Scînteia Tineretului, iunie 1958 (Anul 13, nr. 2817-2841)
1958-06-01 / nr. 2817
5 minute între viaţă şi moarte . 101 oameni salvaţi de la moarte de profesorul sovietic Negorski . Moarte „reversibilă" ÎNTOARCERE LA VIAŢA In jurul mesei lungi şi albe, scăldată în lumina orbitoare a becurilor uriaşe, siluetele păreau să fie pironite pe podeaua sălii. Doar citeva perechi de mîini inmănuşate roboteau fără preget peste corpul neînsufleţit al tînărului întins pe masa de operaţie. Fusese adus în grabă, puţine clipe mai înainte, victimă a unui accident de circulaţie din vecinătate. Inima încetase să bată şi viaţa părea să se fi scurs pentru totdeauna din organismul nemişcat. După un timp, obrajii prinseră a se colora din nou şi mişcările ritmice ale pieptului dezvăluiră o respiraţie aproape normală. îndepărtîndu-se de masa lungă şi albă, savantul se apropie de fereastra prin care pătrundeau razele calde ale soarelui. Pentru a 101-a oară, profesorul V. Negovski răpise morţii o victimă sigură. Moarte „reversibilă" şi moartea definitivă Sînt aproape 20 de ani de cînd prof. Negovski studiază mecanismul şi legile morţii organismului Pornind de la principiile de bază ale fiziologiei şi înarmat cu învăţătura ilustrului său profesor, acad. Bogomoleţ, prof. Negovski a început prin a studia limitele care despart moartea biologică — adică încetarea definitivă a vieţii — de moartea „reversibilă“, cînd respiraţia încetează şi inima se opreşte dar viaţa nu s-a stins încă complect. Această fază intermediară durează in genere 5-6 minute şi în decursul ei, soarta muribundului depinde în mare măsură de îndemînarea medicului. In mod obişnuit, medicii recurg in asemenea cazuri la diferitele mijloace clasice pentru reanimarea organismului : injecţii cu eter, stricnina, amoniac sau alcool, şocuri electrice şi în unele cazuri, chiar masaje directe pe inimă. Foarte adesea, aceste metode dau însă greş deoarece ele nu stimulează importantul centru al activităţii organismului şi anume bulbul rahidian. Totodată, intervalul de 5-6 minute este de obicei prea scurt pentru sosirea medicului şi pentru aplicarea metodelor de reanimare. Metoda profesorului Negovski Prof. Negovski, a cărui viaţă şi realizări constituie un exemplu de dăruire ştiinţifică, a pornit in căutarea unei posibilităţi de prelungire a acestui interval foarte scurt între moartea „reversibilă“ şi cea definitivă. După cum se ştie, diferitele sisteme ale organismului omenesc nu îşi încetează activitatea concomitent. Cilurile care acoperă laringele şi brochiile continuă să vibreze cîtăva vreme după oprirea inimii. Fagociţii — „mîncătorii de microbi“ din organism — nu îşi opresc misiunea decit mult timp după răcirea corpului. Alte elemente ale organismului rezistă şi mai multă vreme. Şi totuşi, intervalul critic durează numai 5-6 minute deoarece scoarţa cerebrală este prima care moare şi nu mai poate fi reanimată. In cursul cercetărilor sale, prof. Negovski şi-a dat repede seama că pentru a salva organismul aparent decedat sau pe cale de a deceda, trebuie reînviată simultan activitatea inimii şi a centrului respirator. Numai cu ajutorul eforturilor conjugate ale acestor două sisteme se poate asigura alimentarea cu sînge a scoarţei celor două emisfere cerebrale. Şi după lucrări îndelungate, savantul sovietic a reuşit să perfecţioneze o metodă complexă de restabilire a funcţiunilor vitale. în acest scop, el injectează sînge amestecat cu adrenalină în artera muribundului, dirijindu-l către inimă şi procedează în acelaşi timp la insuflarea de aer în plămîni cu ajutorul unei pompe aspiratoarerespingătoare. Această puternică acţiune combinată poate redeştepta activitatea inimii şi centrului respirator şi pacientul „decedat“ este readus la viaţă. Răcirea organismului Noua metodă a prof. Negovski a dat pînă acum rezultate edificatoare : din 326 cazuri, 101 au fost încununate cu succes. Întrebat ce simţise în momentul „morţii“, unul din pacienţii prof. Negovski a declarat : „Nu am simţit nimic deoarece... dormeam !“ Şi este şi firesc să fie aşa, căci scoarţa cerebrală este prima care moare şi odată cu ea dispar toate funcţiunile superioare conştiente ale omului. Satisfacţia marilor reuşite de pînă acum nu a scăzut interesul savantului pentru problemă care îl frămîntă. In ultimii ani, practica medicală a stabilit că răcirea organismului pînă la 26-28 grade permite întreruperea temporară a circulaţiei sîngelui. In aceste condiţii speciale, creierul poate trăi fără hrană timp de 20 de minute. Prof. Negovski a fost primul care a avut ideea prelungirii intervalului între moartea „reversibilă“ și cea definitivă prin răcirea organismului muribund. Experienţele făcute pînă acum pe animale dovedesc că intervalul critic poate fi prelungit pe această cale pînă la o oră, în momentul in care noua metodă va putea fi aplicată în mod curent la om, izbînzile prof. Negovski nu se vor mai număra cu sutele ci cu zecile de mii. V. GHEORGHIU Printre persoanele care îşi datoresc viaţa prof. Negovski se numără şi Elena Protopova, profesoară la Conservatorul din Moscova (fotografia de sus) şi această mamă şi fetiţa ei (fotografia din mijloc). Elena Protopova a fost readusă la viaţă după un atac de inimă iar fetiţa s-a născut citeva clipe după moartea aparentă a mamei ei. Datorită metodei savantului sovietic, mama a fost reanimată şi ea după cîteva minute. Prof. Negovski în laboratorul său. (fotografia de jos). Cm autocamionul la rai. altitudine Calităţile superioare ale autovehiculelor fabricate in R. D. Germană au fost verificate încă odată cu prilejul unei expediţii efectuată pe distanţa Berlin - Lhasa. O caravană de autocamioane Horch- Zwickau a parcurs de două ori această distanţă fără defecţiuni. Peste 4.500 km. au fost străbătuţi cu succes în cele mai rele condiţii prin munţii Tibetului, la o altitudine de 5.400 metri. Şi, după cum se poate vedea din clişeul nostru, autocamioanele au fost nevoite să se transforme uneori chiar şi în vehicule amfibii. Piane din sticla Ziarul „Rude Pravo" din R. Cehoslovacă ne informează că în ţară au fost construite două modele de piane de concert din sticlă neagră. Experienţele efectuate au fost încheiate cu succes. ...colectivul uzinei metalurgice din Nikopol (Ucraina) a pus la punct producţia de ţevi al căror perete este de două ori mai subţire decit părul omului ? ...la Budapesta a apărut un manual de limba arabă al tînărului lingvist ungur István Boga ? Un alt manual de limba arabă editat în Ungaria a apărut în anul 1887 ? ...la Tokio s-a inaugurat recent prima linie de tramvai cu o singură şină ? Garniturile tramvaiului compuse de două vagoane aerodinamice, circulă la o înălţime de 10 metri, cu 60 de pasageri. ...în Elveţia s-a fabricat cel mai mic ceas din lume ? Acesta are un diametru de 11 mm. și o greutate de 93 centigrame. Lungimea minutarului este de 2,4 mm, iar a orarului de 1,3 mm. Oameni din... STICLA Un ziar suedez a vorbit despre „a opta minune a lumii“. Cînd această „minune“ a ajuns la Pekin, în cîteva săptămîni, peste 1.500.000 de oameni au privit-o. La New Delhi, cifra vizitatorilor a fost și mai mare : 2.500.000 de oameni în numai 9 săptămîni. Dar despre ce „minune“ este vorba ? Probabil că imaginaţia cititorilor a călătorit în cele mai îndepărtate domenii. Să nu vă punem însă la încercare răbdarea. „Minunea“ era, de fapt, nişte... oameni de sticlă. Poate că în galeria ciudăţeniilor biologice n-aţi întîlnit vreo referire la oamenii de sticlă. Şi totuşi aceştia există... Primul om de sticlă s-a „născut“ în 1930. Locul naşterii: Dresda. Sexul : masculin. De-atunci şi pînă în 1945 s-au mai „născut“ încă şase oameni de sticlă. Dintre aceştia, cinci erau bărbaţi. După 1949, familia oamenilor de sticlă se măreşte cu încă 22 de oameni. Părinţii oamenilor de sticlă sunt harnicii specialişti ai Muzeului german de igienă din Dresda. Oamenii din sticlă dau posibilitatea celor ce-i privesc să înţeleagă mai limpede structura corpului omenesc. Pielea de sticlă îngăduie să se vadă scheletul, poziţia şi mărimea organelor interne precum şi cele mai importante vase sanguine şi nervi. In vreme ce sunt prezentate, organele interne sunt luminate pe rînd iar cu ajutorul unei benzi de magnetofon se explică funcţiunile lor. Mulţi vizitatori se întreabă dacă omul de sticlă este înzestrat cu un schelet natural. Un ziarist german care a vizitat atelierele din Dresda ne-a relevat că montarea scheletului se face prin reproducerea unui schelet veritabil. Din sîrmă subţire sunt confecţionate elementele sistemului sanguin şi nervos care apoi sunt sudate şi vopsite: arterele în roşu, venele în albastru, nervii in galben. Cită muncă este necesară reiese uşor din faptul că la confecţionarea unui singur om de sticlă este nevoie de... 18 km. de sîrmă. Pielea, de fapt, nu este din sticlă, ci din colon, o materie plastică, transparentă ca sticla, care în stare caldă poate fi perfect modelată. La executarea pielei şi a organelor interne se folosesc aşa numitele forme cu vid. Confecţionarea unui om de sticlă nu este o operaţie simplă. Sunt necesare nu mai puţin de cinci luni de muncă, încă un amănunt: femeia de sticlă are o înălţime de 1,67 m. şi cîntăreşte 28 de kg. Capul „omului de sticlă" Nu aveam habar că nimerisem la un spectacol citat de o trupă de copii. Stăteam un stat, urmăream replicile pe care nu le înţelegeam ale împăratului de jad din cer admiram dansurile şi nu mă gîndeam de loc că cea mai mare dintre actriţe are 16 ani şi ceia mai mică 13. Numai cînd a apărut lui-Fucian, m-am gîndit puţin nedumirită : „De ce interpretul principial nu-i ceva mai înalt“. Nici că lui Fucian, avea numai 15 ani împliniţi, nu ştiam încă atunci. Treaba asta am aflat-o printr-o întîmplare, şi anume la sfîrşitul spectacolului, cînd, greşind uşa, am nimerit fără nici o intenţie în culise, unde o fetişcană puţintică la trup îşi desfăcea complicata coafură încercînd să-şi împletească părul greu şi bogat, cum se cuvine unei zîne, în cozi foarte pămîntene. „Iată, aceasta e eroina principală — mi-a spus un băieţel ce nu părea să aibă mai mult de 12 ani. O cheamă Cian Li pong şi are 16 ani". Ce ai clipi, în jurul meu se strinseseră la vreo 30 de copii şi tineri (căci dacă pe cei de 16-17 ani ii voi numi copii, desigur că se vor supăra) şi fiecare voia sămi spună cite ceva, să-mi arate ceva. Aşa am aflat că protagoniştii spectacolului din seara aceea erau elevii şcolii operei Huan- Mei din provincia An Hui şi se aflau un turneu, la multe sute de kilometri de casă în oraşul Uhah. Cel mai mic dintre ei era Cia-Cin-in şi avea 11 ani, cel mai mare Cin-Tan-cui avea 18 şi veniseră să dea spectacole pentru constructorii combinatului metalurgic de la Uhan. Trei săptămîni stătuseră pe şantier şi recoltaseră seară de seară entuziaste aplauze, iar un loc de flori primiseră în dar de la constructori bomboane şi fructe conservate. Opt zile jucaseră un oraş cu sala plină şi acum se pregăteau de plecare. Dacă fac des asemenea turnee ? Da, desigur, în fiecare an. Acasă, ziua asistă La cursuri, fac exerciţii, învaţă, iar seara dau spectacole... Intr-un an ei joacă neîntrerupt trei pînă la cinci luni. Cinci după 4 ani de studiu au absolvit şcoala ei nu sunt numai actori cu diplomă, dar mai ales actori cu experienţă... Au acum un repertoriu trei piese mari, grele, serioase... Şi pe urmă tot felul de mici piese într-un act „Astea-s fleacuri“, spune To-Seni cu aerul unui cunoscător încercat. Are 14 ani şi va fi cineva şi nu peste mult timp un mare actor de comedie. Are pentru asta toate atributele o faţă expresivă şi de o mare mobilitate, gestul precis, sigur, ochii vioi ca de veveriţă şi un umor efervescent, care te face să rizi de cum deschide gura. Şi apoi un simţ scenic remarcabil. „Pe scenă mă simt ca la joacă, spune el. Ba nu,se corectează in aceiaşi clipă) chiar mai bine, e un joc mai inteligent, nu-i aşa ?" Şi Mon-Sienta de la şcoala Operei clasice din Pekin găseşte că a juca pe scenă e cel puţin la fel de interesant ca a juca şotron în pauze in marea curte a şcolii. Dar nici jocul cu mingea nu-i displace. Ce vreţi are 12 ani şi una din cele mai bune voci din întreaga şcoală a operei. L-am văzut in rolul unui general medieval cu barbă lungă Şi patru steaguri înfipte in chip de aripi în banderola de la spate a bogatului halat de mătase grea. Era tot atit de grav ca şi Statu- Palmă-Barbă-Cot şi tot atit de convins de importanţa misiunii sale în teatru ca oricare din marii vestiţi protagonişti ai operei din Pekin. Iar Ton Fencin gurţind scufa împodobită a unui ministru imperial călca rar şi cu demnitate în mijlocul zîmbetelor îngăduitoare şi totuşi admirative ale oamenilor maturi din sală. Şi aplauzele la scena deschisă adresate lor nu erau de loc, vă asigur, un premiu de consolare. Căci spectatorul chinez e zgîrcit cu aplauzele şi cu laudele. Aşa că devine evident că de vreme ce copiii operei din Pekin (aşa ii numeşte in capitala R. P. Chineze toată lumea) le-au primit, le-au meritat din plin. Vizitind insă şcoala Operei din Pekin am cunoscut şi nişte „actori" mai ,,bătrîni" ca de pildă pe Sun-Hon-siun — care are 18 ani şi este absolvent al primei promoţii, care părăseşte anul acesta băncile şcolii. Căci spre deosebire de şcoala operei Huan-Mei ale cărei cursuri durează numai 4 ani, cele ale şcolii sau facultăţii (cum îi spun plin de importanţă elevii) Operei din Pekin au durat pînă acum 8 ani, iar din toamnă cursurile se vor prelungi la 10 ani. Căci cum îmi explică Sen-Tin min frumoasa interpretă de 17 ani a „şarpelui alb“ este mult mai greu să fii actor al operei clasice din Pekin decit a tuturor celorlalte tipuri de operă chineză. ..De aceea, noi învăţăm meci mult", adaugă cu importanţă acelaşi Mon-Sien-ta sosit tocmai, nu, nu de la o repetiţie ci de la un meci amical in care s-a ales cu o zdravănă lovitură de picior". „Hei, ce bine o duc „actorii" noştri, spune bătrinul profesor Sun-Senwen. Pe vremea cinci, eu făceam şcoală, măturam, spălam vase, ingrijam copiii directorului particular. Banii îi încasa bineînţeles directorul patron iar eu încasam. .. bătaia. În fiecare seară o porţie..." I-am lăsat pe cei trei sute de elevi-studenţi ai şcolii Operei din Pekin în clase. Tocmai sunase clopoţelul. Unii citeau, alţii aveau ora de acrobaţie, cei mai mari ora de canto, iar prima promoţie îşi pregătea spectacolul de producţie. Statu-Palmă-Barbă-Cot mi-a făcut semn cu mina de la o fereastră — „Să scrii că atunci cînd voi fi mare, am să fiu un actor gener." MARIANA PIRVUI BSWJ COPII - ACTORI PE SCENELE CHINEZE O scenă dintr-o operă chineză clasică în Interpretarea copiilor, actori Hidroelicopterul „Mi—1“ In Uniunea Sovietică se experimentează în prezent elicopterul „MI—1" cu flotoare, destinat depistării bancurilor de peşti şi balene şi acordării de ajutor marinarilor naufragiaţi. în afară de aceasta, prin instalarea flotoare iar zborul elicopterului la suprafaţa apei devine mult mai sigur. Construcţia şasiului pentru flotoare este simplă. Flotoarele sunt aşezate pe cadru şi sînt fixate de suporţii unui şasiu obişnuit. Umplerea baloanelor se face prntr-o conductă de la un compresor aflat pe bord. La nevoie flotoarele pot fi demontate şi în acest caz elicopterul va ateriza pe roți. din Budapesta — dirijată de Kerner Iatvan — a avut loc la 20 februarie 1912 cînd marele nostru muzician a interpretat Simfonia spaniolă de Lalo. La 26 februarie 1914, George Enescu i-a prezentat din nou în fața publicului maghiar cu un program de muzică de cameră avînd ca partener pe Pablo Casals și Szántó Tivadar la pian. Ultima întîlnire a lui George Enescu cu publicul budapestan a avut loc la 24 noiembrie 1930 cînd sub conducerea lui Dohnănyi a interpretat concertul nr. 7 de Mozart. Legăturile lui George Enescu cu țara vecină s-au stabilit îndeosebi prin marele compozi-bucurie — uşor de înţeles pe Enescu care venise în intîmpinarea mea, spre a mă însoţi in Capitală. Deoarece Enescu era mare atît ca dirijor cît şi ca interpret şi compozitor, el a fost ales să dirijeze concertul în care a fost prezentată lucrarea mea pentru orchestră intitulată „Két, Kip" (două tablouri ) pe care el imediat e pus-o pe genunchi afundinduse în studierea ei. Din mimica, sistilurile, fredonările şi fluieratul lui încet, mi-am dat seama că de la prima privire a absorbit în sine cele mai complicate ţesături armonice şi nuanţe în orchestrare. Şi-a cerut scuze, că dînsul trebuie să răsfoiască incăodată, chiar acum imediat partitura ca să-i rămînă în minte cele mai mici amănunte. N-ai decit să răsfoieşti amice, îmi ziceam, dar să mă picuri cu ceară dacă aş putea crede că din muzica aceasta iţi va cămine prea mult in minte ! După al doilea răsfoit mi-a restituit partitura pe care a doua zi am adus-o eu însumi la repetiţie. Arhivarul partiturilor a preluat lucrarea aşezînd-o pe pupitrul dirijorului. Repede s-a urcat la pupitru şi primul său gest a fost să pună partitura in sertarul pupitrului. Pot zice că de mirare am rămas cu gura căscată. Dar ciad maestrul a dirijat pe dinafară cele două tablouri, neuitind nimic, absolut nimic, nici cel mai mic amănunt, reliefind in mod atit de plastic toate intenţiile realizate şi incluse de mine în valorile de note atît de bine incit eu insumi n-am mai găsit nimic de adăugat, am fost atît de impresionat, cum rar mi s-a întîmplat Nu i-am spus multe, dar din îndelungata şi muta mea strîngere de mină, fiinţa aceasta aleasă a putut, simţi că am inclus-o pentru totdeauna în inimă, amintindu-mă în rîndurile admiratorilor lui". Prietenia a doi mari muzicieni BÉLA BARTÓK DESPRE GEORGE ENESCU Există nenumărate izvoare istorice care vorbesc despre profundele legături spirituale stabilite de-a lungul anilor dintre popoarele român şi maghiar. O recentă lucrare editată de Filarmonica de stat din Cluj „Legături muzicale româno-maghiare de-a lungul veacurilor“ de dr. Lakatos István şi Gh. Merişescu, aducînd o substanţială contribuţie la analiza legăturilor muzicale dintre cele două popoare prietene relatează printre altele cîteva episoade ce vorbesc despre stima deosebită, de care s-a bucurat George Enescu în rîndurile muzicienilor maghiari. Primul concert pe care l-a dat George Enescu cu Filarmonica tor maghiar, Béla Bartók cu care a fost în relaţii amicale. Concertul din 20 octombrie 1924 dat la Bucureşti în onoarea lui Béla Bartók cu însuşi acesta la pian, şi George EnerV/ /V/ /"V/ 'X/ r\j t Un mic episod despre uimitoarea memorie a maestrului George Enescu Orvy r\j r\j rv/ /Vi /'V/ /"V/ seu la vioară, s-a bucurat de un remarcabil succes. Admiraţia deosebită pe care o avea compozitorul maghiar faţă de EncScu reiese şi din mărturisirea acestuia în 1923 într-un cerc de prieteni in casa dr. Iosif Willex din Lugoj cu prilejul vizitei pe care a făcut-o în Romînia (relatare pe care o puteţi găsi în nr. S pe 1955 al revistei Muzica). ^ „Mi-ar fi greu să povestesc ceva nou despre memoria lui Enescu, spunea Bartók , dacă nu mi s-ar fi întîmplat chiar mie, nici n-aş crede-o şi nici n-aş mai spune altora. Dar fiind vorba de experienţă proprie, vă pot relata cu toată autenticitatea fantastica surpriză pe care i-o datorez marelui maestru român. Anul trecut fiind în drum spre Bucureşti, pe peronul gării de la frontieră, îl zăresc, cu Curierii persani Lupta pentru viteză a început din timpurile cele mai vechi. Cu 50 de ani înaintea erei noastre, existau în Persia peşte cu cai. Iarna, vara, pe ploaie şi vînt, zi sau noapte, aşteptau în staţie gata de drum călăreţii-curieri. Un curier sosea fuga în staţie şi fără să descalece înmina ștafeta altui curier care pornea în fugă mai departe. Comunicările urgente se transmiteau cu o viteză uimitoare pentru timpul acela. In 6 zile curierii acopereau peste 2.000 km., adică aproape 16 km. pe oră. Cea mai mare mina de aur Marea rămâne cea mai bogată, dar și cea mai ferecată mină de aur de pe glob. Fiecare tonă de apă de mare conține o sutime de gram de argint și cinci sutimi de gram de aur, ceea ce este destul de mult. Toate mările globului, cu 1 miliard 400 milioane km. cubi de apă, cuprind deci mii de tone de argint şi zeci de mii de tone de aur. O avuţie incalculabilă care aşteaptă de milenii să fie exploatată Un kilometru cub de apă de mare conţine, aur in valoare de mai multe milioane. Dar ştiţi ce înseamnă un kilometru cub de apă ? O pompă uriaşă, absorbind mii de litri pe minut, ar epuiza un kilometru cub de apă intr-un an. Apoi, pentru extragerea aurului, acest kilometru cub de apă de mare ar trebui evaporat Dină ce n-ar rămine din el decit 50 de litri. Pentru aceasta, ar trebui ca sub un rezervor uriaş, avînd fiecare latură de un kilometru, să ardă zi şi noapte, timp de 3 ani, mii de tone de cărbuni. Şi abia cind toată apa ar fi evaporată, s-ar descoperi că aurul aflat în ea se prezintă sub forma coloidală şi că trebuie găsită o substanţă care să precipite aurul pentru a putea fi separat. Pînă in ziua de astăzi, substanţa aceasta, ieftină și eficientă, nu a fost găsită — și cea mai mare mină de aur de pe glob rămine în continuare neexploatată.