Scînteia Tineretului, noiembrie 1972 (Anul 28, nr. 7296-7321)
1972-11-01 / nr. 7296
rSCeNTElA TINERETULUI" pag. 2 PE AGENDA INVÄTÄMIHTULUI POLITICO IDEOLOGIC U. T. C. RECOMANDĂRILE CC. AL UT.C. PRINDITA Importanţa educativă şi instructivă deosebită a invăţămîntului politic U.T.C. bine organizat nu e un adevăr încă nedemonstrat pentru nici o organizaţie sau organ U.T.C. Dar faptul că rezultatele obţinute pe acest tărîm nu sînt întotdeauna cele aşteptate derivă nu atît din necunoaşterea importanţei realizării lui optime cit din carenţele de ordin organizatoric. Neglijenţele sau nepriceperea manifestate în primul rînd de factorii responsabili ai unor organizaţii U.T.C. sau chiar interesul insuficient acordat unor componente ale procesului de invăţămînt politic ideologic U.T.C. se manifestă fie în alegerea unuia sau unora din cercurile de studii, fie în practica recrutării propagandiştilor sau în felul in care se realizează efectiv controlul asupra desfăşurării învăţămîntului politic. Discuţia avută cu secretarul comitetului organizaţiei U.T.C. de la Fabrica de ciorapi-Timişoara ca şi schimbul de păreri purtat cu propagandişti de la această unitate au reliefat modul de organizare a învăţămintului politic-ideologic U.T.C., precum şi gradul în care propagandiştii reuşesc să înţeleagă importanţa misiunii lor. — Cei 550 de utecişti din organizaţia noastră — ne declară tovarăşa Atena Rotaru, secretar al comitetului organizaţiei U.T.C. pe întreprindere — continuă în acest an cursurile la ciclul : „Tradiţii revoluţionare ale clasei muncitoare şi ale Partidului Comunist Român". ...Aşadar, toţi cei 550 de utecişti, între care este evident că există diferenţe de pregătire, aptitudini şi preferinţe, au urmat in anul trecut şi vor continua în acest an cursurile unui singur şi acelaşi ciclu de învăţămînt. Motivele unei astfel de proceduri sunt de găsit nu în necunoaşterea semnificaţiilor ei nefavorabile pentru o acţiune de propagandă, în sensurile ei cele mai proprii — căci instrucţiunile date de C.C. al U.T.C. privind adecvarea ciclurilor la categoriile diverse de tineri sunt foarte clare — din comoditatea comitetului acestei organizaţii, în împăcarea cu această situaţie, fapt cu care se face solidar şi Comitetul municipal Timişoara al U.T.C. (mai ales că lucrurile stau astfel şi in alte unităţi ( de pildă la Uzinele „Azurul“). Aflăm, în continuare, tot de la secretara Comitetului U.T.C. că în acest an de invăţămînt cele 12 cercuri iniţiate vor fi conduse de un număr de 5 propagandişti. Cerînd acestor cercuri să fie organizate cit mai funcţional nu poţi să nu găseşti prea încărcate, atribuţiile acestor propagandişti (conduc cite 2—3 cercuri fiecare) cu atit mai mult este de neînţeles că pentru comitetul acestei organizaţii propagandiştii de aici fac parte din personalul tehnic-administrativ al cărui program de lucru este decalat cu un interval de o oră faţă de cel al muncitorilor — deci al marii majorităţi a cursanţilor. Prelegerea şi-o vor ţine deci în timpul orelor de program. Să nu înţeleagă oare comitetul oragnizaţiei, U.T.C. cît şi Comitetul municipal Timişoara al U.T.C. că prin aceasta faptul devine şi mai grav, atît prin implicaţiile lui direct productive cît şi prin lezarea unui factor important pentru realizarea unei depline colaborări între cursanţi şi propagandist ? Am sugerat interlocutoarei noastre că ar fi putut lărgi numeric corpul de propagandişti apelînd la ajutorul Comitetului municipal U.T.C. Prin solicitarea unor propagandişti cu o formaţie mai direct axată pe ştiinţele sociale (activişti U.T.C., cadre didactice, studenţi) s-ar fi contribuit pozitiv şi la o mai bună pregătire a propagandiştilor proprii. Ni s-a răspuns că „la aşa ceva nu s-au gîndit“. Dat fiind că pină in momentul discuţiei noastre invăţămintul U.T.C. nu se deschisese încă, ne-am rezumat să ne formăm o părere despre criteriile recrutării propagandiştilor numai din Mai exista, însă, discordanţe între cerinţe şi realităţi . O primă constatare. La Timişoara, se reclamă eforturi organizatorice care să ridice nivelul cursurilor şi al pregătirii propagandiştilor opiniile comitetului U.T.C. de aici şi a doi dintre propagandişti. Tovarăşa Eugenia Rob, de profesie calculatoare, a primit pentru prima dată sarcina de a conduce dezbaterile într-un cerc de învăţămînt politic-ideologic U.T.C. „Intenţia mea — ne-a spus — este să realizez în cercurile pe care le conduc un climat care să determine la fiecare cursant dorinţa şi competenţa de a participa la discuţie ; înţeleg că de aici se ridică sarcini atît pentru alegerea unei tematici interesante, pentru o manieră atractivă a prezentării ei, pentru convingerea şi formarea de deprinderi la fiecare tînăr de a parcurge o bibliografie, de a o putea folosi în discuţie”. Tovarăşul Matei Newman a condus şi in cursul anului trecut un cerc de învăţămînt politic U.T.C. la aceeaşi întreprindere. De aceea i-am solicitat să ne vorbească despre maniera în care şi-a realizat pregătirea personală în vederea expunerii lecţiei ca şi despre ceea ce intenţionează pentru acest an. „Anul trecut — subliniază tovarăşul Newman — mi-am exercitat misiunea de propagandist în primul rînd prin ţinerea prelegerii şi prin conducerea discuţiilor axate pe tematica ei. Am folosit în întocmirea lor diverse modalităţi : fie că am luat ca bază numai broşurilecursuri, fie că m-am folosit de ideile culese din mai multe materiale tipărite, fie că atunci cînd tematica îmi era foarte cunoscută, şi timpul rezervat pregătirii mai mare, am întreprins o tratare mai originală a temei, mai adecvată specificului cursanţilor. Receptivitatea cu mult mai mare atît la audierea expunerii cît şi mai apoi la discuţii m-a convins de superioritatea acestei ultime modalităţi. Sunt încredinţat că pentru o bună aprofundare a cunoştinţelor, pentru modelarea convingerilor personale sau colective ale cursanţilor, dezbaterea, are o valoare deosebită. O voi folosi cu prioritate ca manieră de lucru în decursul acestui an de învăţămînt“. Intenţiile celor doi propagandişti sunt evident frumoase. Dar regretăm că nu i-am auzit vorbind despre posibilitatea de a face lecţia mai receptivă, de a folosi mijloacele audio-vizuale, vizitele la muzee sau case memoriale (tematica ciclului reclamind-o din plin), despre intenţia de a participa cu regularitate şi în stil activ la orele de instruire organizate de Comitetul judeţean U.T.C. (ambii propagandişti lipsiseră de la aceste lecţii de instruire tematică şi metodică ţinute în luna septembrie).. Sunt aici cîteva lipsuri faţă de care secretarul U.T.C. al comitetului de organizaţie manifestă aceeaşi îngăduinţă pe care ne este greu s-o înţelegem. DORINA TURCU LĂCĂTUŞ CU DIPLOMĂ DE HER Avem în faţă o scrisoare în care Ştefan Raţă din Braşov ne relatează un fapt, la prima vedere incredibil. ..In 1871 — scrie el — am promovat cursurile serale ale Facultăţii tehnologia construcţiilor de maşini din cadrul Universităţii din localitate. Pe atunci lucram ca lăcătuş la secţia utilaj construcţii căi ferate. Devenit inginer, am solicitat conducerii întreprinderii un post corespunzător pregătirii mele. Eram dornic să-mi valorific cunoştinţele acumulate în cei şase ani de studii, să răspund prin munca ,mea, prin faptele mele condiţiilor ce mi-au fost create pentru împlinirea mea profesională. Toate stăruinţele mele au rămas fără rezultat, aşa că azi am rămas tot în vechea meserie de lăcătuş..." Am reprodus un singur pasaj din apelul pe care inginerul Ştefan Raţă l-a adresat redacţiei, solicitînd sprijin în rezolvarea situaţiei sale. Deci, un lăcătuş cu diplomă de inginer. Nimic mai bizar. L-am găsit la vechiul lui loc de muncă, în aceeaşi meserie pe care o practică de 16 ani. In faţa noastră se afla un tînăr oarecare, care n-ar fi dat prin nimic de bănuit că a trecut prin situaţii atît de dificile. Deşi chiar drumul parcurs pînă aici nu a fost deloc uşor. Ziuamuncitor, seara — elev şi mai apoi student. Necopleşit de grijile unei familii numeroase (trei copii), Ştefan a găsit puterea să se pregătească şi să absolve facultatea cu media 8. Avea un ideal pentru împlinirea căruia nici un efort nu i se părea prea mare. „Am vrut să lucrez în continuare aici, pentru că eram integrat în colectiv, cunoşteam oamenii. Mi s-a promis un post pe şantier. L-am acceptat cu rugămintea să mi se îngăduie să merg la Galaţi unde urma să-l las pe cel mai mic copil. Cînd am revenit postul nu mai era. Am început din nou să bat la uşi cu diploma de inginer In buzunar. Zadarnic. Atunci am încercat la alte întreprinderi. Promisiuni. Cînd reveneam mi se spunea „..avem numai posturi de ingineri principali“. Acum fac lăcătuşerie şi „sudură...“ Cunoscînd aceste cîteva date ne-am întrebat : să nu aibă secţia, întreprinderea nevoie de ingineri ? Răspunsul ni l-a dat chiar şeful secţiei, ing. Florian Dinescu : „Pentru cele circa 200—300 utilaje de pe şantier nu există nici un inginer care să le îndrume. Lucrul acesta îl fac eu, adjunctul meu, prin deplasări, telefoane. Este foarte greu, procesul de producţie se desfăşoară anevoios...“ Am încercat să vedem ce a făcut şeful de secţie pentru ca proaspătul inginer să-şi intre în atribuţiuni. Şi am aflat că, la absolvire, l-a felicitat „colegial“, că anul trecut a propus conducerii întreprinderii să-i asigure un post de inginer şi... cam atît. „ Acum nu mai ştiu care este situaţia lui, ne spune şeful secţiei, omul investit cu mari răspunderi între altele şi pentru îndrumarea şi promovarea tinerelor cadre. Reţin că a fost la tovarășul director... Da, este disciplinat, este un om muncitor, dar încadrarea personalului T. A. nu depinde de mine, ci de director...“ Iată o disculpare care atestă o optică cu totul nefirească. In loc să ia atitudine hotărîtă, să ajute un tînăr în primii săi ani de formare inginerească, şeful secţiei, el însuşi muncitor, azi inginer, ne prezintă argumente ale indiferenţei sale. Ni s-a mai vorbit şi despre un fel de „soluţie“ de tranziţie. Lui Ştefan Raţă i s-a propus să fie şef de atelier. Bineînţeles onorific pentru că aceasta nu i-ar fi scutit de sarcinile sale de lăcătuş. Este lesne de înţeles ce sar fi întîmplat în cazulcînd ar fi acceptat o astfel de propunere. Conducerea secţiei ar fi spus „l-am promovat“, iar Ştefan s-ar fi dovedit probabil incapabil, nereuşind să se ocupe de ansamblul problemelor unei secţii şi în acelaşi timp să-şi realizeze şi sarcinile de plan. A preferat să rămînă mai departe lăcătuş şi să bată la uşi închise, în final, ing. Dinescu a conchis : „problema depinde de tovarăşul director !“ Iată-ne, deci, la ing. Ion Năvrăpescu, directorul întreprinderii. Ne-am fi aşteptat să găsim măcar la dinsul înţelegerea şi solicitudinea de care are nevoie un tînăr pentru a se afirma, pentru a-şi valorifica pregătirea de specialitate. Nimic din toate acestea. — Ştefan Raţă — spune directorul a venit la mine de 2—3 ori, şi-a exprimat dorinţa să rămînă ca inginer în cadrul secţiei. Am obţinut un post de la Trust, dar n-a fost de acord să meargă în exterior (lucru contestat de tînărul inginer ; el a cerut doar permisiunea să întîrzie cîteva zile). A mai venit prin noiembrie. I-am recomandat să-şi găsească loc de muncă în altă întreprindere. Nu e bine să rămînă la vechiul loc de muncă, în postura în care este. Iată un punct de vedere care coincide cu cel al şefului de secţie. Să nu se cunoască oare că este în interesul producţiei ca un om care şi-a desăvîrşit studiile să lucreze în acelaşi colectiv ? Dacă ar fi să acceptăm punctul de vedere al tovarăşului director ar însemna ca inginerii, maiştrii, toţi cei care provin din muncitorii unei întreprinderi să-şi caute de lucru, după specializare, în alte uzine. Nici aici n-am fost scutite de „argumente“. Ni s-a vorbit de reducerea personalului T. A. Se ştie însă că măsurile stabilite în acest sens se referă la personalul neproductiv, la acei care învîrt hîrtiile, ocupînd nejustificat locuri în schemă. Nici un cuvînt însă de datoria inginerului de a lucra în specialitate, de obligaţia de a i se asigura condiţiile necesare. Sigur, orice început de drum este mai greu, dar cînd simţi lîngă tine umărul conducătorului instituţiei capeţi curaj, învingi mai uşor greutăţile. Ştefan Raţă nu l-a simţit. Şi în vreme ce de luni de zile colindă întreprinderile cu diploma în buzunar se gîndeşte la unele îmbunătăţiri ce ar trebui aduse procesului de producţie din secţie. Nimeni nu ştie aceasta. Nouă ne-a demonstrat cum ar vedea el sistemul de tractare a maşinilor în hala de reparaţii, sistemul de transfer a unor piese de la exterior la interior... Singura soluţie în cazul inginerului Ştefan Raţă a fost exprimată astfel de tovarăşul director : „Să-şi găsească de lucru în altă uzină !“ Am putea să punem aici punct constatărilor noastre. Nu o facem însă din următorul motiv. Cazul tînărului inginer nu este singular. In aceeaşi secţie am întîlnit doi maiştri Întorşi de un an de la şcolarizare (unde fuseseră trimişi chiar de întreprindere) şi care lucrează tot ca muncitori. Adică nu, sunt şefi de formaţii. Cîţi oameni au Informaţii ? Nici unul. Ei sînt şefi şi colectiv ! Aşadar, un inginer, doi maiştri pe post de muncitori, siliţi de fapt să se descalifice. O situaţie cu totul ieşită din comun în rezolvarea căreia este necesară intervenţia operativă a forurilor de resort. LIDIA POPESCU ADINA VELEA ÎNTREBARE: C înd începem să jucăm tenis ? Cu ce începem ? Iată doar două din numeroasele întrebări pe care le pun cu mare interes cei care urmăresc cursul nostru practic de tenis şi care scriu, cu consecvenţă, ziarului. De fapt cînd a debutat, la ce vîrstă, maestrul Ion Ţiriac ? Dar alţi mari maeştri precum Laver, Smith, Hie Năstase ? Cînd, la ce vîrstă, credeţi că trebuie să înceapă adevărata instruire ? Un tînăr, la o vîrstă timpurie, care se gîndeşte să înveţe şi să practice tenisul, cu ce să înceapă ? Să intre de la început, în teren, la „minge şi rachetă“ ? Care-s loviturile, procedeele tehnice indicate pentru începători ? Cînd (şi cu ce) să începem... Cînd începem să învăţăm tenis ? Dacă apelăm la datele istoriei jocului nostru, nu ajungem la nici un rezultat, ba, mai mult, încurcăm lucrurile. Dacă vă prezint exemplul meu, treaba nu se schimbă. După cum aţi auzit, poate, eu am pus mina pe rachetă, pentru prima oară, la 16 ani fără patru zile. Dar asta se vede că n-a fost un obstacol pentru ca la 19 ani să joc în Cupa Davis. Ilie Năstase a început pe la 12 ani, și cu toate acestea a fost într-un oarecare anonimat pînă la vîrstă de 18 ani. Bunul nostru prieten Pietrangeli, deşi a început de foarte tînăr, a fost selecţionat pentru prima oară în echipa de Cupa Davis a Italiei la 21 de ani, pentru ca în cele din urmă să ajungă recordmanul competiţiei, cu 148 de selecţii. Englezul Fred Perry, marele tutore spiritual al lui Ilie, a început tenisul foarte tîrziu, ceea ce nu l-a împiedicat să cîştige turneul de la Wimbledon. Jucătoarea americana Doris Hart a suferit de paralizie la 10 ani, a început să joace la 15 (mai mult pentru a-şi reeduca mişcările şi reflexele), dar, pînă la urmă, ajuns să primească Cupa cea mare pe gazonul Wimbledon. Exemplele pot fi continuate, dar, după cum am mai spus, ele nu duc la o concluzie obligatorie. M-au întrebat deseori mamele : „Cînd să-mi duc copilașul la tenis ?“ Am răspuns întotdeauna că e bine să-l ducă atunci cînd copilul dorește să ia racheta in mină, dar, pină la urmă, am co- redat acest sfat. Tot meditînd la perioada de început a tenisului, am ajuns la concluzia că e contraindicată vîrstă sub 10 ani. Deşi s-ar părea că la o vîrstă mai fragedă copilul îşi însuşeşte mai rapid procedeele tehnice, există în acest caz o paranteză pe care trebuie s-o dezvolt. Pe la 7—8 ani, copilul e încă mic şi firav. Dacă joacă cu o rachetă obişnuită, greşelile de tehnică sunt inevitabile, datorită faptului că mina, supusă la un efort suplimentar, nu poate repeta mişcarea corectă a antrenorului sau profesorului. Pe de altă parte, dacă se apelează la o rachetă mai mică, de copil, progresele de început nu vor rodi mai tîrziu, deoarece această rachetă mai ușoară creează niște deprinderi speciale, foarte greu de corectat ulterior prin trecerea la racheta de greutate normală. La 10—11 ani, copilul poate folosi o rachetă foarte apropiată de cea a lui Stan Smith sau Santana, astfel încît adevărata instruire trebuie să înceapă la această vîrstă. Mă veţi întreba : ce se întîmplă dacă tenisul începe mai tîrziu ? Și am să vă răspund, fără să fac din asta o regulă: mai tîrziu nu e prea recomandabil. In acest scop, e suficient să dau exemplul meu. Eu nu mi-am format o lovitură de dreapta corectă din punct de vedere tehnic pentru că aveam vîrstă la care competiţia m-a obligat să sar paginile manualului de tenis, pentru a răspunde oricum spre terenul advers. După cum vedeţi, fără a fixa o regulă definitivă, e bine să începem la 10—11 ani. Dar, pentru că am ajuns aici, mă simt îndemnat să răspund şi la întrebarea derivată din această primă întrebare legată de vîrstă. Mulţi copii m-au întrebat foarte simplu: „Cu ce lovitură să începem învăţarea tenisului ?“ Şi în acest caz, răspunsul meu depăşeşte oarecum regula statornicită de-a lungul timpului. Se spune în general că prima lovitură în tenis este cea de pe partea dreaptă, adică forhand-ul, cînd copilul aşteaptă ca mingea să cadă, pentru a o lovi printr-o mişcare apropiată de cea naturală. După lovitura de pe partea dreaptă (mă gândesc, bineînţeles, la jucătorii care ţin racheta în mina dreaptă), succesiunea ar continua cu reverul ş.a.m.d. Pentru mine, tenisul ar trebui început cu voleul de dreapta. Dacă vă surprinde această propunere, v-aş spune că, prin intermediul voleului, copilul evită greşelile de apreciere la săritura mingii din pămînt, care îl fac să rateze deseori „intercepţia" şi îi provoacă un soi de scepticism în privinţa talentului său. Executînd voleul, copilul nu mai are nevoie să aprecieze distanţa. In schimb, bucuria lui de a prinde o minge din aer, procedeu pe care îl consideră mai pretenţios şi mai... bărbătesc, îl stimulează în învăţarea celorlalte procedee. După executarea voleului, ar urma, bineînţeles, lovitura de pe partea dreaptă, care devine şi mai mult o lovitură naturală. Urmează lovitura de pe partea stingă, backhand-ul sau reverul, procedeul cel mai greu, pentru că totul se face pe dos, iar elanul e condiţionat de răsucirea corpului, ceea ce presupune destule puncte de reper suplimentare. Dacă propun startul instruirii prin intermediul voleului o fac nu numai pentru motivele mai sus expuse. Adevărul e că experienţa internaţională pe care am dobîndit-o mă îndreptăţeşte să susţin că tradiţionalul start cu lovitura de dreapta şi apoi cu cea de stînga este un fel de handicap al jucătorilor noştri. In străinătate, şi mai ales în zona anglo-saxonă a tenisului, se pune mult mai mult accent pe procedeele de atac, care sunt : serviciul, voleul, şi lovitura de sus smashul. (Aici e momentul să vă promit că într-una din lecţiile viitoare am să mă ocup în mod special de terminologia engleză a tenisului, absolut necesară pe un teren străin, dar şi pentru oricine care se apucă să înveţe şi să practice tenisul). După cum aţi remarcat, poate, tenismanii americani sau australieni sunt superiori europenilor la toate procedeele de atac. Asta se datorează, bineînţeles, în primul rînd faptului că suprafeţele lor de joc sunt mai rapide, obligîndu-i să caute drept aliaţi procedeele de atac, iar pe de altă parte faptului că au abandonat succesiunea tradiţională, punînd un mare accent tocmai pe învăţarea prioritară a loviturilor de atac. Şi acum, aş vrea să închei cu un fel de glumă. Anul acesta, la Wimbledon, după cele cinci seturi cu Orantes, am primit premiul de frumuseţe al turneului. După meci, un mare comentator francez, Dennis Lalanne, m-a felicitat. I-am răspuns, fără să stau pe gînduri: „Dragă Dennis, notează te rog că am obţinut acest premiu fără servici, fără forhand şi fără backhand“. Dennis a ris, am rîs şi eu, dar un grăunte de adevăr exista in gluma asta amară. Aşadar, copii, nu depăşiţi 11 ani! • • IADEVARATA FILOSOFIE... (Urmare din pag. I) . Cu identificarea destinului ei cu cel al proletariatului singura clasă în stare să dea fiinţă umanismului integral filosofie în conceptul ei cel mai adecvat se valorifică din plin ca îndeletnicire a omului pentru om. îşi intensifică puterea formativă şi devine cu adevărat un sistem de idei-forţă, fiind esenţial revoluţionară, adică absolut angajată în mersul , înainte al umanităţii. Devine o însuşire a omului conştient , de rolul şi locul său in istoria sa. Devine un habitus. Filosofia începe să fie trăită, înfăptuită. Ea trece din starea de filosofare în mod de a fi , adică de a gîndi şi de a acţiona. De aceea, îndemnul la filosofie nu are, nu poate să aibă, nimic livresc, profesoral. El vine ca un imperativ al lumii noastre socialiste, ca o nevoie a fiinţei noastre. Filosofăm pentru că suntem creatori avertizaţi ai istoriei, filosofăm pentru că suntem revoluţionari, filosofăm pentru că înfăptuim umanismul integral. Pentru toate acestea, adevărata filosofie constă în a face oameni. Zi de toamnă însorită în parcul central din Arad. Foto: EMANUEL TANJALA Cursuri de perfecţionare Ministerul Educaţiei şi Invăţămîntului a organizat, începînd din acest an, cursuri cu un pronunţat caracter aplicativ pentru perfecţionarea cadrelor didactice din şcolile profesionale şi tehnice, din liceele de specialitate. La aceste cursuri sunt prezenţi aproximativ 3 700 de profesori, precum şi maiştriinstructori. Ele sunt iniţiate, cu prioritate, pentru profesorii care predau obiecte de cultură tehnică introduse recent în planurile de învăţămint, cum ar fi maşini electronice de calcul , prelucrarea automată a datelor , studiul muncii ; controlul calităţii produselor. Sunt prevăzute, de asemenea, consfătuiri şi schimburi de experienţă cu cadre de conducere din centrale şi întreprinderi industriale. In cursul anului viitor, pentru personalul didactic din şcolile profesionale şi tehnice, din liceele de specialitate se preconizează organizarea unor cicluri de conferinţe în cadrul cărora să fie popularizate metodele moderne de învăţămînt, studiul muncii, probleme de ergonomie şcolară şi de educaţie a tineretului şcolar. Maestrul„şi învăţăceii (In secţia maşini de tricotat rectiliniu a atelierului şcolar al Grupului şcolar M.I.U. — Sibiu. Foto : PAVEL TANJALA MIERCURI 1 NOIEMBRIE 1972 OAMENI DRAGI Mă uimeşte, din cînd în cînd, atitudinea dezabuzată a cine ştie cărui critic de circumstanţă, supărat, din cine ştie ce motive, pe întreaga lume, critic pe care-l aud afirmînd cu o siguranţă suspectă că „s-au dus oamenii buni'4, că n-ar mai fi oameni capabili să-şi pună tot sufletul, toată inima în treburile obşteşti, în munca pe care sunt angajaţi să o presteze. Pesimistul cu pricina vede la mai tot pasul chiar şi în fapta — bună printr-o evidenţă indubitabilă — un „interes", un „ce" personal la mijloc. Nu se poate, domnule, zice acritura de muzeu, ce, crezi că se zbate el, cutare, degeaba... ? Sigur că nimeni nu se zbate fără să aibă un ţel, inclusiv acela de a-şi cîştiga mijloacele materiale de existenţă, sau de a fi apreciat de către societate. Este absolut omenesc. Sigur că mai există şi speculanţi, la propriu sau la figurat. Dar tot aşa de convins sunt că există milioane şi milioane de oameni ale căror inimi sunt legate fundamental de ceilalţi oameni prin munca lor, prin acele zbateri ale lor, diurne, fără de care — prin mina pe inimă ! — n-ar putea trăi. Am asistat, cu ani în urmă, la festivităţi de sărbătorire a celor ieşiţi la pensie iniţiate de U.T.C. (una la Atelierele C.F.R.Timişoara), festivităţi la care „libertatea" cîştigată de sărbătoriţi devenea marele lor semn de întrebare: cum o să trăim fără să mai venim la uzină ? Am primit, de asemenea, o scrisoare emoţionantă de la o tînără, fostă activistă culturală, una dintre cele mai active în viaţa localităţii ei, dar care, într-un accident stupid şi-a pierdut ambele picioare. „Mi s-a dat o pensie, scria ea, oamenii se poartă foarte atent cu mine. Dar ceea ce mă nelinişteşte este faptul că ar trebui să trăiesc o viaţă de aici înainte fără să fac nimic. Să stau... Ar fi îngrozitor !“ In consecinţă, tînăra, internată la un spital de specialitate din Bucureşti, cerea să i se facă rost de o maşină de scris, să se recalifice. Să munceascănu pentru ea, fiindcă are totul, pentru ceilalţi, pentru noi toţi). Dar cazurile, mi s-ar putea spune, sunt de excepţie. Dacă se va zice aşa însă, voi protesta imediat. Şi voi da exemple. Sute, căci am o tolbă plină, lată, de pildă, şantierele, iar dintre ele oamenii I.C.H.-urilor, cei de la construcţii hidrotehnice. Rareori am văzut pasionaţi pînă la dăruirea totală, aşa cum sînt majoritatea specialiştilor de pe acest important front al muncii! Dar iată şi alte exemple, din locuri mai puţin spectaculoase — şcoli, de pildă. Mi se vorbise întîmplător despre o învăţătoare tînără, caracterizată ca fiind „numai inimă şi iniţiativă" in activitatea sa, Maria Dean, de la Şcoala generală 178, din cartierul Pajura, Bucureşti. Pretenţioasă, neobosită, vrea să facă din copii nişte spirite luminate, dăltuieşte-n deprinderile lor ordinea, iniţiativa ; intr-un cuvint, le deschide minţile şi sufletele. O altă întîmplare a făcut să o cunosc într-o acţiune in propria-i şcoală. Este într-adevăr aşa cum îmi fusese descrisă. Dar nu numai atît: am observat că nu este singura. O colegă de-a dînsei, ceva mai în vîrstă, prezenta o clasă nu mai puţin strălucit condusă, rod al muncii personale. Sau, iată-l, de pildă, pe profesorul Mihai Timofte, directorul Şcolii generale nr. 197, din sectorul 7. Am văzut multe şcoli în ţară, dar sunt gata să fac prinsoare fie şi cu un inspector din Minister (care trebuie să cunoască mult mai multe situaţii bune), că sunt puţine şcolile de acest grad care să concureze în perfecta organizare cu şcoala condusă de acest dascăl. Cînd a luat-o în primire, după cite aflu, era şantier. Azi arată ca un frumos tablou, dar de un fel deosebit : întreaga decoraţie a şcolii este realizată de elevi, care au fost puşi să-şi încerce talentele în cele mai diverse domenii, de la gravura pe metal pînă la combinaţiile chimice şi prelucratul fierului sau lemnului. Sigur că buna reuşită depinde de întregul colectiv didactic, un colectiv foarte bun, dar dumnealui, directorul, e-n şcoală înaintea tuturor, şi l-am văzut odată făcînd un gest de neuitat: încerca cu vîrful degetului... lustrul scărilor. Era înainte de deschiderea orelor şi voia, probabil, să vadă dacă nu cumva a mai rămas un fir de praf. Nu te mai poţi mira că totul merge strună. Inclusiv faptul că în procesul didactic pătrund ideile cele mai noi, preocuparea sa actuală numărul unu fiind atelierele-şcoală. ...Unde-i dezabuzatul acela, care să-mi spună că au „dispărut“ oamenii buni, total devotaţi? Să vină să-i dau un pachet de adrese pentru însănătoşirea sa morală! EUGEN FLOBESCU