîngelui. In aceste con­diţii speciale, creierul poate trăi fără hrană timp de 20 de minute. Prof. Negovski a fost primul care a avut ideea prelungirii in­tervalului între moartea „reversibi­lă“ și cea definitivă prin răcirea organismului muribund. Experien­ţele făcute pînă acum pe animale dovedesc că intervalul critic poa­te fi prelungit pe această cale pînă la o oră, în momentul in care noua metodă va putea fi a­­plicată în mod curent la om, iz­­bînzile prof. Negovski nu se vor mai număra cu sutele ci cu zeci­le de mii. V. GHEORGHIU Printre persoanele care îşi datoresc viaţa prof. Negovski se numără şi Elena Protopo­­va, profesoară la Conservato­rul din Moscova (fotografia de sus) şi această mamă şi fetiţa ei (fotografia din mijloc). Elena Protopova a fost rea­dusă la viaţă după un atac de inimă iar fetiţa s-a născut citeva clipe după moartea a­­parentă a mamei ei. Datorită metodei savantului sovietic, mama a fost reanimată şi ea după cîteva minute. Prof. Negovski în laborato­rul său. (fotografia de jos). Cm autocamionul la rai. altitudine Calităţile superioa­re ale autovehicule­lor fabricate in R. D. Germană au fost ve­rificate încă odată cu­ prilejul unei expedi­ţii efectuată pe di­stanţa Berlin - Lhasa. O caravană de auto­­camioane Horch- Zwickau a parcurs de două ori această distanţă fără defec­ţiuni. Peste 4.500 km. au fost străbătuţi cu succes în cele mai rele condiţii prin munţii Tibetului, la o altitudine de 5.400 metri. Şi, după cum se poate vedea din clişeul nostru, auto­camioanele au fost nevoite să se trans­forme uneori chiar şi în vehicule amfibii. Piane din sticla Ziarul „Rude Pravo" din R. Ce­hoslovacă ne informează că în ţară au fost construite două modele de piane de concert din sticlă neagră. Experienţele efec­tuate au fost încheiate cu suc­ces. ...colectivul uzinei metalur­gice din Nikopol (Ucraina) a pus la punct producţia de ţevi al căror perete este de două ori mai subţire decit pă­rul omului ? ...la Budapesta a apărut un manual de limba arabă al tî­­nărului lingvist ungur István Boga ? Un alt manual de lim­ba arabă editat în Ungaria a apărut în anul 1887 ? ...la Tokio s-a inaugurat re­cent prima linie de tramvai cu o singură şină ? Garnitu­rile tramvaiului compuse de două vagoane aerodinamice, circulă la o înălţime de 10 metri, cu 60 de pasageri. ...în Elveţia s-a fabricat cel mai mic ceas din lume ? A­­cesta are un diametru de 11 mm. și o greutate de 93 centi­­grame. Lungimea minutarului este de 2,4 mm, iar a orarului de 1,3 mm. Oameni din... STICLA Un ziar suedez a vorbit despre „a opta minune a lumii“. Cînd această „minune“ a ajuns la Pe­kin, în cîteva săptămîni, peste 1.500.000 de oameni au privit-o. La New Delhi, cifra vizitatorilor a fost și mai mare : 2.500.000 de oameni în numai 9 săptămîni. Dar despre ce „minune“ este vorba ? Probabil că imaginaţia ci­titorilor a călătorit în cele mai îndepărtate domenii. Să nu vă pu­nem însă la încercare răbdarea. „Minunea“ era, de fapt, nişte... oameni de sticlă. Poate că în ga­leria ciudăţeniilor biologice n-aţi întîlnit vreo referire la oamenii de sticlă. Şi totuşi aceştia există... Primul om de sticlă s-a „născut“ în 1930. Locul naşterii: Dresda. Sexul : masculin. De-atunci şi pînă în 1945 s-au mai „născut“ încă şase oameni de sticlă. Dintre aceş­tia, cinci erau bărbaţi. După 1949, familia oamenilor de sticlă se mă­reşte cu încă 22 de oameni. Părinţii oamenilor de sticlă sunt harnicii specialişti ai Muzeului ge­rman de igienă din Dresda. Oa­menii din sticlă dau posibilitatea celor ce-i privesc să înţeleagă mai limpede structura corpului ome­nesc. Pielea de sticlă îngăduie să se vadă scheletul, poziţia şi mărimea organelor interne precum şi cele mai importante vase sanguine şi nervi. In vreme ce sunt prezentate, organele interne sunt luminate pe rînd iar cu ajutorul unei benzi de magnetofon se explică funcţiunile lor. Mulţi vizitatori se întreabă dacă omul de sticlă este înzestrat cu un schelet natural. Un ziarist german care a vizitat atelierele din Dresda ne-a relevat că mon­tarea scheletului se face prin re­producerea unui schelet veritabil. Din sîrmă subţire sunt confecţio­nate elementele sistemului san­guin şi nervos care apoi sunt su­date şi vopsite: arterele în roşu, venele în albastru, nervii in gal­ben. Cită muncă este necesară re­iese uşor din faptul că la confec­ţionarea unui singur om de sticlă este nevoie de... 18 km. de sîrmă. Pielea, de fapt, nu este din sti­clă, ci din colon, o materie plasti­că, transparentă ca sticla, care în stare caldă poate fi perfect mo­delată. La executarea pielei şi a organelor interne se folosesc aşa numitele forme cu vid. Confecţio­narea unui om de sticlă nu este o operaţie simplă. Sunt necesare nu mai puţin de cinci luni de muncă, încă un amănunt: femeia de sticlă are o înălţime de 1,67 m. şi cîntăreşte 28 de kg. Capul „omului de sticlă" Nu aveam hab­ar că nimerisem la un spectacol citat de o trupă de copii. Stăteam un stat, urmăream replicile pe care nu le înţelegeam ale împăratului de jad din cer ad­miram dansurile şi nu mă gîndeam de loc că cea mai mare dintre ac­triţe are 16 ani şi ceia mai mică 13. Numai cînd a apărut lui-Fu­cian, m-am gîndit puţin nedumi­rită : „De ce interpretul principial nu-i ceva mai înalt“. Nici că lui Fu­cian, avea numai 15 ani împli­niţi, nu ştiam încă atunci. Treaba asta am aflat-o printr-o întîmpla­­re, şi anume la sfîrşitul spectaco­lului, cînd, greşind uşa, am nime­rit fără nici o intenţie în culise, unde o fetişcană puţintică la trup îşi desfăcea complicata coafură în­­cercînd să-şi împletească părul greu şi bogat, cum se cuvine unei zîne, în cozi foarte pămîntene. „Iată, aceasta e eroina princi­pală — mi-a spus un băieţel ce nu părea să aibă mai mult de 12 ani. O cheamă Cian­ Li pong şi are 16 ani". Ce ai clipi, în jurul meu se strinseseră la vreo 30 de copii şi tineri (căci dacă pe cei de 16-17 ani ii voi numi copii, de­sigur că se vor supăra) şi fiecare voia săm­i spună cite ceva, să-mi arate ceva. Aşa am aflat că prota­goniştii spectacolului din seara a­­ceea erau elevii şcolii operei Huan- Mei din provincia An­ Hui şi se a­­flau un turneu, la multe sute de kilometri de casă în oraşul Uhah. Cel mai mic dintre ei era Cia-Cin-in şi avea 11 ani, cel mai mare Cin-Tan-cui avea 18 şi veniseră să dea spectacole pentru constructorii combinatu­lui metalurgic de la Uhan. Trei săptămîni stătuseră pe şantier şi recoltaseră seară de seară en­­tuziaste aplauze, iar un loc de flori primiseră în dar de la construc­tori bomboane şi fructe conser­vate. Opt zile jucaseră un oraş cu sala plină şi acum se pregăteau de plecare. Dacă fac des asemenea turnee ? Da, desigur, în fiecare an. Acasă, ziua asistă La cursuri, fac exerciţii, învaţă, iar seara dau spectacole... Intr-un an ei joacă neîntrerupt trei pînă la cinci luni. Cinci după 4 ani de studiu au ab­solvit şcoala ei nu sunt numai ac­tori cu diplomă, dar mai ales ac­tori cu experienţă... Au acum un repertoriu trei piese mari, grele, serioase... Şi pe urmă tot felul de mici piese într-un act „Astea-s fleacuri“, spune To-Sen­­i cu ae­rul unui cunoscător încercat. Are 14 ani şi va fi cineva şi nu peste mult timp un mare actor de come­die. Are pentru asta toate atribu­tele o faţă expresivă şi de o mare mobilitate, gestul precis, sigur, ochii vioi ca de veveriţă şi un u­­mor efervescent, care te face să rizi de cum deschide gura. Şi a­poi un simţ scenic remarcabil. „Pe scenă mă simt ca la joacă, spune el. B­a nu,­­se corectează in a­­ceiaşi clipă) chiar mai bine, e un joc mai inteligent, nu-i aşa ?" Şi Mon-Sien­ta de la şcoala Ope­rei clasice din Pekin găseşte că a juca pe scenă e cel puţin la fel de interesant ca a juca şotron în pauze in marea curte a şcolii. Dar nici jocul cu mingea nu-i displace. Ce vreţi are 12 ani şi una din cele mai bune voci din întreaga şcoală a operei. L-am­ văzut in rolul unui general medieval cu barbă lungă Şi patru steaguri înfipte in chip de aripi în banderola de la spate a bogatului halat de mătase grea. Era tot atit de grav ca şi Statu- Palmă-Barbă-Cot şi tot atit de convins de importanţa misiunii sale în teatru ca oricare din marii vestiţi protagonişti ai operei din Pekin. Iar Ton­ Fen­cin gurţind scufa împodobită a unui ministru imperial călca rar şi cu demnitate în mijlocul zîmbetelor îngădui­toare şi totuşi admirative ale oa­menilor maturi din sală. Şi aplau­zele la scena deschisă adresate lor nu erau de loc, vă asigur, un premiu de consolare. Căci specta­torul chinez e zgîrcit cu aplau­zele şi cu laudele. Aşa că devine evident că de vreme ce copiii ope­rei din Pekin (aşa ii numeşte in capitala R. P. Chineze toată lu­mea) le-au primit, le-au meritat din plin. Vizitind insă şcoala Operei din Pekin am cunoscut şi nişte „ac­tori" mai ,,bătrîni" ca de pildă pe Sun-Hon-siun — care are 18 ani şi este absolvent al primei promo­ţii, care părăseşte anul acesta băncile şcolii. Căci spre deosebire de şcoala operei Huan-Mei ale că­rei cursuri durează numai 4 ani, cele ale şcolii sau facultăţii (cum îi spun plin de importanţă elevii) Operei din Pekin au durat pînă acum 8 ani, iar din toamnă cursu­rile se vor prelungi la 10 ani. Căci cum îmi explică Sen-Tin min frumoasa interpretă de 17 ani a „şarpelui alb“ este mult mai greu să fii actor al operei clasice din Pekin decit a tuturor celorlalte tipuri de operă chineză. ..De aceea, noi învăţăm meci mult", adaugă cu importanţă a­­celaşi Mon-Sien-ta sosit tocmai, nu, nu de la o repetiţie ci de la un meci amical in care s-a ales cu o zdravănă lovitură de picior". „Hei, ce bine o duc „actorii" noştri, spune bătrinul profesor Sun-Sen­wen. Pe vremea cinci, eu făceam şco­ală, măturam, spălam vase, ingrijam copiii directorului particular. Banii îi încasa bineîn­ţeles directorul patron iar eu în­casam. .. bătaia. În fiecare seară o porţie..." I-am lăsat pe cei trei sute de elevi-studenţi ai şcolii Operei din Pekin în clase. Tocmai sunase clopoţelul. Unii citeau, alţii aveau ora de acrobaţie, cei mai mari ora de canto, iar prima promoţie îşi pregătea spectacolul de producţie. Statu-Palmă-Barbă-Cot mi-a făcut semn cu mina de la o fereastră — „Să scrii că atunci cînd voi fi mare, am să fiu un actor gener."­ MARIANA PIRVUI BSWJ COPII - ACTORI PE SCENELE CHINEZE O scenă dintr-o operă chineză clasică în Interpretarea copiilor, actori Hidroelicopterul „Mi—1“ In Uniunea Sovietică se experimentează în prezent elicopterul „MI—1" cu flotoare, destinat depistării bancurilor de peşti şi ba­lene şi acordării de ajutor marinarilor naufragiaţi. în afară de aceasta, prin instalarea flotoare iar zborul elicopterului la su­prafaţa apei devine mult mai sigur. Construcţia şasiului pentru flotoare este simplă. Flotoarele sunt aşezate pe cadru şi sînt fixate de suporţii unui şasiu obişnuit. Umplerea baloanelor se face prntr-o conductă de la un compresor aflat pe bord. La nevoie flotoarele pot fi demontate şi în acest caz elicopterul va ateriza pe roți. din Budapesta — dirijată de Kerner Iatvan — a avut loc la 20 februarie 1912 cînd marele nostru muzician a interpretat Simfonia spaniolă de Lalo. La 26 februarie 1914, George Enescu i-a prezentat din nou în fața publicului maghiar cu un program de muzică de ca­meră avînd ca partener pe Pa­blo Casals și Szántó Tivadar la pian. Ultima întîlnire a lui George Enescu cu publicul bu­­dapestan a avut loc la 24 no­iembrie 1930 cînd sub condu­cerea lui Dohnănyi a interpre­tat concertul nr. 7 de Mozart. Legăturile lui George Enescu cu țara vecină s-au stabilit în­deosebi prin marele compozi-bucurie — uşor de înţeles pe Enescu care venise în intîm­­pinarea mea, spre a mă însoţi in Capitală. Deoarece Enescu era mare atît ca dirijor cît şi ca interpret şi compozitor, el a fost ales să dirijeze concertul în care a fost prezentată lu­crarea mea pentru orchestră in­titulată „Két, Kip" (două ta­blouri ) pe care el imediat e pus-o pe genunchi afundindu­­se în studierea ei. Din mimica, sistilurile, fredonările şi fluie­ratul lui încet, mi-am dat sea­ma că de la prima privire a absorbit în sine cele mai com­plicate ţesături armonice şi nuanţe în orchestrare. Şi-a ce­rut scuze, că dînsul trebuie să răsfoiască incăodată, chiar acum imediat partitura ca să-i rămînă în minte cele mai mici amănunte. N-ai decit să răsfoieşti ami­ce, îmi ziceam, dar să mă picuri cu ceară dacă aş putea crede că din muzica aceasta iţi va că­mine prea mult in minte ! După al doilea răsfoit mi-a restituit partitura pe care a doua zi am adus-o eu însumi la repetiţie. Arhivarul partitu­rilor a preluat lucrarea aşe­­zînd-o pe pupitrul dirijorului. Repede s-a urcat la pupitru şi primul său gest a fost să pună partitura in sertarul pupitrului. Pot zice că de mirare am ră­mas cu gura căscată. Dar ciad maestrul a dirijat pe dinafară cele două tablouri, neuitind ni­mic, absolut nimic, nici cel mai mic amănunt, reliefind in mod atit de plastic toate in­tenţiile realizate şi incluse de mine în valorile de note atît de bine incit eu insumi n-am mai găsit nimic de adăugat, am fost atît de impresionat, cum rar mi s-a întîmplat Nu i-am spus multe, dar din îndelunga­ta şi muta mea strîngere de mină, fiinţa aceasta aleasă a putut, simţi că am inclu­s-o pentru totdeauna în inimă, ami­­ntindu-mă în rîndurile admira­torilor lui". Prietenia a do­i mari muzicieni BÉLA BARTÓK DESPRE GEORGE ENESCU Există nenumărate izvoare is­torice care vorbesc despre pro­fundele legături spirituale sta­­­­bilite de-a lungul anilor dintre popoarele român şi maghiar. O recentă lucrare editată de Filar­monica de stat din Cluj „Legă­turi muzicale româno-maghiare de-a lungul veacurilor“ de dr. Lakatos István şi Gh. Merişes­­cu, aducînd o substanţială con­tribuţie la analiza legăturilor muzicale dintre cele două po­poare prietene relatează prin­tre altele cîteva episoade ce vorbesc despre stima deosebită, de care s-a bucurat George E­­nescu în rîndurile muzicienilor maghiari. Primul concert pe care l-a dat George Enescu cu Filarmonica tor maghiar, Béla Bartók cu care a fost în relaţii amicale. Concertul din 20 octombrie 1924 dat la Bucureşti în onoa­rea lui Béla Bartók cu însuşi acesta la pian, şi George Ene­rV/ /V/ /"V/ 'X/ r\j t Un mic episod despre uimitoarea memorie a maestrului George Enescu O­rvy r\j r\j rv/ /Vi /'V/ /"V/ seu la vioară, s-a bucurat de un remarcabil succes. Admiraţia deosebită pe care o avea compozitorul maghiar faţă de EncScu reiese şi din mărturisirea acestuia în 1923 într-un cerc de prieteni in casa dr. Iosif Willex din Lugoj cu prilejul vizitei pe care a făcut-o în Romînia (relatare pe care o puteţi găsi în nr. S pe 1955 al revistei Muzica). ^ „Mi-ar fi greu să povestesc ceva nou despre memoria lui Enescu, spunea Bartók , dacă nu mi s-ar fi întîmplat chiar mie, nici n-aş crede-o şi nici n-aş mai spune altora. Dar fiind vorba de experienţă proprie, vă pot relata cu toată autenticita­tea fantastica surpriză pe care i-o datorez marelui maestru ro­mân. Anul trecut fiind în drum spre Bucureşti, pe peronul gă­rii de la frontieră, îl zăresc, cu Curierii persani Lupta pentru viteză a început din timpurile cele mai vechi. Cu 50 de ani înaintea erei noastre, existau în Persia peşte cu cai. Iar­na, vara, pe ploaie şi vînt, zi sau noapte, aşteptau în staţie gata de drum călăreţii-curieri. Un curier sosea fuga în staţie şi fără să descalece înmina ștafeta altui curier care pornea în fugă mai departe. Comunicările urgente se trans­miteau cu o viteză uimitoare pen­tru timpul acela. In 6 zile curierii acopereau peste 2.000 km., adică aproape 16 km. pe oră. Cea mai mare mina de aur Marea rămâne cea mai bogată, dar și cea mai ferecată mină de aur de pe glob. Fiecare tonă de apă de mare conține o sutime de gram de argint și cinci sutimi de gram de aur, ceea ce este destul de mult. Toate mările globului, cu 1 miliard 400 milioane km. cubi de apă, cuprind deci mii de tone de argint şi zeci de mii de tone de aur. O avuţie incalculabilă care aşteaptă de milenii să fie exploatată Un kilometru cub de apă de mare conţine, aur in valoare de mai multe milioane. Dar ştiţi ce înseamnă un kilometru cub de apă ? O pompă uriaşă, absorbind mii de litri pe minut, ar epuiza un kilometru cub de apă intr-un an. Apoi, pentru extragerea auru­lui, acest kilometru cub de apă de mare ar trebui evaporat Dină ce n-ar rămine din el decit 50 de litri. Pentru aceasta, ar trebui ca sub un rezervor uriaş, avînd fie­care latură de un kilometru, să ardă zi şi noapte, timp de 3 ani, mii de tone de cărbuni. Şi abia cind toată apa ar fi evaporată, s-ar descoperi că aurul aflat în ea se prezintă sub forma coloi­­dală şi că trebuie găsită o sub­­stanţă care să precipite aurul pen­tru a putea fi separat. Pînă in ziua de astăzi, substanţa aceasta, ieftină și eficientă, nu a fost gă­sită — și cea mai mare mină de aur de pe glob rămine în conti­nuare neexploatată.

Next