Scînteia Tineretului, noiembrie 1964 (Anul 20, nr. 4809-4833)

1964-11-01 / nr. 4809

ÎN REGIUNEA IAŞI . Mai operativ­­ culesul şi transportul porumbuluiC­ um se desfăşoară lucrările de recol­tare a porumbului şi de însămînţare a griului ? Parcurgem tra­seul Iaşi-Bîrlad. La gospodăria colectivă Graj­duri, din raionul Iaşi, s-a lucrat intens la recoltat. Acum se string cocenii de pe ultimele 100 de hectare. Cite 20—30 de atelaje, zilnic, au transportat ştiuleţii în grămezi mari. S-au strîns 40 de vagoane de po­rumb. Cîmpul este acum liber şi tractoarele lucrează din plin. Recolta însă nu-i la adăpost. O parte din ea trebuie trans­portată la baza de recepţie, alta în magaziile gospodăriei. Mijloacele de transport sunt însă insuficiente. Tovarăşul Vanghele Bouroş, preşedintele Consiliului agricol raional Iaşi, ne relatează : „ Gospodăria colectivă de aici întîmpină greutăţi din cau­za nerespectării unui contract de către conducerea I.R.T.A. Iaşi. Mai precis , gospodăria a contractat din timp 17 autoca­mioane. Dar în loc de 17, vin zilnic doar cîte 5—10. Colecti­viştii au luat măsuri ca o parte din atelajele care transportă cocenii să fie repartizate la transportul porumbului la baza de recepţie. Sunt totuşi insufi­ciente. E necesar ca unitatea I.R.T.A. să respecte obligaţiile contractuale. De la Schitu-Duca şi pînă la Pribeşti, pe dreapta şi pe stin­gă Luncii Vasluiului, pe tarla­lele colectiviştilor din comu­nele Pocreaca, Poiana, Satu Nou, lanurile cu coceni netă­iaţi stau alături de grămezile cu ştiuleţi. Fireşte, tractoarele n-au unde lucra. Pregătirea pa­tului germinativ, însămînţarea griului, întîrzie. Această situa­ţie poate fi însă rezolvată de­stul de lesne, prin folosirea mai gospodărească a mijloace­lor de transport, prin reparti­zarea acestora cu prioritate la lucrările a căror execuţie ne­cesită urgenţă. Dintr-un scurt calcul făcut la G.A.C. Pocrea­ca, rezultă că dacă cele 80 de atelaje ar fi utilizate cu întrea­ga lor capacitate la asemenea lucrări porumbul de pe 100 de hectare ar putea fi adunat din grămezile răzleţe în 3—4 zile. Terenul ar fi la timp eliberat de plantele premergătoare iar semănatul griului s-ar face în timpul optim. Dar majoritatea căruţelor sunt folosite la alte lucrări: în vie şi livadă. La gospodăria colectivă din Soleşti, raionul Vaslui, am în­­tîlnit o situaţie identică : este necesară urgentarea transpor­tului ştiuleţilor şi cocenilor de pe cîmp. „Se pierde mult timp cu alte lucrări — ne spune to­varăşul Petru Mogoş vicepre­şedintele gospodăriei — atela­jele fac puţine transporturi“. Şi, am mai adăuga noi, pe atelaje este repartizat doar un om, iar la tăiatul cocenilor nu se lucrează întreaga zi, ca la G.A.C. Grajduri, de exemplu. Neavînd teren liber, mecaniza­torii au întîrziat însămînţatul griului. Mai sînt 70 de hectare de semănat. Mai departe. La intrarea în satul Moara Domnească am întîlnit un şir de 21 de căruţe. Se întorceau de la baza de re­cepţie Vaslui. Stătuseră acolo din zori şi pînă spre seară, în­soţitorul convoiului ne-a spus că au stat degeaba pentru că n-a fost nimeni să le ia în pri­mire recolta. Vremea pierdută de cei 21 de oameni cu atela­jele, echivala cu cel puţin 35 de tone de ştiuleţi căraţi de la cîmp în păture. Sînt doar cîţiva din factorii care au dus la întîrzierea re­coltatului şi a celorlalte lucrări agricole în raionul Vaslui (pînă la 28 octombrie se recol­tase doar 66 la sută din supra­faţa ocupată cu porumb). Mă­surile pe care le-am sugerat aici, pornind de la experienţa bună pe care am întîlnit-o în unele G.A.C., pot duce la ur­gentarea celor două lucrări principale : strîngerea recoltei de porumb şi semănatul griu­lui. La înfăptuirea lor pot şi sînt datoare să contribuie şi organizaţiile U.T.M. antrenîn­­du-i zilnic pe toţi tinerii colec­tivişti la lucrările care cer cea mai mare operativitate. Intrăm în raionul Bîrlad. Aici lucrurile stau altfel. Rezultă chiar şi numai din citirea da­telor statistice : griul a fost în­­sămînţat pe întreaga suprafaţă. Mai este de recoltat porumbul de pe 1 500 hectare, iar de pe alte 3 000 de hectare cocenii trebuie tăiaţi şi transportaţi. Pentru grăbirea efectuării ace­stor lucrări organizaţiile U.T.M. din G.A.C. Zorleni şi Sîrbi au luat iniţiativa ca toţi tinerii din brigăzile care au terminat culesul şi tăiatul cocenilor să treacă pe alte tarlale la ajuto­rarea conductorilor de pe ate­laje în vederea grăbirii trans­portului. Ritmul de lucru s-a intensificat. Asemănător ar pu­tea să procedeze şi tinerii din gospodăriile colective Banca, Ghergheşti şi Popeni, unde încă mai sunt suprafeţe mari cu coceni netăiaţi. Mecanizatorii ar putea atunci folosi din plin tractoarele la efectuarea arătu­rilor adînci de toamnă. Cu forţele existente în gos­podăriile colective şi în S.M.T„ prin mai buna lor organizare şi prin repartizarea cu priori­tate la strîngerea şi transpor­tul recoltei de porumb şi la să­­mânat, aceste două lucrări pot fi terminate în următoarele cî­­teva zile. NICOLAE BARBU CONSTANTIN SLAVIC Depozitarea porumbului în noile pătule metalice din Olteniţa, regiunea Bucureşti Foto: AGERPRES Ce oferă viaţa, cu adevărat interesant, unai tînăr z­ eci de mii de oameni intră şi ies de cîteva ori, zilnic, pe porţile Combinatului siderur­gic Reşiţa, uzină cu foc con­tinuu. Dacă ar fi să-l compa­răm cu o fiinţă vie, atunci cu siguranţă putem crede că uriaşul colos industrial se bucură privin­­du-i de la înălţimea sa pe oamenii care vin să muncească aci, muncitorii şi specialiştii care locuiesc în oraşul din preajma cuptoa­relor. Ei, aceşti oameni, au dus şi duc zi de zi faima cetăţii de foc pînă dincolo de graniţele ţării prin hărnicia cu care îşi în­deplinesc sarcinile cotidiene, prin seriozi­tatea cu care muncesc, prin talentul şi pri­ceperea lor. De cîtava vreme, intră din nou pe por­ţile marii uzine, îmbrăcat într-o salopetă albastră şi tînărul din fotografia publicată în pagina întîi a ziarului nostru de astăzi. La orele cînd sirena îi cheamă pe munci­tori la lucru e greu să-l deosebeşti de cei­lalţi. Şi totuşi (cititorii au aflat deja despre el dintr-un articol anterior) cu Ştefan Ro­taru se petrece (mai ales s-a petrecut) ceva neobişnuit. Fusese un elev bun. Se scria în articolul amintit, învăţase binişor. Şi deodată... ...Ca alte mii de băieţi şi de fete, Rotaru se află la vîrsta cînd tinerii trec pragul ma­turităţii, vîrsta în care, cercul jocurilor co­pilăreşti este lăsat în urmă şi deodată îţi apare în faţă, amplificată, aviditatea cu­riozităţii, lumea plină de miracole a reali­tăţii zilnice. De pe colina unde se află casa tatălui său el vedea zilnic coşurile fume­­gînde ale furnalelor, chiar pe la poarta ca­sei trece un tren care transportă oale cu jăratec, ceva mai la stingă se deschide pa­norama unei văi care îndeamnă la poezie, dar şi la rememorarea unor poveşti cu eroi de film. Iar jos, în centru, privirile îţi sînt atrase de vitrinele de cristal ale restauran­telor, de muzică veselă. Ore de muncă, ore de destindere. Totul se petrece firesc, fiecare dintre aceste momente avînd fru­museţea şi strălucirea lui. Totul este să ştii cum orînduieşti timpul ca să te bucuri în egală măsură şi de clipele petrecute la locul de muncă şi în orele destinate dis­tracţiei, odihnei, culturii, plimbărilor. Pen­tru omul matur, concentrarea în faţa fur­nalului sau la masa de lucru, cu marile satisfacţii ale muncii făcute, îşi găseşte un echilibru firesc, o destindere meritată în­tr-o oră petrecută în sala de dans, la un restaurant, sau într-o excursie. Dar Rotaru încă nu era matur... Stînd în banca sa de elev, caleidoscopul fermecat al imaginaţiei îl purta deseori dincolo de pereţii clasei. Se întîmpla ca atunci cînd îl chema cite un profesor la lecţie, să fie strigat de cîteva ori („Ro­taru“) pînă cînd el să recepţioneze apelul şi atunci avea o figură cam buimacă, se încurca în explicaţii fiindcă nu învăţase cum trebuie, şi, nemulţumit, profesorul era­­ nevoit să-i treacă în catalog încă un „4“, mult decât un asemenea om se bucură şi merită o excursie în aer liber, cine se poate bucura mai deplin şi mai frumos de-o plimbare cu fata iubită, de-o seară petrecută în ringul de dans ? Pe omul care munceşte n-o să-l vezi niciodată însă galben la faţă după nopţi de nesomn, după jocuri în care-ţi iroseşti timpul şi propria-ţi sănătate. Totul este să ştii cut şi cum să iei din această cupă. Iar strălucirea pe care o au serbările obişnuite în colectivele noastre de muncă sau în fa­miliile noastre, izvorăşte tocmai din această mare satisfacţie, satisfacţia că am muncit bine, că mîine, poimîine, şi aşa zi de zi, vom înfăptui lucruri şi mai bune. Din acest echilibru se nasc şi optimismul şi demnita­tea noastră, din acea permanentă dragoste practică clasa lui („clasa lui“ cea nouă, unde repetă anul, fiindcă foştii colegi sunt deja muncitori, fiecare la locurile lor). — Am fost cel mai mare prost din lume, ne-a declarat el. M-am lăsat dus de nas de cîţiva prieteni... La o asemenea afirmaţie reporterul a tresărit, surprins de uimire. Cum să fie pre­zentaţi într-o asemenea ipostază prietenii ? Ce fel de prieteni ? In şcoala profesională unde învaţă Rotaru sînt 1 700 de elevi — majoritatea băieţi harnici, pasionaţi pentru învăţătură, tineri care la vîrsta adolescen­ţei se bucură şi ei de viaţă, de lumea plină de minuni a vîrstei pe care o trăiesc, dar care nu-şi părăsesc nici munca, nici învă­ţătura, care ştiu să găsească în viaţă altfel de atracţii decit a găsit Rotaru. Dar a în­pînă atunci nu-mi zisese nimeni aşa, dar ca să nu mă deosebesc de ei. După film ne-am dus la o băutură, pe urmă ne-am plimbat prin oraş făcînd glume despre fete, apoi ne-am dus la Tony acasă unde am băut, am glumit şi am cîntat pină dimineaţa. Creţan cînta la ghi­tară, mie mi-au dat o trompetă... Cînd s-a făcut ora şase am spus că trebuie să plec la şcoală. —­ Lasă, nu te mai duce, a zis Tony. — Dar cum să nu mă duc ? — Aşa cum nu mă duc nici eu, a întărit Creţan... Azi aşa, mîine aşa, nu mai era loc la mine un catalog pentru absenţe“. Chefliii o făceau pe eroii în faţa lui Ro­taru, îi ofereau „exemplul“ lor : ei aveau prindă dintre ei, deşi poate nu-i părea bine că se dovedeşte slab. In faţa primei încercări, a unei întîi a­­legeri, Rotaru a ezitat, nu a avut curajul să renunţe la „mirajul“ înşelător al unor plă­ceri de moment. — Am fost cel mai mare prost din lume, ne spunea el amintindu-şi ceea ce a făcut şi vocea lui părea a unui om foarte con­vins de ceea ce­ spune, deşi tovarăşii săi ne-au prevenit să fim prudenţi în a-i da crezare total, a mai promis el şi altădată că se îndreaptă, că a înţeles ceea ce i s-a spus şi nu s-a ţinut de cuvînt. „Azi promite şi mîine face altceva. Să dovedească mai întîi şi apoi îl credem“. De altfel, cu acest mod de a-l aprecia e de acord toată lumea, chiar şi el. Pe noi ne-a interesat însă mai mult decit cazul lui. Am pornit în căutarea „prietenilor“ săi, a acelora care l-au adus aici. In viaţă, spune meşterul Ion Gabor, totul este intr-o strînsă legătură : munca de învăţătură, învăţătura de idealul pe care­­i l-ai format ca om, de perseverenţa cu care fi-l urmezi şi îndeplineşti... Dumitru Udrea : Mă gîndeam că nu mă interesează pe mine ce face unul ca Rotaru. Îmi dau seama că gre­șeam și-l voi ajuta să se schimbe. Inaugurată recent, Bibliote­ca centrală universitară din Timişoara pune la dispoziţia studenţilor peste 130 000 de volume. In fotografie , as­pect obişnuit într-una din cele 8 săli de lectură ale bibliotecii care au împreună 500 de locuri Rebus . vem de dezlegat o enigmă. A Sunt multe supoziţii, se ■*-*- pot face multe calcule... Faptul este următorul: in Bîrlad, şcolile nr. 2, nr. 3 şi nr. 4 se află aşezate — topo­grafic — in linie dreaptă, la oarecari distanţe una de alta. Nu asta e enigma, ci alta. Diminea­ţa, la ora cînd străzile sunt pline de elevi aflaţi în drum spre şcoală, poţi vedea cum şcolarii care locuiesc în apropierea şcolii nr. 2 ies din casă cu ghiozdanul în spinare, trec grăbiţi prin faţa şcolii nr. 2, ajung în dreptul şcolii nr. 3, trec mai departe şi în cele din urmă, traversînd astfel jumă­tate din oraş, ajung la şcoala nr. 4 unde se opresc şi intră în clasă. In acelaşi timp, însă, o cursă asemănătoare se desfăşoară şi în sens invers. Adică, elevii care locuiesc in preajma şcolii nr. 4, în drum spre şcoala nr. 2 la care au fost repartizaţi, trec în revistă şcolile nr. 4 şi nr. 3, întâlnindu-se pe drum cu elevii care vin din alt cartier ca să ajungă la şcoala nr. 3. Ce explicaţie poate avea acea­ Microfoileton stă academică incâlceală ? Să încercăm mai multe supoziţii : 1. Se prea poate ca în comisia care a făcut repartizarea elevilor pe şcoli să se fi aflat şi un pro­fesor de educaţie fizică, la ale cărui insistenţe şi pledoarii des­pre maraton comisia să fi lungit înadins drumul pe care-l au de străbătut elevii de acasă la şcoală şi invers. 2. Se prea poate ca motivul să fie şi de ordin peisagist-idilic. Adică să-şi fi spus comisia : şco­lile sînt atît de aproape de lo­cuinţa elevilor, incit străzile ora­şului ar fi pur şi simplu lipsite de priveliştea orelor în care stră­zile sunt pline de şcolari. 3. Sau poate li se face plăce­rea elevilor de a-şi încrucişa dru­murile avînd astfel prilej să se joace ori să schimbe impresii ? 4. E vorba poate de vreo s în­gere a cooperativei de reparat încălţăminte care îşi doreşte mai multe ghete la pingelit ? 5. E vorba oare... Şi presupunerile ar putea să continue la nesfîrşit. Un rebus pe care numai secţia de învăţămînt a sfatului popular al oraşului îl poate dezlega. GH. NEAGU tatornic preocupat de promovarea u­­nor nume noi pe afişele sale, Teatrul Naţional din Cluj a prezentat, la scurt răstimp, două pre­miere, debuturi ale unor tineri scriitori clujeni. Prima piesă a lui Teodor Roşca — „JUDECA­TA“ — s-a plămădit într-o strînsă colaborare a proaspătului drama­turg, cu cei chemaţi în teatru să sprijine dramaturgia originală. ,,Judecata“, aşa cum arată şi titlul, este un proces etic revelator pen­tru preocupările tineretului de azi, o pledoarie în apărarea senti­mentelor şi atitudinilor înaintate, generate de o conştiinţă sociali­stă în creştere, un rechizitoriu împotriva unor vechi şi urîte de­prinderi în ginduri şi fapte. Fără a excela în originalitate, subiec­tul aduce în dezbaterea spectato­rilor, un fapt aparent banal, dar susceptibil prin repercusiunile sale la interesante şi semnificati­ve valorificări etice, într-o briga­dă de tractorişti se iscă o întîm­­plare menită să răstoarne aparen­ta solidaritate în muncă. Dinu, tractorist fruntaş, talentat şi ca­pabil, dar uşuratic, egoist şi va­nitos, încearcă, dintr-un capriciu, în urma unui rămăşag, să înşele buna credinţă a Justinei, iubita tovarăşului său de muncă Gavriş. Dinu distruge fericirea celor doi tineri, strivind brutal şi iluzia despre o dragoste frumoasă, pe care şi-o crease Ţinea, femeia care îl iubeşte pasionat. Gore, Pet­rea, Trică — membrii brigăzii, Anisia, David, tineri din sat, în­tr-o seară îl judecă pe Dinu la dansul tradiţional de joi din se­diul căminului. Judecata capătă astfel proporţiile unui eveniment major în viaţa colectivităţii, sta­bilind imensa răspundere a omu­lui faţă de om, în convieţuirea socialistă. In această primă piesă a unui neîndoios viitor dramaturg, per­sistă şi inerentele slăbiciuni ale debutului. O stîngăcie compozi­ţională, evidentă mai ales în con­struirea ultimului act, o vorbire livrescă, emfatică, o marcare naivă a unor sentimente ce rămîn adesea în sfera declaraţiilor exte­rioare. Spectacolul, ilustrind gra­fic judecata în tonuri tranşante alb şi negru (scenografie T. Th. Ciupe) se distinge printr-o reală densitate dramatică şi un timbru dinamic condus cu nerv. Cel mai izbutit lucru rămîne portretiza­rea atentă, minuţioasă a persona­jelor. Ştefan Moisescu a creat un erou negativ convingător, justifi­cînd prin profunzimi psihologice, manifestările lui de uşurătate şi trufie. Marin D. Aurelian a dăruit mult farmec scenic rolului lui Ga­vriş, aducînd în scenă o biografie etică şi lirică mai amplă decit dialogul şi acţiunile fizice pro­­priu-zise. O creaţie valoroasă rea­lizează Melania Ursu, în rolul epi­sodic al tinerei Anisia, compunînd cu un haz de cea mai bună ca­litate, adevărul unor sentimente inedite altădată în peisajul rural. In alte roluri, şi-au afirmat ta­lentul Ligia Moga (Tinea), Aurel Giurumia (Petrea) şi Al. Munte (Trică), contribuind la marcarea unei tipologii individualizate, ro­buste. „PE O GURĂ DE RAI“ re­prezintă debutul pe scena clu­jeană a doi tineri scriitori, pro­zatori şi autori de scenarii — Vasile Rebreanu şi Mircea Zaciu — desigur nu şi debutul lor lite­rar. Această „baladă dramatică“ e menită, din capul locului, unui spectacol eroic popular, cu ten­dinţe monumentale, nu lipsite de o doză necesară de festivism. „Gura de rai“ este o încercare deosebit de interesantă de rea­ducere în contextul dramaturgiei contemporane, a termenilor bala­dei „Mioriţei“. „Pe o gură de rai“ surprinde satul românesc într-un moment istoric hotăritor al înfăpuirii in­surecţiei de la 23 August. Piesa are un zăcăm­înt de tulburătoare poezie dramatică, tradiţiile lim­bajului poetic popular împletin­­du-se cu replica de actualitate, situaţiile tradiţionale transferîn­­du-se cu semnificaţii într-un mo­ment istoric unic. „Pe o gură de rai“, pe un pi­cior de plai la o margine de sat — aşadar, într-un peisaj cu lu­mini de baladă şi umbre de mar­tiri ai necontenitelor jertfe şi lupte împotriva împilării — se proiectează acţiunea unor partizani în zilele premergă­toare ultimei săptămîni din au­gustul anului 1944. Ion — con­ducătorul grupei —­ flăcăul din sat, evocă chipul baciului din baladă, Oarba — e „muma bă­­trină“ — iar cei doi „sfîrnari“, proprietari ai muntelui — Hontu şi Repedea — ce nu pregetă să-l denunţe fasciştilor germani, suge­rează baciul ungurean şi cel vrîncean. In piesă coexistă însă mai multe formule dramaturgice a­­mestecate, ceea ce dă o notă ec­lectică lucrării: de pildă, existen­ţa unui cor in trei ipostaze — fe­mei, bărbaţi şi copii — sau al­ternarea dintre planul poetic me­taforic cu cel satiric realist — a­­cesta din urmă vizînd comanda­mentul nemţilor. Piesa a fost pusă în scenă de acelaşi regizor, Victor Tudor Popa, cu forţă, poe­tică şi avînt sobru. Decorul pic­torului scenograf Mircea Matca­­boji a susţinut cu eficienţă viziu­nea regizorală, dînd actorilor spa­ţii întinse de joc, într-o ambian­ţă metaforică şi plastică de un pronunţat caracter naţional. In rolul lui Ion, Marin D. Au­relian a adus timbru dramatic şi elan poetic, afirmînd într-o ima­gine convingătoare că moartea „ciobanului“ nu este o întruchi­pare a fatalităţii, ci un semn al luptei cu timpul şi destinul isto­ric. Ca un moment cu deosebire izbutit în evoluţia scenică a ac­torului remarcăm scena „ospăţu­lui“ de răzbunare, unde el na­rează în ritmul şi accentele po­vestitorului popular, eposul cio­banului care şi-a pierdut oile. Din numeroasa distribuţie, din care notăm pe Magda Tilvan (Oarba), Silvia Ghelan (Iuliana), Gh. Cosma (Buric Judele) ş.a. se reţine mai ales interpretarea lui George Gherasim, în rolul inedit ca factură tipologică al „generalului“, furierul dezertor, cu aparenţă de intelectual laş, vag umanitarist dar cu substrat uman generos. Atît „Judecata“ cit şi „O gură de rai“ s-au dovedit experienţe scenice utile în promovarea unor tineri scriitori valoroşi pe această tradiţională scenă. MIRA IOSI“* 1 pf sm mmm SA DISCUTĂM DESPRE TINEREŢE, EDUCAŢIE. Oamenii au numit această perioadă din viaţa tinerilor „vîrsta critică“. Critică nu pentru vîrsta în sine ci pentru că la aceşti ani alegerea drumului în viaţă este hotărî­­toare, aproape de fiecare zi depinzînd ceea ce vei fi mai tîrziu. Ceea ce clădeşti trai­nic acum — spune experienţa părinţilor noştri, a multor altor generaţii — nu se va destrăma niciodată; şi, dimpotrivă, tot ceea ce pierzi azi — fiecare lecţie neînvă­ţată, fiecare probă practică neînsuşită, pînă şi gesturile cele mai simple, regulile de po­liteţe etc. neînsuşite acum — greu poţi recupera peste ani. Bucuria noastră constă tocmai în aceea că majoritatea tinerilor duc o viaţă in­tr-adevăr frumoasă, practic ei dovedesc că mai presus de orice pun convingerea că munca dă preţ şi frumuseţe omului. Iar un tînăr care ştie să muncească, care învaţă mereu, va şti să preţuiască mai mult şi mai bine decit oricare altul petrecerea, veselia, dansul, muzica. In mina omului care­ a lu­crat opt ore la gura furnalului cupa dis­tracţiei are străluciri aparte — cine mai de muncă, pasiune pentru profesie, în con­textul cărora îşi vor găsi desigur întotdea­una şi distracţia, destinderea, locul cuvenit. Tocmai acest echilibru i-a lipsit tînărului din fotografia citată. Din această balanţă, Rotaru a pierdut tocmai ceea ce era de bază — n-a mai muncit, n-a mai învăţat. Cauzele, în parte, au fost prezentate în articolul „Ţinta e frumoasă. Cum te în­drepţi spre ea ?“. Pe altele le prezentăm in articolul de faţă. „AM FOST CEL MAI MARE PROST DIN LUME " L-am căutat pe Rotaru la cîteva zile după apariţia articolului, în secţia lami­noare a Combinatului siderurgic unde face ţeles repede că uimirea lui are o explicaţie. Rotaru atribuia acest cuvînt preţuit unor tineri cu care relaţiile lui în nici un chip nu îndreptăţeau un asemenea sentiment. Unde şi cum şi-a descoperit el „priete­nii“ care l-au dus la exmatriculare, la acea faimă urîtă de care se bucura mai anul trecut ? Transcriem cuvînt cu cuvînt de­claraţia lui, întrucît ea poate fi utilă şi altor tineri care se mai întîlnesc uneori cu nişte pierde-vară şi care le oferă nişte curse aşa zis „atractive“. „In clasa noastră era un elev cam bă­tăuş, care era capabil să înveţe, dar care lipsea mult, rămăsese şi repetent. Se nu­meşte Alexandru Creţan. Intr-o zi treceam prin faţa cinematografului „Arta“. Creţan era acolo. Hai la film, mi-a zis, am eu două bilete. M-a luat cu el ca să-i ţin de urît. M-am dus. Cînd am ieşit ne aştepta afară un grup. Creţan mi-a făcut cunoştin­ţă cu ei. S-au recomandat: Tony, Jory, Sim­my... M-am recomandat şi eu, Fane, deşi RĂSPUNDERI „curajul“ să lipsească şi el nu ? Şi Rotaru şi-a călcat pe inimă pentru a le dovedi că nici el nu este un „laş“ : iată, chiuleşte şi el ! Dar asta încă nu este tot. „Prietenii“ nu-l acuzau numai de o pretinsă lipsă de curaj prin ceea ce-i cereau. Ei îi ofereau şi ceva în schimb. „La ce să te duci la şcoală ? rîdeau de el. Ca să rezolvi exerci­ţii de matematică ?... Să înveţi să sudezi ?... Mare lucru !... Păi uite aici la noi cum ştim să ne trăim viaţa!...“ Evident, Rotam se afla în faţa unui prim examen pe care îl dădea. Pe de o parte era conştiinţa datoriei, programul pe care tre­buia să-l respecte, pe de altă parte nici at­mosfera în care se găsea nu-i displăcea : sti­clele, glumele, ghitara şi trompeta. Vă­­zîndu-l că ezită „prietenii“ l-au acoperit cu cuvinte dispreţuitoare, care i-au alungat oricare alt gînd. I-a venit greu să se des­ Cei mai tineri studenţi la sfat cu diteţfii mai mari O sală frumos împodobită... Ghirlande de flori. Cineva vor­beşte. O sală arhiplină de tineri şi tinere îmbrăcaţi sărbătoreşte, cu flori în mîini, ascultă cu a­­tenţie... Sîntem în amfiteatrul „Vasile Conta“ al Facultăţii de filozofie din Bucureşti, la o întîlnire a studenţilor din anul al V-lea cu „bobocii“. Studenţii mai mari transmit din experienţa celor cinci ani de studii studenţilor a­­bia veniţi în facultate, îndru­mări, sfaturi prieteneşti. Cei din anul I ascultă, notează, întreabă. La sfîrşit, studenţii coboară perechi-perechi spre sala din care răzbateau acordurile muzicii... „Vă invităm la dans“. ION ŞARX, student A DEVENIT CRETAN UN OM SERIOS? Cel care i-a făcut lui Rotaru cunoştinţă cu grupul lui Tony, Jory, Simy... etc. este Alexandru Creţan, bătăuşul de anul trecut al şcolii, despre care am aflat însă că... s-a făcut om serios, că acum este elev al şco­lii medii serale şi că munceşte bine. Cu ve­chiul grup, se zice, a întrerupt relaţiile. Intr-adevăr, l-am găsit la şcoală, într-o oră de botanică. Dar ce schimbare s-a petrecut cu el în numai cîteva luni ? — Şi eu şi Rotaru am fost exmatricu­laţi în aceeaşi zi din aceeaşi cauză, ne-a spus el. Plecînd de la şcoală, Rotaru mer­gea trist, mai ales fiindcă știa că taică-său n-o să-l ierte, dar eu nu prea mă sinchi­seam... Ceea ce m-a făcut să mă schimb a

Next