Scînteia Tineretului, noiembrie 1972 (Anul 28, nr. 7296-7321)

1972-11-01 / nr. 7296

rSCeNTElA TINERETULUI" pag. 2 PE AGENDA INVÄTÄMIHTULUI POLITICO­­ IDEOLOGIC U. T. C. RECOMANDĂRILE CC. AL U­T.C. PRIND­ITA Importanţa educativă şi in­structivă deosebită a invăţă­mîntului politic U.T.C. bine organizat nu e un adevăr încă nedemonstrat pentru nici o or­ganizaţie sau organ U.T.C. Dar faptul că rezultatele ob­ţinute pe acest tărîm nu sînt întotdeauna cele aşteptate de­rivă nu atît din necunoaşte­rea importanţei realizării lui optime cit din carenţele de ordin organizatoric. Neglijen­ţele sau nepriceperea ma­nifestate în primul rînd de factorii responsabili ai unor organizaţii U.T.C. sau chiar in­teresul insuficient acordat unor componente ale procesului de invăţămînt politic ideologic U.T.C. se manifestă fie în ale­gerea unuia sau unora din cercurile de studii, fie în prac­tica recrutării propagandiştilor sau în felul in care se reali­zează efectiv controlul asupra desfăşurării învăţămîntului po­litic. Discuţia avută cu secretarul comitetului organizaţiei U.T.C. de la Fabrica de ciorapi-Timi­­şoara ca şi schimbul de pă­reri purtat cu propagandişti de la această unitate au reliefat modul de organizare a învăţă­­mintului politic-ideologic U.T.C., precum şi gradul în care propa­gandiştii reuşesc să înţeleagă importanţa misiunii lor. — Cei 550 de utecişti din or­ganizaţia noastră — ne declară tovarăşa Atena Rotaru, secre­tar al comitetului organizaţiei U.T.C. pe întreprindere — con­tinuă în acest an cursurile la ciclul : „Tradiţii revoluţionare ale clasei muncitoare şi ale Par­tidului Comunist Român". ...Aşadar, toţi cei 550 de ute­cişti, între care este evident că există diferenţe de pregă­tire, aptitudini şi preferinţe, au­ urmat in anul trecut şi vor continua în acest an cursu­rile unui singur şi acelaşi ci­clu de învăţămînt. Motivele unei astfel de proceduri sunt de găsit nu în necunoaşterea semnificaţiilor ei nefavorabile pentru o acţiune de propa­gandă, în sensurile ei cele mai proprii — căci instrucţiunile date de C.C. al U.T.C. privind adecvarea ciclurilor la categori­ile diverse de tineri sunt foarte clare — d­­in comoditatea comi­tetului acestei organizaţii, în împăcarea cu această situaţie, fapt cu care se face solidar şi Comitetul municipal Timişoara al U.T.C. (mai ales că lucrurile stau astfel şi in alte unităţi ( de pildă la Uzinele „Azurul“). Aflăm, în continuare, tot de la secretara Comitetului U.T.C. că în acest an de invăţămînt cele 12 cercuri iniţiate vor fi conduse de un număr de 5 pro­pagandişti. Cerînd acestor cercuri să fie organizate cit mai funcţional nu poţi să nu găseşti prea încărcate, atribuţi­ile acestor propagandişti (con­duc cite 2—3 cercuri fiecare) cu atit mai mult este de neînţe­les că pentru comitetul acestei organizaţii propagandiştii de aici fac parte din personalul tehnic-administrativ al cărui program de lucru este decalat cu un interval de o oră faţă de cel al muncitorilor — deci al marii majorităţi a cursanţi­lor. Prelegerea şi-o vor ţine deci în timpul orelor de pro­gram. Să nu înţeleagă oare co­mitetul oragnizaţiei, U.T.C. cît şi Comitetul municipal Timişoara al U.T.C. că prin aceasta faptul devine şi mai grav, atît prin implicaţiile lui direct produc­tive cît şi prin lezarea unui factor important pentru reali­zarea unei depline colaborări în­tre cursanţi şi propagandist ? Am sugerat interlocutoarei noastre că ar fi putut lărgi nu­meric corpul de propagandişti apelînd la ajutorul Comitetului municipal U.T.C. Prin solicita­rea unor propagandişti cu o formaţie mai direct axată pe ştiinţele sociale (activişti U.T.C., cadre didactice, studenţi) s-ar fi contribuit pozitiv şi la o mai bună pregătire a propagan­diştilor proprii. Ni s-a răspuns că „la aşa ceva nu s-au gîndit“. Dat fiind că pină in momen­tul discuţiei noastre invăţămin­­tul U.T.C. nu se deschisese încă, ne-am rezumat să ne formăm o părere despre criteriile recru­tării propagandiştilor numai din Mai exista, însă, discor­danţe între cerinţe şi realităţi . O primă constatare. La Timişoa­ra, se reclamă efor­turi organizatorice care să ridice nivelul cursu­rilor şi al pregătirii pro­pagandiştilor opiniile comitetului U.T.C. de aici şi a doi dintre propagan­dişti. Tovarăşa Eugenia Rob, de profesie calculatoare, a primit pentru prima dată sarcina de a conduce dezbaterile într-un cerc de învăţămînt politic-ideologic U.T.C. „Intenţia mea — ne-a spus — este să realizez în cercurile pe care le conduc un climat care să determine la fie­care cursant dorinţa şi compe­tenţa de a participa la discuţie ; înţeleg că de aici se ridică sar­cini atît pentru alegerea unei tematici interesante, pentru o manieră atractivă a prezentării ei, pentru convingerea şi forma­rea de deprinderi la fiecare tî­­năr de a parcurge o bibliografie, de­ a o putea folosi în discuţie”. Tovarăşul Matei Newman a condus şi in cursul anului trecut un cerc de învăţămînt politic U.T.C. la aceeaşi întreprindere. De aceea i-am solicitat să ne vorbească despre maniera în care şi-a realizat pregătirea per­sonală în vederea expunerii lec­ţiei ca şi despre ceea ce inten­ţionează pentru acest an. „Anul trecut — subliniază tovarăşul Newman — mi-am exercitat misiunea de propagandist în primul rînd prin ţinerea prele­gerii şi prin conducerea dis­cuţiilor axate pe tematica ei. Am folosit în întocmirea lor diverse modalităţi : fie că am luat ca bază numai broşurile­­cursuri, fie că m-am folosit de ideile culese din mai multe ma­teriale tipărite, fie că atunci cînd tematica îmi era foarte cunoscută, şi timpul rezervat pregătirii mai mare, am între­prins o tratare mai originală a temei, mai adecvată specificu­lui cursanţilor. Receptivitatea cu mult mai mare atît la audi­erea expunerii cît şi mai apoi la discuţii m-a convins de su­perioritatea acestei ultime modalităţi. Sunt încredinţat că pentru o bună aprofundare a cunoştinţelor, pentru modelarea convingerilor personale sau co­lective ale cursanţilor, dezbate­rea, are o valoare deosebită. O voi folosi cu prioritate ca mani­eră de lucru în decursul acestui an de învăţămînt“. Intenţiile celor doi propagan­dişti sunt evident frumoase. Dar regretăm că nu i-am auzit vor­bind despre posibilitatea de a face lecţia mai receptivă, de a folosi mijloacele audio-vizua­­le, vizitele la muzee sau case memoriale (tematica ciclu­lui reclamind-o din plin), despre intenţia de a participa cu regu­laritate şi în stil activ la orele de instruire organizate de Co­mitetul judeţean U.T.C. (ambii propagandişti lipsiseră de la a­­ceste lecţii de instruire tema­tică şi metodică ţinute în luna septembrie).. Sunt aici cîteva lipsuri faţă de care secretarul U.T.C. al comitetului de organi­zaţie manifestă aceeaşi îngădu­inţă pe care ne este greu s-o înţelegem. DORINA TURCU LĂCĂTUŞ CU DIPLOMĂ DE HER Avem în faţă o scrisoare în care Ştefan Raţă din Braşov ne relatează un fapt, la prima vedere incredibil. ..In 1871 — scrie el — am promovat cursu­rile serale ale Facultăţii tehno­logia construcţiilor de maşini din cadrul Universităţii din lo­calitate. Pe atunci lucram ca lăcătuş la secţia utilaj construc­ţii căi ferate. Devenit inginer, am solicitat conducerii între­prinderii un post corespunzător pregătirii mele. Eram dornic să-mi valorific cunoştinţele a­­cumulate în cei şase ani de studii, să răspund prin munca ,mea, prin faptele mele condi­ţiilor ce mi-au fost create pen­tru împlinirea mea profesiona­lă. Toate stăruinţele mele au rămas fără rezultat, aşa că azi am rămas tot în vechea mese­rie de lăcătuş..." Am reprodus un singur pasaj din apelul pe care inginerul Ştefan Raţă l-a adresat redacţiei, solicitînd spri­jin în rezolvarea situaţiei sale. Deci, un lăcătuş cu diplomă de inginer. Nimic mai bizar. L-am găsit la vechiul lui loc de muncă, în aceeaşi meserie pe care o practică de 16 ani. In faţa noastră se afla un tînăr oarecare, care n-ar fi dat prin nimic de bănuit că a trecut prin situaţii atît de dificile. Deşi chiar drumul parcurs pînă aici nu a fost­ deloc uşor. Ziua­­muncitor, seara — elev şi mai apoi student. Necopleşit de gri­jile unei familii numeroase (trei copii), Ştefan a găsit puterea să se pregătească şi să absolve fa­cultatea cu media 8. Avea un ideal pentru împlinirea căruia nici un efort nu i se părea prea mare. „Am vrut să lucrez în continuare aici, pentru că eram integrat în colectiv, cu­noşteam oamenii. Mi s-a pro­mis un post pe şantier. L-am acceptat cu rugămintea să mi se îngăduie să merg la Galaţi unde urma să-l las pe cel mai mic copil. Cînd am revenit pos­tul nu mai era. Am început din nou să bat la uşi cu diploma de inginer In buzunar. Zadar­nic. Atunci am încercat la alte întreprinderi. Promisiuni. Cînd reveneam mi se spunea „..avem numai posturi de ingineri prin­cipali“. Acum fac lăcătuşerie şi „sudură...“ Cunoscînd aceste cîteva date ne-am întrebat : să nu aibă secţia, întreprinderea nevoie de ingineri ? Răspunsul ni l-a dat chiar şeful secţiei, ing. Florian Dinescu : „Pentru cele circa 200—300 utilaje de pe şantier nu există nici un inginer care să le îndrume. Lucrul acesta îl fac eu, adjunctul meu, prin de­plasări, telefoane. Este foarte greu, procesul de producţie se desfăşoară anevoios...“ Am în­cercat să vedem ce a făcut şe­ful de secţie pentru ca proas­pătul inginer­ să-şi intre în a­tribuţiuni. Şi am aflat că, la absolvire, l-a felicitat „colegi­al“, că anul trecut a propus conducerii întreprinderii să-i asigure un post de inginer şi... cam atît. „ Acum nu mai ştiu care este situaţia lui, ne spune şeful sec­ţiei, omul investit cu mari răs­punderi între altele şi pentru îndrumarea şi promovarea tine­relor cadre. Reţin că a fost la tovarășul director... Da, este disciplinat, este un om munci­tor, dar încadrarea personalului T. A. nu depinde de mine, ci de director...“ Iată o disculpare care atestă o optică cu totul ne­firească. In loc să ia atitudine hotărîtă, să ajute un tînăr în primii săi ani de formare ingi­nerească, şeful secţiei, el însuşi muncitor, azi inginer, ne pre­zintă argumente ale indiferenţei sale. Ni s-a mai vorbit şi despre un fel de „soluţie“ de tranziţie. Lui Ştefan Raţă i s-a propus să fie şef de atelier. Bineînţeles onorific pentru că aceasta nu i-ar fi scutit de sarcinile sale de lăcătuş. Este lesne de înţeles ce sa­r fi întîmplat în cazul­­cînd ar fi acceptat o astfel de pro­punere. Conducerea secţiei ar fi spus „l-am promovat“, iar Şte­fan s-ar fi dovedit probabil in­capabil, nereuşind să se ocupe de ansamblul problemelor unei secţii şi în acelaşi timp să-şi realizeze şi sarcinile de plan. A preferat să rămînă mai departe lăcătuş şi să bată la uşi închise, în final, ing. Dinescu a conchis : „problema depinde de tovarăşul director !“ Iată-ne, deci, la ing. Ion Nă­­vrăpescu, directorul întreprin­derii. Ne-am fi aşteptat să gă­sim măcar la dinsul înţelegerea şi solicitudinea de care are ne­voie un tînăr pentru a se afir­ma, pentru a-şi valorifica pre­gătirea de specialitate. Nimic din toate acestea. — Ştefan Raţă — spune direc­torul a venit la mine de 2—3 ori, şi-a exprimat dorinţa să ră­mînă ca inginer în cadrul sec­ţiei. Am obţinut un post de la Trust, dar n-a fost de acord să meargă în exterior (lucru con­testat de tînărul inginer ; el a cerut doar permisiunea să întîr­­zie cîteva zile). A mai venit prin noiembrie. I-am recoman­dat să-şi găsească loc de muncă în altă întreprindere. Nu e bine să rămînă la vechiul loc de muncă, în postura în care este. Iată un punct de vedere care coincide cu cel al şefului de sec­ţie. Să nu se cunoască oare că este în interesul producţiei ca un om care şi-a desăvîrşit stu­diile să lucreze în acelaşi co­lectiv ? Dacă ar fi să acceptăm punctul de vedere al tovarăşu­lui director ar însemna ca ingi­nerii, maiştrii, toţi cei care pro­vin din muncitorii unei între­prinderi să-şi caute de lucru, după specializare, în alte uzine. Nici aici n-am fost scutite de „argumente“. Ni s-a vorbit de reducerea personalului T. A. Se ştie însă că măsurile stabilite în acest sens se referă la perso­nalul neproductiv, la acei care învîrt hîrtiile, ocupînd nejusti­ficat locuri în schemă. Nici un cuvînt însă de datoria ingineru­lui de a lucra în specialitate, de obligaţia de a i se asigura con­diţiile necesare. Sigur, orice în­ceput de drum este mai greu, dar cînd simţi lîngă tine umă­rul conducătorului instituţiei ca­peţi curaj, învingi mai uşor gre­utăţile. Ştefan Raţă nu l-a sim­ţit. Şi în vreme ce de luni de zile colindă întreprinderile cu diploma în buzunar se gîndeşte la unele îmbunătăţiri ce ar tre­bui aduse procesului de pro­ducţie din secţie. Nimeni nu ştie aceasta. Nouă ne-a demonstrat cum ar vedea el sistemul de tractare a maşinilor în hala de reparaţii, sistemul de transfer a unor piese de la exterior la interior... Singura soluţie în ca­zul inginerului Ştefan Raţă a fost exprimată astfel de tova­răşul director : „Să-şi găsească de lucru în altă uzină !“ Am putea să punem aici punct constatărilor noastre. Nu o facem însă din următorul mo­tiv. Cazul tînărului inginer nu este singular. In aceeaşi secţie am întîlnit doi­ maiştri Întorşi de un an de la şcolarizare (un­de fuseseră trimişi chiar de în­treprindere) şi care lucrează tot ca muncitori. Adică nu, sunt şefi de formaţii. Cîţi oameni au In­formaţii ? Nici unul. Ei sînt şefi şi colectiv ! Aşadar, un in­giner, doi maiştri pe post de muncitori, siliţi de fapt să se descalifice. O situaţie cu totul ieşită din comun în rezolvarea căreia este necesară intervenţia operativă­­ a forurilor de resort. LIDIA POPESCU ADINA VELEA ÎNTREBARE: C­ înd începem să jucăm tenis ? Cu ce începem ? Iată doar două din numeroasele întrebări pe care le pun cu mare interes cei care urmăresc cursul nostru practic de tenis şi care scriu, cu consecvenţă, ziarului. De fapt cînd a debutat, la ce vîrstă, maestrul Ion Ţiriac ? Dar alţi mari maeştri precum Laver, Smith, Hie Năstase ? Cînd, la ce vîrstă, credeţi că trebuie să înceapă adevărata instruire ? Un tînăr, la o vîrstă timpurie, care se gîndeşte să înveţe şi să practice tenisul, cu ce să înceapă ? Să intre de la început, în teren, la „minge şi rachetă“ ? Care-s loviturile, procedeele tehnice indicate pentru începători ? Cînd (şi cu ce) să începem... Cînd începem să învăţăm tenis ? Dacă apelăm la datele istoriei jocului nostru, nu ajungem la nici un rezultat, ba, mai mult, încurcăm lucrurile. Dacă vă prezint exemplul meu, treaba nu se schimbă. După cum aţi auzit, poate, eu am pus mina pe rachetă, pentru prima oară, la 16 ani fără patru zile. Dar asta se vede că n-a fost un obstacol pentru ca la 19 ani să joc în Cupa Davis. Ilie Năstase a început pe la 12 ani, și cu toate acestea a fost într-un oarecare anonimat pînă la vîrstă de 18 ani. Bunul nostru prieten Pietrangeli, deşi a început de foarte tînăr, a fost selec­ţionat pentru prima oară în echipa de Cupa Davis a Italiei la 21 de ani, pentru ca în cele din urmă să ajungă recordmanul com­petiţiei, cu 148 de selecţii. Englezul Fred Perry, marele tutore spiritual al lui Ilie, a început tenisul foarte tîrziu, ceea ce nu l-a împiedicat să cîştige turneul de la Wimbledon. Jucătoarea ame­­ricana Doris Hart a suferit de paralizie la 10 ani, a început să joace la 15 (mai mult pentru a-şi reeduca mişcările şi reflexele), dar, pînă la urmă, a­juns să primească Cupa cea mare pe gazo­nul Wimbledon. Exemplele pot fi continuate, dar, după cum am mai spus, ele nu duc la o concluzie obligatorie. M-au întrebat deseori mamele : „Cînd să-mi duc copilașul la tenis ?“ Am răspuns întotdeauna că e bine să-l ducă atunci cînd copilul dorește să ia racheta in mină, dar, pină la urmă, am co-­­ redat acest sfat. Tot meditînd la perioada de început a tenisului, am ajuns la concluzia că e contraindicată vîrstă sub 10 ani. Deşi s-ar părea că la o vîrstă mai fragedă copilul îşi însuşeşte mai rapid proce­deele tehnice, există în acest caz o paranteză pe care trebuie s-o dezvolt. Pe la 7—8 ani, copilul e încă mic şi firav. Dacă joacă cu o rachetă obişnuită, greşelile de tehnică sunt inevitabile, dato­rită faptului că mina, supusă la un efort suplimentar, nu poate repeta mişcarea corectă a antrenorului sau profesorului. Pe de altă parte, dacă se apelează la o rachetă mai mică, de copil, pro­gresele de început nu vor rodi mai tîrziu, deoarece această rachetă mai ușoară creează niște deprinderi speciale, foarte greu de co­rectat ulterior prin trecerea la racheta de greutate normală. La 10—11 ani, copilul poate folosi o rachetă foarte apropiată de cea a lui Stan Smith sau Santana, astfel încît adevărata instruire trebuie să înceapă la această vîrstă. Mă veţi întreba : ce se întîmplă dacă tenisul începe mai tîr­ziu ? Și am să vă răspund, fără să fac din asta o regulă: mai tîr­ziu nu e prea recomandabil. In acest scop, e suficient să dau exemplul meu. Eu nu mi-am format o lovitură de dreapta co­rectă din punct de vedere tehnic pentru că aveam vîrstă la care competiţia m-a obligat să sar paginile manualului de tenis, pentru a răspunde oricum spre terenul advers. După cum vedeţi, fără a fixa o regulă definitivă, e bine să începem la 10—11 ani. Dar, pentru că am ajuns aici, mă simt îndemnat să răspund şi la întrebarea derivată din această primă întrebare legată de vîrstă. Mulţi copii m-au întrebat foarte simplu: „Cu ce lovitură să începem învăţarea tenisului ?“ Şi în acest caz, răspunsul meu depăşeşte oarecum regula sta­tornicită de-a lungul timpului. Se spune în general că prima lovi­tură în tenis este cea de pe partea dreaptă, adică forhand-ul, cînd copilul aşteaptă ca mingea să cadă, pentru a o lovi printr-o mişcare apropiată de cea naturală. După lovitura de pe partea dreaptă (mă gândesc, bineînţeles, la jucătorii care ţin racheta în mina dreaptă), succesiunea ar continua cu reverul ş.a.m.d. Pentru mine, tenisul ar trebui început cu voleul de dreapta. Dacă vă surprinde această propunere, v-aş spune că, prin interme­diul voleului, copilul evită greşelile de apreciere la săritura mingii din pămînt, care îl fac să rateze deseori „intercepţia" şi îi pro­voacă un soi de scepticism în privinţa talentului său. Executînd voleul, copilul nu mai are nevoie să aprecieze distanţa. In schimb, bucuria lui de a prinde o minge din aer, procedeu pe care îl consideră mai pretenţios şi mai... bărbătesc, îl stimulează în în­văţarea celorlalte procedee. După executarea voleului, ar urma, bineînţeles, lovitura de pe partea dreaptă, care devine şi mai mult o lovitură naturală. Urmează lovitura de pe partea stingă, back­hand-ul sau reverul, procedeul cel mai greu, pentru că totul se face pe dos, iar elanul e condiţionat de răsucirea corpului, ceea ce presupune destule puncte de reper suplimentare. Dacă propun startul instruirii prin intermediul voleului o fac nu numai pentru motivele mai sus expuse. Adevărul e că expe­rienţa internaţională pe care am dobîndit-o mă îndreptăţeşte să susţin că tradiţionalul start cu lovitura de dreapta şi apoi cu cea de stînga este un fel de handicap al jucătorilor noştri. In străină­tate, şi mai ales în zona anglo-saxonă a tenisului, se pune mult mai mult accent pe procedeele de atac, care sunt : serviciul, vo­leul, şi lovitura de sus smashul. (Aici e momentul să vă promit că într-una din lecţiile viitoare am să mă ocup în mod special de terminologia engleză a tenisului, absolut necesară pe un teren străin, dar şi pentru oricine care se apucă să înveţe şi să practice tenisul). După cum aţi remarcat, poate, tenismanii americani sau austra­lieni sunt superiori europenilor la toate procedeele de atac. Asta se datorează, bineînţeles, în primul rînd faptului că suprafeţele lor de joc sunt mai rapide, obligîndu-i să caute drept aliaţi pro­cedeele de atac, iar pe de altă parte faptului că au abandonat succesiunea tradiţională, punînd un mare accent tocmai pe învă­ţarea prioritară a loviturilor de atac. Şi acum, aş vrea să închei cu un fel de glumă. Anul acesta, la Wimbledon, după cele cinci seturi cu Orantes, am primit premiul de frumuseţe al turneului. După meci, un mare comen­tator francez, Dennis Lalanne, m-a felicitat. I-am răspuns, fără să stau pe gînduri: „Dragă Dennis, notează te rog că am obţinut acest premiu fără servici, fără forhand şi fără backhand“. Dennis a ris, am rîs şi eu, dar un grăunte de adevăr exista in gluma asta amară. Aşadar, copii, nu depăşiţi 11 ani! • • IADEVARATA­­ FILOSOFIE... (Urmare din pag. I) . Cu identificarea destinului ei cu cel al proletariatului sin­­­­gura clasă în stare să dea fiinţă umanismului integral filoso­­­­fie în conceptul ei cel mai adecvat se valorifică din plin ca­­ îndeletnicire a omului pentru om. îşi intensifică puterea for­­­­mativă şi devine cu adevărat un sistem de idei-forţă, fiind­­ esenţial revoluţionară, adică absolut angajată în mersul , înainte al umanităţii. Devine o însuşire a omului conştient , de rolul şi locul său in istoria sa. Devine un habitus. Filoso­­­­fia începe să fie trăită, înfăptuită. Ea trece din starea de fi­­­losofare în mod de a fi , adică de a gîndi­ şi de a acţiona.­­ De aceea, îndemnul la filosofie nu are, nu poate să aibă,­­ nimic livresc, profesoral.­­ El vine ca un imperativ al lumii noastre socialiste, ca o ne­­­­voie a fiinţei noastre. Filosofăm pentru că suntem­ creatori avertizaţi ai istoriei, filosofăm pentru că suntem­ revoluţionari, filosofăm pentru că înfăptuim umanismul integral.­­ Pentru toate acestea, adevărata filosofie constă în a face­­ oameni. Zi de toamnă însorită în par­cul central din Arad. Foto: EMANUEL TAN­JALA Cursuri de perfecţionare Ministerul Educaţiei şi In­­văţămîntului a organizat, în­­cepînd din acest an, cursuri cu un pronunţat caracter aplicativ pentru perfecţio­narea cadrelor didactice din şcolile profesionale şi tehni­ce, din liceele de specialitate. La aceste cursuri sunt pre­zenţi aproximativ 3 700 de profesori, precum şi maiştri­­instructori. Ele sunt iniţiate, cu prioritate, pentru profe­sorii care predau obiecte de cultură tehnică introduse recent în planurile de învă­­ţămint, cum ar fi maşini electronice de calcul , pre­lucrarea automată a datelor , studiul muncii ; controlul calităţii produselor. Sunt pre­văzute, de asemenea, consfă­tuiri şi schimburi de expe­rienţă cu cadre de conduce­re din centrale şi întreprin­deri industriale. In cursul anului viitor, pentru personalul didactic din şcolile profesionale şi tehnice, din liceele de spe­cialitate se preconizează or­ganizarea unor cicluri de conferinţe în cadrul cărora să fie popularizate metodele moderne de învăţămînt, stu­diul muncii, probleme de ergonomie şcolară şi de educaţie a tineretului şcolar. Maestrul­­„şi învăţăceii (In secţia maşini de tricotat rec­­tiliniu a atelierului şcolar al Grupului şcolar M.I.U. — Sibiu. Foto : PAVEL TANJALA MIERCURI 1 NOIEMBRIE 1972 OAMENI DRAGI Mă uimeşte, din cînd în cînd, atitu­dinea dezabuzată a cine ştie cărui cri­tic de circumstanţă, supărat, din cine ştie ce motive, pe întreaga lume, cri­tic pe care-l aud afirmînd cu o sigu­ranţă suspectă că „s-au dus oamenii buni'4, că n-ar mai fi oameni capabili să-şi pună tot sufle­tul, toată inima în treburile obşteşti, în munca pe care sunt angajaţi să o pres­teze. Pesimistul cu pricina vede la mai tot pasul chiar şi în fapta — bună prin­tr-o evidenţă indu­bitabilă — un „in­teres", un „ce" per­sonal la mijloc. Nu se poate, domnule, zice acritura de muzeu, ce, crezi că se zbate el, cutare, degeaba... ? Sigur că nimeni nu se zbate fără să aibă un ţel, inclusiv acela de a-şi cîştiga mijloacele materiale de existenţă, sau de a fi apreciat de că­tre societate. Este absolut omenesc. Sigur că mai există şi speculanţi, la propriu sau la fi­gurat. Dar tot aşa de convins sunt că există milioane şi milioane de oameni ale căror inimi sunt legate fundamental de ceilalţi oameni prin munca lor, prin acele zbateri ale lor, diurne, fără de care — prin mina pe inimă ! — n-ar putea trăi. Am asis­tat, cu ani în urmă, la festivităţi de sărbătorire a celor ieşiţi la pensie ini­ţiate de U.T.C. (una la Atelierele C.F.R.­­Timişoara), festivi­tăţi la care „liber­tatea" cîştigată de sărbătoriţi devenea marele lor semn de întrebare: cum o să trăim fără să mai venim la uzină ? Am primit, de ase­menea, o scrisoare emoţionantă de la o tînără, fostă acti­vistă culturală, una dintre cele mai ac­tive în viaţa locali­tăţii ei, dar care, în­tr-un accident stu­pid şi-a pierdut am­bele picioare. „Mi s-a dat o pensie, scria ea, oamenii se poartă foarte atent cu mine. Dar ceea ce mă nelinişteşte este faptul că ar tre­bui să trăiesc o via­ţă de aici înainte fără să fac nimic. Să stau... Ar fi în­grozitor !“ In con­secinţă, tînăra, in­ternată la un spital de specialitate din Bucureşti, cerea să i se facă rost de o maşină de scris, să se recalifice. Să muncească­­nu pen­tru ea, fiindcă are totul, pentru cei­lalţi, pentru noi toţi). Dar cazurile, mi s-ar putea spune, sunt de excepţie. Dacă se va zice aşa însă, voi protesta imediat. Şi voi da exemple. Sute, căci am o tolbă plină, lată, de pildă, şan­tierele, iar dintre ele oamenii I.C.H.-uri­­lor, cei de la cons­trucţii hidrotehnice. Rareori am văzut pasionaţi pînă la dăruirea totală, aşa cum sînt majorita­tea specialiştilor de pe acest important front al muncii! Dar iată şi alte exemple, din locuri mai puţin spectacu­loase — şcoli, de pildă. Mi se vorbi­se întîmplător des­pre o învăţătoare tînără, caracterizată ca fiind „numai i­­nimă şi iniţiativă" in activitatea sa, Maria Dean, de la Şcoala generală 178, din cartierul Pajura, Bucureşti. Preten­ţioasă, neobosită, vrea să facă din co­pii nişte spirite lu­minate, dăltuieşte-n deprinderile lor or­dinea, iniţiativa ; intr-un cuvint, le deschide minţile şi sufletele. O altă în­­tîmplare a făcut să o cunosc într-o ac­ţiune in propria-i şcoală. Este într-a­­devăr aşa cum îmi fusese descrisă. Dar nu numai atît: am observat că nu este singura. O colegă de-a dînsei, ceva mai în vîrstă, pre­zenta o clasă nu mai puţin strălucit con­dusă, rod al mun­cii personale. Sau, iată-l, de pildă, pe profesorul Mihai Ti­­mofte, directorul Şcolii generale nr. 197, din sectorul 7. Am văzut multe şcoli în ţară, dar sunt gata să fac prinsoare fie şi cu un inspector din Minister (care tre­buie să cunoască mult mai multe si­tuaţii bune), că sunt puţine şcolile de a­­cest grad care să concureze în per­fecta organizare cu şcoala condusă de acest dascăl. Cînd a luat-o în primire, după cite aflu, era şantier. Azi arată ca un frumos tablou, dar de un fel deo­sebit : întreaga de­coraţie a şcolii este realizată de elevi, care au fost puşi să-şi încerce talen­tele în cele mai di­verse domenii, de la gravura pe metal pînă la combinaţii­le chimice şi prelu­cratul fierului sau lemnului. Sigur că buna reuşită depin­de de întregul co­lectiv didactic, un colectiv foarte bun, dar dumnealui, di­rectorul, e-n şcoală înaintea tuturor, şi l-am văzut odată făcînd un gest de neuitat: încerca cu vîrful degetului... lustrul scărilor. Era înainte de deschi­derea orelor şi voia, probabil, să va­dă dacă nu cum­va a mai rămas un fir de praf. Nu te mai poţi mira că to­tul merge strună. Inclusiv faptul că în procesul didactic pătrund ideile cele mai noi, preocupa­rea sa actuală nu­mărul unu fiind a­­telierele-şcoală. ...Unde-i dezabu­­zatul acela, care să-mi spună că au „dispărut“ oamenii buni, total devotaţi? Să vină să-i dau un pachet de adrese pentru însănătoşirea sa morală! EUGEN FLOBESCU

Next