Scînteia Tineretului, octombrie 1975 (Anul 31, nr. 8199-8225)
1975-10-01 / nr. 8199
rum „SCâNTEIA TINERETULUI“ pag. 2 Ritmul lucrărilor s-a intensificat, producţiile obţinute sunt superioare celor scontate Realizarea consecventă în practică a hotăririlor Plenarei comune din iulie anul curent cu privire la aplicarea acordului global la nivelul echipelor, brigăzilor şi fermelor s-a materializat într-o mai bună organizare a muncii pe ogoare, in creşterea gradului de angajare şi responsabilitate al ţăranilor cooperatori, mai îndeaproape preocupaţi de soarta recoltei, de strîngerea ei de pe cîmp la timp şi fără pierderi. Despre cooperativa agricolă de producţie din comuna Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov, notam, într-unul din numerele trecute ale ziarului nostru, că se află într-un avans substanţial faţă de media lucrărilor de sezon pe întreg judeţul. De asemenea, producţiile realizate la porumb şi floarea-soarelui sunt cu mult peste cele medii înregistrate pe judeţ. Este de la sine înţeles că ţăranii cooperatori din Moara Vlăsiei nu dispun de o dotare tehnică superioară altor unităţi de pe raza judeţului, nici de alte avantaje care să faciliteze un ritm mai intens al activităţilor pe ogoare. Ceea ce găsim in plus aici este însă o mai bună organizare a muncii, o activitate susţinută a organelor locale de partid, a conducerii C.A.P. pentru mobilizarea la lucru a întregii forţe umane a satului, pentru folosirea maşinilor la capacitatea maximă, „în seria măsurilor politico-organizatorice pe care le-am întreprins — sublinia tovarăşul Nicolae Stoica, secretarul comitetului comunal de partid şi primar al comunei Moara Vlăsiei — întărirea rolului echipei, brigăzii şi fermei, atît în ceea ce priveşte participarea la lucru, cit şi răspunderea pentru producţia agricolă, aplicarea cu stricteţe a hotărârilor de partid pentru generalizarea acordului global la nivelul subunităţilor enumerate, a stat cu deosebire în atenţia noastră şi pot susţine că am transpus-o în practică cu toată fermitatea încă din primele zile“. Vechiul sistem al acordului global, pe familii şi grupe de familii, aplicat şi la C.A.P. Moara Vlăsiei s-a dovedit ineficient. De ce ? Pentru că unele parcele erau prăşite de 2—3 şi chiar de 4 ori, în timp ce in parcelele vecine buruienile impînzeau recolta. Acum lucrările de întreţinere se execută uniform, potrivit programului culturii respective, pe întreaga suprafaţă repartizată echipei, brigăzii şi fermei. Multe neajunsuri se înregistrau şi cu prilejul transportului recoltei de pe cimp, mijloacele de transport fiind obligate să treacă zilnic de pe o tarla pe alta, dintr-un capăt al lanurilor in celălalt, după cum o familie sau alta trecea la recoltatul culturilor. Ceea ce însemna imposibilitatea unei organizări riguroase a transportului, consum ridicat de combustibil, staţionarea in cîmp, sub cerul liber, timp de mai multe zile, a producţiei şi, de aici, pierderi şi risipă. Recoltindu-şi fiecare familie totul după bunul plac, era firesc ca in parcela mare să se creeze fişii de pe care producţia fusese strinsă, intercalate cu fişii de pe care culesul nu se efectuase. De aici o serie de incoveniente şi întirzieri în eliberarea terenului şi pregătirea lui pentru recolta viitoare. Puse din acest unghi în dezbaterea activului de partid, a adunării generale a cooperatorilor, deficienţele existente au fost analizate cu răspundere, facilitînd înţelegerea măsurilor adoptate, deschizînd drumul EXPERIENŢA COOPERATORILOR DIN MOARA VlĂSIEI DUPĂ APUCAREA ACORDULUI GLOBAL PE ECHIPE, BRIGĂZI ŞI FERME aplicării in practică cu fermitate şi consecventă a noilor principii de aplicare a acordului global, de întărire a spiritului colectiv, de echipă, pentru soarta recoltei. La baza acestor măsuri complexe a fost pus principiul răspunderii fiecărui cooperator în parte şi a întregii subunităţi de executarea la timp şi de bună calitate a tuturor lucrărilor. Dacă intr-o zi sau la o anumită lucrare 2—3 cooperatori lipsesc, ceilalţi execută şi ceea ce trebuia să facă cei care, dintr-un motiv sau altul, au lipsit. în acelaşi timp şeful de echipă, echipa însăşi, statuată ca un colectiv de muncă cu sarcini şi răspunderi precise, pot hotărî sancţiuni împotriva celor ce nu vin la muncă. Dealtfel, la C.A.P. Moara Vlăsiei şefului de echipă i-au fost întărite nu numai răspunderea pentru bunul mers al colectivului pe care-l conduce, ci şi atribuţiile în organizarea muncii, in aplicarea unor sancţiuni celor ce refuză să vină la lucru. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că planificarea muncii nu mai este comunicată în fiecare seară pentru a doua zi, ci la 2—3 zile o dată, lăsînd şefului de echipă posibilitatea să-şi repartizeze singur forţa de muncă şi mijloacele mecanice, să-şi organizeze activitatea pe următoarele 2—3 zile, cum crede că e mai bine. Sarcinile crescînde ale şefului de echipă în organizarea muncii, în responsabilitatea pentru întreaga recoltă atrag după sine o mai susţinută muncă de pregătire politico-educativă profesională, o mai atentă selecţie a celor puşi să conducă aceste nuclee de bază din C.A.P. Şi pentru că despre toate aceste calităţi pe care trebuie să le întrunească şeful de echipă am discutat pe exemple concrete, cu nume şi date, este locul, cred, să amintim numele citorva dintre cei mai buni, recomandaţi de chiar rezultatele obţinute in acest început de toamnă : Anica Slabu, Alexandru Nastase, soţii Tudora Dumitru şi Ion Dumitru. Am stăruit mai îndeaproape asupra măsurilor adoptate la C.A.P. Moara Vlăsiei pentru aplicarea hotăririlor Plenarei comune din iulie 1975, pentru că aşa cum spuneam, ele şi-au dovedit eficienţa, au dat rezultate palpabile din ritmul desfăşurării lucrărilor, in producţia obţinută la sfecla de zahăr, floarea-soarelui, porumb etc. — intr-o perioadă foarte scurtă, într-o perioadă In care după noul sistem nu s-a lucrat decit la recoltat. „Experienţa dobîndită în aceste două luni — sublinia interlocutorul nostru — demonstrează că aplicarea noului sistem al acordului global pe echipă, brigadă şi fermă, de-a lungul întregului an agricol va duce la întărirea răspunderii colective, a tuturor membrilor cooperatori, faţă de recoltă, la o sporire substanţială a producţiei agricole în ansamblu“. AL. DOBRE (Urmare din pag. 1) nim ş.a.m.d., cuvintele divulgă însă şi calitatea noastră morală. Spune-mi cum vorbeşti ca să-ţi spun cine eşti — iată un proverb care, prin adevărul lui mereu verificabil, şi-ar merita locul printre celelalte proverbe. Am asistat, de pildă, odată la despărţirea dintre două studente. Una ii spunea celeilalte: „A fost mişto, tu! Baftă la examen !“ Contrariat, am privit-o pe cea care vorbise astfel. Era, in mod evident, o fată simplă, de la ţară şi nu mi-a fost greu să-mi imaginez că părinţii ei munciseră o viaţă întreagă, cu braţele, că se mindresc cu fiica lor, care învață la „școli înalte“, că aşteaptă ca ea să devină om, un om luminat, pe potriva vremurilor în care trăim. Cuvintele fetei însă, la rîndul lor, povesteau altceva. De cînd s-a văzut studentă, Ana sau Maria, sau Ioana - care, in mod sigur, se recomandă Any sau Mary sau Jeny — ii priveşte de sus pe cei din rîndul cărora a plecat cu ani in urmă. Facultatea reprezintă pentru ea nu o treaptă a cunoaşterii, ci o treaptă de „distincţie“, iar această distincţie presupune, în afară de folosirea argoului, vopsirea cu albastru a pleoapelor, întîlnirea cu prieteni „haioşi“, petrecerea serie în „bombe de groază“, în I a unor pahare din care băutura se soarbe, printr-un pai lung, cu buzele ţuguiate. Nu va trece mult şi studenta va deveni profesoară sau medic, va primi, strîmbînd din nas, o repartiţie la ţară, va alerga să obţină o negaţie, iar apoi, în sfîrşit, îşi va îmbogăţi vocabularul cu cîteva neologisme : „confort", „automobil“, „toalete“. In modul acesta, se va crede îndreptăţită să înceapă orice conversaţie cu „noi, intelectualii...“ Prin natura profesiei, am privilegiul de a cunoaşte mulţi oameni şi de fiecare dată sînt atent şi la modul lor de-a vorbi. Nu-mi îngădui să afirm că cei inzestraţi cu elocvenţă imi displac, dar există elocvenţă şi elocvenţă. Astfel, cînd vorbitorul nu face nici o greşeală, cînd declaraţiile lui, pregătite parcă dinainte şi învăţate pe de rost, se derulează răsunător, ca o muzică de fanfară, sînt tentat să cred că el nu participă deloc la ceea ce spune. Mult mai mult îmi plac cei care se exprimă greu, cei care, refuzînd propoziţiile prefabricate, caută îndelung cuvîntul ce exprimă adevărul“. Ii privesc, de asemenea, cu neîncredere, pe iubitorii de superlative. Cînd totul e foarte bine, extraordinar, formidabil, poţi să fii sigur că lucrurile elementare, care întotdeauna au o înfăţişare mai modestă, scapă privirilor lor înălţate măreţ spre cer. Pe de altă parte, nici stilul eufemistic, cu toată delicateţea lui, nu mi se pare o dovadă de puritate sufletească. Adevărul are frumuseţea lui severă şi a-1 înfrumuseţa cu faldul politeţurilor înseamnă, de fapt, a-1 uriţi. Şi apoi, cei care spun „indulgenţă“ în loc de „favoritism“ sau „greşeală" în Ceea ce spun despre noi cuvintele loc de „încălcare a legii“ sînt, de obicei, duplicitari ; cînd caracterizează, de pildă, în asemenea termeni activitatea propriului lor şef, ei vor să-l şi „sape“, dar, în acelaşi timp, să-i şi rămînă în gratii, pentru eventualitatea că nu va fi schimbat. Oamenii adevăraţi, adică marea majoritate a celor pe care mi-e dat să-i cunosc, vorbesc simplu şi deschis. N-am să uit niciodată, cuvintele pe care un muncitor forestier din Vatra Dornei mi le-a spus cîndva, în liniştea foşnitoare a pădurii : „Apoi, de ce să scriţi despre noi ? n-avem nimic mai deosebit a vă povesti...“ Acest „de ce să scriţi despre noi“, cu fermecătoarea lui greşeală gramaticală, nu poate fi imitat de nici un expert în retorică. Zadarnic se va chinui el in faţa oglinzii, zadarnic va deschide manualele de dialectologie dacă de cînd era copil şi învăţa primele cuvinte nu a cunoscut, printr-o experienţă directă, bucuria firească şi adîncă a muncii. Şi aceasta fiindcă oricît ne-am strădui să le transformăm, cuvintele ne divulgă. Dacă vrem să vorbim cu adevărat frumos trebuie să construim mai iutii frumuseţea in sufletul nostru. Am primit din partea poetului Paul Tutungiu un răspuns la critica publicată în ziar (fumul din ,,Căţuia dacilor" provoacă delirul verbal ?) pe marginea volumului „Colindele din Ţara lui Orfeu". între altele, în răspuns se arată : „Intr-un articol intitulat Fumul din „Căţuia dacilor“ provoacă delirul verbal, prefăcîndu-se că doreşte să vorbească despre ultima mea carte, „Colindele din Ţara lui Orfeu“, apărută în toamna anului trecut la Editura „Cartea românească“. Victor Atanasiu reia, fără nici o strădanie de originalitate, invectivele unui inteligent pamflet semnat de Dana Dumitriu în „România literară“, nr. 23 din 5 iunie 1975. Calificativele „neguros“, „teatral“, „pastișă“, „caricatură“ etc. sunt colportate fidel de Victor Atanasiu, inclusiv o parte din citatele alese de Dana Dumitriu. Sigur, modalitatea aceasta de critica este improprie unui profesionist. Dar Victor Atanasiu doreşte să pună la punct pe cei care „cultivă un stil apăsat folclorizant, în ale căror opuscule se glorifică neguros o tradiţie imemorială“, care, „potenţînd pînă la monstruos tendinţe deja existente, în volumele anterioare“, dă la iveală „tot felul de degradări dezolante ale creaţiei populare“, şi la care folclorul autentic „devine reprezentare hilară“ (s.n.). Să vedem unde găseşte Victor Atanasiu asemenea procedee dizgraţioase. Intrucit constatam cu stupoare că Victor Atanasiu procedează nu numai la trunchierea nefirească a citatului, nu numai la enunţuri nesusţinute cu texte, ci şi la modificarea versurilor, introducînd cuvinte din propriul său bagaj poetic, reproducem întîi textul publicat în volum, şi apoi textul construit de Victor Atanasiu : Ialomiţa, Ialomiţa Pe cimpie cobilită De care atirnă-n zare Soarele ca o căldare, Unde-ţi duci tu umbletul Să-mi rămină sufletul Unde cîntă coasele Apele tu lasă-le Să-mi păstreze oasele. Valurile să le spele Tulbure să cînte-n ele Peştii să le locuiască De dor să se molipsească. ,,Ialomiţă, Ialomiţă Pe cimpia cobilită De care atîrna-n zare Soarele ca o căldare Unde-ţi duci tu umbletul Să-mi păstreze oasele Valurile să le spele Tulbure să cînte-n ele Peştii să le locuiască, De dor să se molipsească“ . „Unde-n adincimea şaptea Doarme soare toată noaptea Aleargă ţigan zălud Să prindă soarele ud“. Constatăm mai întîi că Victor Atanasiu elimină trei versuri („Să-mi rămînă sufletul / Unde cintă coasele / Apele tu lasă-le“) pentru ca prin aceasta să realizeze nonsensul „Unde-ţi duci tu umbletul / Să-mi păstreze oasele“. Mai constatăm că Victor Atanasiu adaugă alte patru versuri la strofa noastră, tot de factura folclorică, in care apare, de asemenea, Soarele, dar care aparţin unui alt poem (V. Colind ialomiţean). Deşi sporul de nonsens creat este mare şi aşa, totuşi, pentru a prezenta o imagine ilizibilă. Victor Atanasiu o transcrie în acelaşi stil propriu. Iată strofa în volum : „Unde-n adincimea şaptea / doarme Soare toată noaptea / Aleargă ţigan zălud / Să prindă Soarele ud“. (Imaginea Soarelui ca personaj care intră in Dunăre este imediat anulată de transcrierea cu iniţială de rînd). Unde este acea vorbire stîlcită a adulţilor care imită copiii? Ne dăm seama imediat că Victor Atanasiu se referă la primele două versuri (Ialomiţa, Ialomiţa / Pe cimpie cobilită) care au o aparenţă diminutivată. Victor Atanasiu nu cunoaşte cuvîntul „cobilită“, pe care îl simte ca pe un adjectiv diminutivat şi-l transcrie ca epitet mingiios: „Pe cimpia cobilită“. Nu este vorba aici de hazardul tipografic, pentru că este modificat şi cuvîntul „cimpie“. Prin construcţia „Pe cimpia cobilită“ Victor Atanasiu realizează realmente o hibridare ininteligibilă de vorbe ciudate şi anulează astfel o imagine a riului care hodineşte pe umerii cimpiei ca o cobilită de care atirnă, ca o căldare, Soarele. Dar „colaborarea“ lui Victor Atanasiu la poezia subsemnatului continuă în toate citatele. Regretăm că spaţiul ce ni se acordă nu ne permite să alăturăm contextul real de cel construit de Victor Atanasiu, pentru a evidenţia cit de violent este modificat sensul unei fraze prin simpla schimbare a unei litere din cuvint. Dar Victor Atanasiu nu schimbă numai litere, el schimbă sintaxa, cuvintele — şi nici măcar cu sinonimele lor, în volum găsim „lutul cu seminţe de dragoste“, V. Atanasiu corectează fraza şi citează „lutul cu seminţe de aur“, in volum găsim „Hogaş se numea altfel“, Victor Atanasiu citează „Hogaş se numea astfel“, în volum citim „erau păzite de slujitori“, V. Atanasiu citează „erau văzute de slujitori“... Chiar şi in titlul atît de violent al articolului, Atanasiu citează lejer „Căţuia dacilor“, altfel decit în volum, unde apare „a dacilor cătine“. Acestor „erori“ semantice şi sintactice li se adaugă o culme : Victor Atanasiu citează un ..ghiul de aur" inexistent în toate filele cărţii... Farse ?“ NOTA REDACŢIEI Trebuie spus răspicat că nimic nu poate scuza actul critic de a fi contribuit cu ceva la denaturarea, de orice fel şi în orice proporţii, a textului analizat. In această privinţă, redacţia nu poate decit să fie de acord cu nemulţumirea poetului Paul Tutungiu : tratamentul critic, orbit de sever, trebuie să se întemeieze pe corectitudine şi scrupul în procedee. In acelaşi timp, nu putem renunţa la opinia noastră asupra volumului „Colindele din Ţara lui Orfeu“ şi, in special, asupra unora dintre ele. Ce sint şi ce conţin „Colindele...“ lui Paul Tutungiu ? Să citim mai intii cîteva. Intr-o pustă sahariană se petrece un ceremonial straniu în cursul căruia Balad — „spinzurat-nespinzurat“, jertfă pe altarul unei cetăţi mitice, Dalar („ţeastă roită de ginduri"), unde stăpîneşte eminescianul Arald — este ademenit, in timp ce se purifică prin supliciu, de către Draid, „cea mai urită femeie a cetăţii“ şi, din această pricină, fecioară neprihănită. Însoţirea nu poate insă avea loc fiindcă Ralad nu este ceea ce pare : el are singele „purificat de pustă“, adică şi-a înstrăinat condiţia de cea a muritorilor de rind. De aceea, el o va avertiza pe fata urită : „Poţi tu să fii o spinzurat-nespinzurată, / poţi tu să aştepţi minunea pustiei, I Drala ?“. Nu-i greu de identificat nu deocamdată prozaicul poem o porţiune din schema Luceafărului eminescian (care, la rîndul său...) reluată, insă, intr-o tonalitate nepotrivită, preţios-monstruoasă. Trecem imediat printr-o metamorfoză. Drala nu este nici ea ceea ce pare şi in fond îndeplineşte condiţia compatibilităţii cu spectralul Ralad. Din fantastica lor împreunare urcă „seva melodioasă a unui alt popor dintr-o altă neizvorită împărăţie". Dincolo de simbolistica la fel de greoaie ce domină dealtfel multe poeme, se vede imediat „unde bate" autorul, deşi o asemenea ascendenţă, fie ea şi „mitică“ ori simplu poetică, este inacceptabilă. In fine, miracolul odată produs, o sugestie din mitul lui Manole completează această lungă alcătuire hibridă : „Spre prăbușirea soarelui, cinci din nisipul incins începu să dospească albastră / seara (un vers realmente frumos) două cumpene alăturate legau nadirul cu zenitul, ca două fintini ce îndrăzneau să potolească veşnica sete a pustiei". Avem în numai cîteva strofe o serie de sugestii, elemente sau trunchieri din mitologia şi onomastica eminesciană, ceva din mitul Luceafărului sustras condiţiei comune, altceva din alegoria sufletului frumos intr-un trup monstruos şi, in fine, cele două „fintini“ ce aduc cu izvoarele din mitul Meşterului Manole ! Fenomenul semnalat aici este unul de degradare a miturilor prin hibridare, prin folosirea „nefuncţională“ a unor lucruri luate cam la întimplare, prin alăturarea forţată de elemente împrumutate haotic din mari construcţii mitice. Încercarea (desigur, bine intenţionată) lui Paul Tutungiu, bazată pe punerea cap la cap a unor fragmente izolate şi manevrate fără o viziune integratoare, beneficiază, ce-i drept, de un aport „original" : nota cultică şi atmosfera adesea lugubră în care introduce elementele din altfel luminoasele noastre mituri. Dar să vedem mai departe ce se mai poate naşte din această încercare de „rescriere“ a unui mit al originii. „Se topise un veac de cînd porţile cetăţii / Dalar nu mai lepădaseră către pustie alaiul îndătinat al petrecerii unui osindit" şi, din nou, suita regelui Araid compusă din cei doisprezece oşteni şi călăul ies în pustie, „către sinuciderea soarelui“ (un amurg). Ei au această viziune apocaliptică : „Către sinuciderea soarelui, pe zarea / exodului lor, apăru o negură înaltă şi / verde ca un popor de arbori / străvechi. Nedumerit Araid regele clinti un braţ a stavilă dar şovăiala i se istovi în acelaşi gest şi braţul său / deveni îndemn statornic de drum / oprit la ţărmul pădurii ciudate. Araid, I privi către puiul de arbore ce nu / era decit un copil sub ștreangul unei / spinzurători aidoma in frăgezime și, / topindu-şi încruntarea în nedumerire, / cuvintă stins : / — Cine ești, ce-i cu tine ? ! — Intreabă-l pe tata !... auzi limpede / regele...“. Osinditul din veac a rodit o pădure de copii „spinzuraţi-nespinzuraţi", regele îngrozit se cutremură şi „cuvintele ii ţîşniră din guler ca nişte animale însîngerate de spaimă şi fugă". Această sinistră pădure însufleţită (poate o sugestie venită dinspre pădurea din Macbeth !) nu se ştie cum izbuteşte să-l pună, de astădată, pe rege in poziţie de osindit, cei doisprezece însoţitori sunt ei, acum, „spinzuraţi-nespinzuraţi“ şi aşa mai departe. Intr-un „Colind cu zimbri albaştri“ dăm de mitul eroului salvator care asigură fericirea cetăţii prin sacrificarea unui zimbru albastru ce trebuie insă păzit : zeii nu văd cu ochi buni sacrificiul care-i obligă să reverse cornul abundenţei asupra cetăţii. De aceea ei „aranjează“ ca animalul destinat sacrificării să fie furat şi asta se întimplă „şapte veacuri de-a rindul". Varai, eroul salvator, spiritul bun al cetăţii, un fel de Hercule de uz autohton, este „frate de singe cu toate turmele albastre din lumile subpămintene“ şi el suferă da fiecare dată cind dispare zimbrul albastru, animalul sacru (Sadoveanu în „Fraţii Jderi"). Făcindu-i biografia mitologică, poetul ne spune fără să clipească : „Mama sa bună era o vacă“ pe care un slujitor al regelui, de fapt al turmelor regelui,, ar fi suduit-o in timp ce o fugărea şi din acest blestem s-ar fi născut, înainte de vreme, la şapte luni, Daral. Iată mitologicul fapt transpus in versurile lui Paul Tutungiu : „Mama sa / bună era o vacă veștedă pe timpuri / pe care un vechi slujitor al / regelui căutînd in tulburele grote urmele / copitelor fugite, a injurat-o inundat de minte / Cuvintul s-a rostologit greu in trupul I albastru si tremurat al femelei, oprindu-se in / pîntecele ei ca un astru in devenire. La / al şaptelea răsărit de / lună plină, vaca l-a lepădat viu pe / Caral“ !! Acest fel de versificaţie ni se dă drept „inspiraţie din mitologia naţională“ ! ? Pînă la mitologie , credem că versurile suferă de ridicolul cu care le-a înzestrat autorul. In general cam aşa se înfăţişează o parte din „colindele" lui Paul Tutungiu, şi în aceste condiţii n-am prea înţeles de ce i-a supărat pe unii — de exemplu pe colegii noştri de la Săptămîna — că ne-am permis să publicăm o notă in care atragem atenţia (fie şi pe un ton mai aprins !) asupra acestui lucru : degradarea prin lipsă de imaginaţie, de coerenţă şi de stil poetic a „mitului“ sau legendelor, indiferent de provenienţa lor. Sau poate ar trebui să ne placă versuri şi „scenarii“ cum sunt cele de mai sus ? În „Colindul medalionului cu cap de lup“ este din nou o vagă reminiscenţă, din Creanga de aur de Sadoveanu , bătrinul preot îl trimite în misiune pe Ardal, „adeptul liberal al templului galben“, intr-o lume nouă, in orice caz străină : „Va trebui sil vezi, Ardal. Ei sunt oameni. Poate fi harul şi al lor ?“ Ardal pleacă în chip de „bărbat de bronz“, bătrinul tribului ii dă să mănînce un peşte crud, îl loveşte cu palma de trei ori peste glezne, îi mai dă o „băşică plină cu apă“ unde pluteşte un „peşte roşu“ al cărui ochi îl priveşte „magnetic“, aidoma „şarpelui“. Peripeţiile sînt nesfîrşite, semnele misterioase mişună,, „poemul" se desfăşoară intr-o obscuritate totală, de nepătruns, străfulgerată, ce-i drept, de „strigăte revelate“ şi alte bizarerii, pe care nu le mai descriem. Ne dăm seama că autorul vrea să descrie aici o călătorie de iniţiere şi de cunoaştere aşa cum, în Creanga de aur, se intimplă cu Kesarion Breb trimis de marele Deceneu să ispitească lumea nouă şi harul noii credinţe. Ca şi acolo, călătoria, odată săvirşită, concluzia pare negativă : „Ardal, ai văzut ? / El îmbrăţişează gleznele zeului şi pasăre înaltă devenind limpezi in sunete clare : / Nu, n-am văzut. Harul nu există acolo. Ei sunt numai oameni". In fiecare poem templele şi preoţii lor se repetă la fel de neguros şi se întreprind mereu călătorii de iniţiere. „Scenariile“ sunt toate de acelaşi nivel, rod al unei imaginaţii insuficiente, lipsite de supleţe şi mai cu seamă cufundind rudimentele mitice — cite există — intr-o beznă de nepătruns, mizind mai ales pe senzaţionalul de ordin lugubru. Adică exact aşa cum este normal să se întîmple cindi, in ciuda frumoaselor intenţii — pe care, dacă mai e nevoie să o spunem, le preţuim ca atare — imaginaţia mitologică este o pură iluzie. Paul Tutungiu nu ne pare un poet inzestrat pentru această direcţie cum ar fi, de exemplu, Ion Gheorghe. In schimb, sunt lucruri citabile poeme frumoase, in ciclul „Colindele lui Făt- Frumos, cel născut din lacrimă“ sau mai ales in „Colindul cu trup de zburător“ unde un lirism mai pur şi de ordin mai mult decorativ, cu suavităţi şi frăgezimi autentice pare să indice o evoluţie mai sigură. Altfel, încăpute pe mitni nepricepute, miturile se fărimiţează. Să ni le respectăm sporindu-le valoarea, aducindu-le la lumină, dar nu cufundindu-le in întuneric. Problema inspiraţiei din mitologia naţională, din trecutul poporului, din viaţa şi aspiraţiile strămoşilor noştri făuritori pe aceste meleaguri ai unei civilizaţii milenare, aflaţi in contacte rodnice cu străvechi civilizaţii ridică in faţa creatorului de azi exigenţe de ordin ideologic şi estetic de neignorat. Cultura noastră are adinei rădăcini în trecut, iar miturile naţionale conservă pentru eternitate un mod de a fi in lume propriu, original. A ne cunoaşte acest trecut este o datorie a tuturor. A ne inspira, in lucrările contemporane, din acest tezaur de o mare vitalitate, pe care îl constituie miturile întemeierii şi dăinuirii noastre aici, pe aceste locuri, constituie un mod de a prelungi în prezent şi viitor conştiinţa unei apartenenţe inalterabile. Marii noştri creatori tocmai de aceea se numesc aşa, creatori, pentru că au construit, din ceea ce oferă mai bun trecutul, opere cu faţa larg deschisă spre viitor, luminoase in spirit, ele insele expresii ale unei gindiri pătrunzătoare, dialectice adesea, ale unor talente robuste, integratoare. Fiindcă nici o creaţie nu poate fi în sine valabilă decit cu condiţia unui minim discernămint şi spirit selectiv menit să ordoneze într-o viziune organică (fie şi rămasă in proiecte, grandioase, cum este cazul cu opera eminesciană) elemente alese din trecutul mitologic şi istoric, din creaţia populară, folclor etc. Când vorbim de valorificarea moştenirii culturale noi nu vedem această exigenţă oprindu-se la porţile creaţiei în versuri, proză sau dramaturgie , dimpotrivă, înviind trecutul cu care ne mincirim, bogat în fapte şi realităţi înălţătoare, inepuizabil, aşteptăm de la asemenea opere nu „viziuni“ ori imagini arbitrare, întunecate, tenebroase, ci creaţii cu adevărat vii, inspirate dintr-un trecut viu. Căci, pe de altă parte. ..există trecut şi trecut“ şi tradiţia nu înseamnă tot ce vine din orice fel de trecut. Suntem pentru aducerea în paginile literaturii a acelui trecut, orbit de îndepărtat, care defineşte vechimea poporului român pe aceste meleaguri, atestă trăsăturile fiinţei naţionale, aspiraţia necontenită spre libertate materială şi spirituală, încrederea şi dragostea de viaţă care-l fac ostil, in esenţă, manifestărilor morbide şi obscurantiste, tutelate nu de „zeii casei“, ci de o divinitate întunecată sub stăpînirea căreia nu ne-a plăcut să ne simţim. A scoate la iveală „scenarii“ apăsat întunecate, considerind probabil că aceasta ar corespunde vreunor necesităţi, este o eroare de concepţie care nu poate fi scuzată nici măcar atunci cînd este evident că provine din absenţa talentului de a folosi asemenea vitale surse de inspiraţie. Tocmai pentru că avem un trecut cu care ne putem mindri, o mitologie naţională de o mare distincţie şi valoare — asupra căreia s-au aplecat marii noştri cărturari, istorici, critici şi scriitori — noi considerăm că datoria oamenilor de artă de a ţine treaz suflul inspiraţiei patriotice, naţionale, din realităţile materiale şi spirituale ale trecutului nostru se cuvine să-şi găsească întruchiparea in opere viabile, durabile, profund raţionale şi umaniste. CARNET CULTURAL . MUZEUL DE ISTORIE al Republicii Socialiste România dedică Anului Internaţional al Femeii un ciclu de simpozioane intitulat „Femei reprezentative din epoca luptei pentru unitate şi independenţă naţională“ în cadrul cărora vor fi evocate personalităţi feminine înscrise in istoria românească prin contribuţia adusă la promovarea idealurilor înaintate de libertate naţională, prin lupta lor pusă in slujba propăşirii neamului nostru. • SECŢIA DE ŞTIINŢE filologice, literatură şi arte a Academiei Republicii Socialiste România a organizat, marţi, in Capitală, o şedinţă publică de comunicări pe tema „Vocabularul fundamental al limbilor romanice". Au fost prezentate cu acest prilej rezultatele ultimelor cercetări pizme, corespondenţele de vocabular existente in familia limbilor romanice, influenţele resimţite in română — problema împrumuturilor, a formării cuvintelor ş.a. • DUPĂ RECENTA prezenţă la Tîrgul internaţional de carte de la Sofia, ţara noastră îşi anunţă participarea la o manifestare similară la Frankfurt pe Main. Cele 24 de edituri româneşti vor fi reprezentate prin volume de literatură social-politică, ştiinţifică, tehnică, beletristică clasică şi contemporană, literatură pentru copii, de artă, cărţi în limbi străine. Invăţămintul românesc pe coordonatele modernizării Foto : O. PLECAN MIERCURI 7 OCTOMBRIE 1975 ANI SI FAPTE DIN VIATA LUI VALER BORCEA (Urmare din pag. I) Gata. Şi eram timid, şi eram ruşinos ca o fată mare. M-au îndrumat cei doi lăcătuşi de care vă vorbesc şi am învăţat mai întîi să deschid aripile şi, mai tîrziu, să zbor. Ţin minte, ca şi astăzi, că am participat la un concurs „Cel mai bun arcurar“ — noi producem arcuri spirale, prelucrate la rece şi arcuri speciale pentru toate Întreprinderile din ţară — şi că am ocupat locul al doilea. M-aţi întrebat ce au însemnat pentru mine cei zece ani petrecuţi în întreprindere. Au însemnat muncă, multă muncă, dar şi multe bucurii. Au fost 10 ani de zbor neîntrerupt spre mai bine în care mi-am Împlinit personalitatea şi mi-am cucerit respectul tovarăşilor mei. Cum se traduc afirmaţiile mele In fapte ? Păi, mai întîi vă spun că, în 10 ani, n-am lipsit şi n-am întîrziat niciodată de la lucru. Am avut, o singură dată, un concediu medical pentru operaţia de apendicită. Apoi, tot în aceşti ani, mi-am realizat un vis pentru care n-am drămuit nici eforturile, nici timpul , să lucrez absolut pe toate maşinile din secţie. Mi-aduc aminte că, odată, colegul meu Mirea Valeriu lucra la strung arcuri şi mi-a zis : „Hai încoace să te învăţ că, cine ştie, peste ciţiva ani poate are să-ţi folosească. De aici a început totul. Acum lucrez şi la strung, şi la presa de 6 tone şi la cele de 16 şi 25 tone, oriunde este nevoie. Mai lucrez şi la maşina de rectificat plan. Pot executa arcuri şi manual, la daltă, ciocan şi menghină...“. MARTIE 1974 - IULIE 1974 : „Eu am îndrăznit să încerc să caut drumul spre mai bine ! Şi l-am găsit cu ajutorul tovarăşilor Pe scurt : mergem noi, intr-un schimb de experienţă organizat de comitetul U.T.C., la întreprinderea Flamura roşie, tot aici în Sibiu. Şi văd eu acolo o maşină la care se stanţau pioneze. Se ştanţau mai multe pioneze dintr-o dată. M-a străfulgerat o idee : dacă la maşina asta se pot ştanţa mai multe pioneze, nu ar fi oare posibil să facem şi noi mai multe şaibe elastice dintr-o dată ? Cu şaibele astea aveam mari necazuri. Aveam comenzi pentru executarea a sute de mii de şaibe elastice pentru toate întreprinderile din ţară şi nu reuşeam, deşi lucram în trei schimburi, să le onorăm. Nu reuşeam pentru că maşina respectivă realiza doar o singură şaibă la o singură mînuire şi, în plus, operaţiile se făceau... manual ! Ce mi-am zis : ce-ar fi să mă gîndesc la o inovaţie prin care să realizez funcţionarea automată şi să obţin trei şaibe, in loc de una ? Am vorbit şi cu ciţiva colegi. Unii spuneau : „da, s-ar putea“, alţii că „nu, nu se poate !“ L-am consultat pe inginerul Anghel Aurel, i-am explicat la ce mă gindisem deja. M-a ajutat la întocmirea proiectului, la desene şi la multe altele. Cei de la sculerie au făcut matriţa pentru trei şaibe. Am montat-o pe maşină — presa de 6 tone —, am reglat-o... Făcusem şi cele 6 pansoane, strungarii mă ajutaseră, cu care puteam realiza mişcarea automată. După citeva probe, maşina a produs trei şaiba şi, privindu-le, m-am gîndit că eu, un simplu muncitor lăcătuş, am îndrăznit să caut drumul spre mai bine ! Şi... l-am găsit cu ajutorul tovarăşilor mei ! M-am mai gîndit că obţineam şi economii de materiale, înainte, dintr-un material cu o lăţime de 12 mm obţineam o singură şaibă, acum dintr-un material cu o lăţime de 22 mm obţineam trei şaibe. Pe urmă, mai aveam şi economii de curent electric şi, mai ales, ne uşurasem munca : maşina funcţiona automat. Şi au mai venit şi alte bucurii : tot in 1974 am participat, cu inovaţia mea, la sesiunea cercurilor tehnico-ştiinţifice unde mi s-a înmînat diploma de onoare...“ Este locul să intervină şi reporterul. L-am întrebat pe Vaier Borcea ce rezultate economice a adus inovaţia sa. Mi-a răspuns că nu-mi poate da o cifră precisă. Am aflat-o de la conducerea uzinei : pînă în prezent s-au obţinut beneficii in valoare de 131 936 Iei. 14 ZILE DIN IULIE 1975 : „Am muncit cu gindul la toti oamenii ţării !“ „Aş vrea să vă vorbesc şi de fratele meu, şi de echipa in care lucrez. Mai întîi, despre fratele meu. Printre faptele meritorii care cred că le-am făcut pînă acum se numără şi veghea mea continuă asupra fratelui. Am vrut şi am reuşit să-l educ, să-l fac să muncească foarte bine. Lucrează aici in întreprindere, la secţia sculerie. Este rectificator. Il cheamă Maftei Borcea. Eu l-am înscris la şcoala profesională, eu l-am adus în întreprindere. Acum este şi la liceu, in anul I. Fratele ăsta al meu, pe care-l iubesc nespus, mi-a produs şi el o mare bucurie. Trebuia să se întoarcă din concediu. Ţin minte că lucram după-amiază, începuse blestemul inundaţiilor. Văzusem la televizor cam ce necazuri aduseseră furia apelor. Mai auzisem că şi satul meu suferea. M-aşteptam ca fratele meu să nu reuşească să vină la lucru. Dar... la ora 2 punct era în întreprindere. Mersese pe jos, cu o maşină de ocazie, cu ce apucase. La trei, cînd a început schimbul, muncea alături de ceilalţi. Şi munceam toţi parcă cu mai multă dirzenie. Am hotărit, dealtfel, ca echipa noastră să lucreze 14 zile dite două ore peste program. Ne gindeam toţi la pagubele provocate de inundaţii. Trebuia să recuperăm din ele ! Avem o echipă minunată. Toţi tineri, sub 28 de ani, 18 muncitori care au cîştigat an de an întrecerea socialistă cu celelalte trei echipe din secţie. Ne conduce un om deosebit : Irimia Bota. Şi am muncit două săptâmîni uitind de oboseală, de cele personale. In aceste săptămîni am inteles ce Înseamnă un colectiv de muncitori, cită forţă există intr-un asemenea colectiv, iar eu, ca om, parcă devenisem mai puternic şi-mi ziceam mereu şi-mi zic şi acum : „Nimic şi nimeni nu ne poate învinge !“ O NOAPTE DIN APRILIE SAU MAI 1975 : „Suntem o mare familia noi, toţi muncitorii !" Spunea, frumos, Vaier că în clipele grele a înţeles ce înseamnă forţa colectivului de muncitori. Am aflat, însă, o altă faptă a lăcătuşului Borcea, o faptă din care am înţeles, eu, reporterul, ce calităţi morale de mare frumuseţe a sădit in oameni socialismul. Voi povesti pe scurt această faptă: intr-o noapte, din luna mai sau aprilie, nimeni nu-şi mai aduce aminte precis, Vaier Borcea lucra în schimbul doi. Era aproape ora 22:30 şi se apropia sfîrşitul schimbului. Şi la Borcea au venit maistrul Turcu Anton şi maistru-prim Vasile Munteanu, şi l-au luat deoparte, şi l-au întrebat dacă nu se simte obosit, şi el a zis că este obosit dar care-i baiul. A aflat, la Craiova, la „Electroputere“, acolo unde ştia el că se fac locomotivele „Diesel electrice“, era absolută nevoie de nişte piese. Delegatul întreprinderii craiovene insista să le aibă pînă dimineaţa. Şi Vaier Borcea a rămas ! A rămas noaptea şi le-a făcut. 800 de piese. La ora 3 a terminat şi a plecat spre casă. Cind i-am amintit de această întimplare Vaier Borcea a zîmbit şi mi-a replicat : „Era normal să procedez aşa ! M-am gîndit că acolo, la Craiova, alţi oameni, tot muncitori ca şi noi, aşteaptă piesele astea şi le-am lucrat cu glodul la ei şi la locomotivele lot „Diesel electrice“. La noi asemenea fapte sunt obişnuite. Şi alţi tovarăşi ai mei au procedat astfel ori de cite ori a apărut o „urgenţă". Sîntem o mare familie noi, toţi muncitorii ţării, şi avem datoria de onoare de a ne comporta ca intr-o familie. Cred că nu asta stă tăria şi forţa faptelor noastre, ale muncitorilor !“