Scînteia Tineretului, octombrie 1975 (Anul 31, nr. 8199-8225)

1975-10-01 / nr. 8199

r­um „SCâNTEIA TINERETULUI“ pag. 2 Ritmul lucrărilor s-a intensificat, producţiile obţinute sunt superioare celor scontate Realizarea consecventă în prac­tică a hotăririlor Plenarei comu­ne din iulie anul curent cu pri­vire la aplicarea acordului glo­bal la nivelul echipelor, brigăzi­lor şi fermelor s-a materializat într-o mai bună organizare a muncii pe ogoare, in creşterea gradului de angajare şi respon­sabilitate al ţăranilor coopera­tori, mai îndeaproape preocupaţi de soarta recoltei, de strîngerea ei de pe cîmp la timp şi fără pierderi. Despre cooperativa agricolă de producţie din comuna Moara Vlăsiei, judeţul Ilfov, notam, în­­tr-unul din numerele trecute ale ziarului nostru, că se află în­­tr-un avans substanţial faţă de media lucrărilor de sezon pe întreg judeţul. De asemenea, producţiile realizate la porumb şi floarea-soarelui sunt cu mult peste cele medii înregistrate pe judeţ. Este de la sine înţeles că ţăranii cooperatori din Moara Vlăsiei nu dispun de o dotare tehnică superioară altor unităţi de pe raza judeţului, nici de alte avantaje care să faciliteze un ritm mai intens al activită­ţilor pe ogoare. Ceea ce găsim in plus aici este însă o mai bună organizare a muncii, o ac­tivitate susţinută a organelor lo­cale de partid, a conducerii C.A.P. pentru mobilizarea la lu­cru a întregii forţe umane a sa­tului, pentru folosirea maşinilor la capacitatea maximă, „în se­ria măsurilor politico-organiza­­torice pe care le-am­ întreprins — sublinia tovarăşul Nicolae Stoica, secretarul comitetului comunal de partid şi primar al comunei Moara Vlăsiei — întă­rirea rolului echipei, brigăzii şi fermei, atît în ceea ce priveşte participarea la lucru, cit şi răs­­punderea pentru producţia a­­gricolă, aplicarea cu stricteţe a hotărârilor de partid pentru ge­neralizarea acordului global la nivelul subunităţilor enumera­te, a stat cu deosebire în atenţia noastră şi pot susţine că am transpus-o în practică cu toată fermitatea încă din primele zile“. Vechiul sistem al acordului global, pe familii şi grupe de familii, aplicat şi la C.A.P. Moa­ra Vlăsiei s-a dovedit ineficient. De ce ? Pentru că unele parcele erau prăşite de 2—3 şi chiar de 4 ori, în timp ce in parcelele ve­cine buruienile impînzeau recol­ta. Acum lucrările de întreţine­re se execută uniform, potrivit programului culturii respective, pe întreaga suprafaţă reparti­zată echipei, brigăzii şi fermei. Multe neajunsuri se înregistrau şi cu prilejul transportului re­coltei de pe cimp, mijloacele de transport fiind obligate să trea­că zilnic de pe o tarla pe alta, dintr-un capăt al lanurilor in celălalt, după cum o familie sau alta trecea la recoltatul cultu­rilor. Ceea ce însemna imposi­bilitatea unei organizări rigu­roase a transportului, consum ri­dicat de combustibil, staţionarea in cîmp, sub cerul liber, timp de mai multe zile, a producţiei şi, de aici, pierderi şi risipă. Recoltindu-şi fiecare familie totul după bunul plac, era firesc ca in parcela mare să se creeze fişii de pe care producţia fusese strinsă, intercalate cu fişii de pe care culesul nu se efectuase. De aici o serie de incoveniente şi întirzieri în eliberarea tere­nului şi pregătirea lui pentru recolta viitoare. Puse din acest unghi în dez­baterea activului de partid, a adunării generale a cooperato­rilor, deficienţele existente au fost analizate cu răspundere, fa­­cilitînd înţelegerea măsurilor a­­doptate, deschizînd drumul EXPERIENŢA COOPERATORILOR DIN MOARA VlĂSIEI DUPĂ APUCAREA ACORDULUI GLOBAL PE ECHIPE, BRIGĂZI ŞI FERME aplicării in practică cu fermita­te şi consecventă a noilor prin­cipii de aplicare a acordului global, de întărire a spiritului colectiv, de echipă, pentru soarta recoltei. La baza acestor măsuri complexe a fost pus principiul răspunderii fiecărui cooperator în parte şi a întregii subunităţi de executarea la timp şi de bu­nă calitate a tuturor lucrărilor. Dacă intr-o zi sau la o anumi­tă lucrare 2—3 cooperatori lip­sesc, ceilalţi execută şi ceea ce trebuia să facă cei care, dintr-un motiv sau altul, au lipsit. în acelaşi timp şeful de echipă, e­­chipa însăşi, statuată ca un co­lectiv de muncă cu sarcini şi răspunderi precise, pot hotărî sancţiuni împotriva celor ce nu vin la muncă. Dealtfel, la C.A.P. Moara Vlăsiei şefului de echipă i-au fost întărite nu nu­mai răspunderea pentru bunul mers al colectivului pe care-l conduce, ci şi atribuţiile în organizarea muncii, in aplicarea unor sancţiuni celor ce refuză să vină la lucru. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că planificarea muncii nu mai este comunicată în fiecare seară pentru a doua zi, ci la 2—3 zile o dată, lăsînd şefului de echipă posibilitatea să-şi repartizeze singur forţa de muncă şi mij­loacele mecanice, să-şi organi­zeze activitatea pe următoarele 2—3 zile, cum crede că e mai bine. Sarcinile crescînde ale şe­fului de echipă în organizarea muncii, în responsabilitatea pen­tru întreaga recoltă atrag după sine o mai susţinută muncă de pregătire politico-educativă profesională, o mai atentă se­lecţie a celor puşi să conducă aceste nuclee de bază din C.A.P. Şi pentru că despre toate a­­ceste calităţi pe care trebuie să le întrunească şeful de echipă am discutat pe exemple concre­te, cu nume şi date, este locul, cred, să amintim numele citor­­va dintre cei mai buni, reco­mandaţi de chiar rezultatele obţinute in acest început de toamnă : Anica Slabu, Alexan­dru Nastase, soţii Tudora Du­mitru şi Ion Dumitru. Am stăruit mai îndeaproape asupra măsurilor adoptate la C.A.P. Moara Vlăsiei pentru a­plicarea hotăririlor Plenarei co­mune din iulie 1975, pentru că aşa cum spuneam, ele şi-au do­vedit eficienţa, au dat rezultate palpabile d­in ritmul desfăşu­rării lucrărilor, in producţia ob­ţinută la sfecla de zahăr, floa­rea-soarelui, porumb etc. — in­tr-o perioadă foarte scurtă, în­tr-o perioadă In care după noul sistem nu s-a lucrat decit la recoltat. „Experienţa dobîndită în aceste două luni — sublinia interlocutorul nostru — demon­strează că aplicarea noului sis­tem al acordului global pe echi­pă, brigadă şi fermă, de-a lun­gul întregului an agricol va duce la întărirea răspunderii colec­tive, a tuturor membrilor coo­peratori, faţă de recoltă, la o sporire substanţială a producţiei agricole în ansamblu“. AL. DOBRE (Urmare din pag. 1) nim ş.a.m.d., cuvintele di­vulgă însă şi calitatea noas­tră morală. Spune-mi cum vorbeşti ca să-ţi spun cine eşti — iată un proverb care, prin adevărul lui mereu veri­ficabil, şi-ar merita locul printre celelalte proverbe. Am asistat, de pildă, odată la despărţirea dintre două stu­dente. Una ii spunea celei­lalte: „A fost mişto, tu! Baf­tă la examen !“ Contrariat, am privit-o pe cea care vor­bise astfel. Era, in mod evi­dent, o fată simplă, de la ţară şi nu mi-a fost greu să-mi imaginez că părinţii ei munciseră o viaţă întreagă, cu braţele, că se mindresc cu fiica lor, care învață la „școli înalte“, că aşteaptă ca ea să devină om, un om luminat, pe potriva vremurilor în care trăim. Cuvintele fetei însă, la rîndul lor, povesteau alt­ceva. De cînd s-a văzut stu­dentă, Ana sau Maria, sau Ioana - care, in mod sigur, se recomandă Any sau Mary sau Jeny — ii priveşte de sus pe cei din rîndul cărora a plecat cu ani in urmă. Facul­tatea reprezintă pentru ea nu o treaptă a cunoaşterii, ci o treaptă de „distincţie“, iar această distincţie presu­pune, în afară de folosirea argoului, vopsirea cu albastru a pleoapelor, întîlnirea cu prieteni „haioşi“, petrecerea serie­­ în „bombe de groază“, în I a unor pahare din care băutura se soarbe, printr-un pai lung, cu buzele ţuguiate. Nu va trece mult şi studenta va deveni profesoară sau medic, va primi, strîmbînd din nas, o repartiţie la ţară, va alerga să obţină o negaţie, iar apoi, în sfîrşit, îşi va îmbo­găţi vocabularul cu cîteva neologisme : „confort", „au­tomobil“, „toalete“. In modul acesta, se va crede îndreptă­ţită să înceapă orice conver­saţie cu „noi, intelectualii...“ Prin natura profesiei, am privilegiul de a cunoaşte mulţi oameni şi de fiecare dată sînt atent şi la modul lor de-a vorbi. Nu-mi îngă­dui să afirm că cei inzestraţi cu elocvenţă imi displac, dar există elocvenţă şi elocvenţă. Astfel, cînd vorbitorul nu face nici o greşeală, cînd de­claraţiile lui, pregătite parcă dinainte şi învăţate pe de rost, se derulează răsunător, ca o muzică de fanfară, sînt tentat să cred că el nu parti­cipă deloc la ceea ce spune. Mult mai mult îmi plac cei care se exprimă greu, cei care, refuzînd propoziţiile prefabricate, caută îndelung cuvîntul ce exprimă adevă­rul“. Ii privesc, de asemenea, cu neîncredere, pe iubitorii de superlative. Cînd totul e foarte bine, extraordinar, formidabil, poţi să fii sigur că lucrurile elementare, care întotdeauna au o înfăţişare mai modestă, scapă priviri­lor lor înălţate măreţ spre cer. Pe de altă parte, nici stilul eufemistic, cu toată delica­teţea lui, nu mi se pare o dovadă de puritate sufle­tească. Adevărul are frumu­seţea lui severă şi a-1 înfru­museţa cu faldul politeţuri­­lor înseamnă, de fapt, a-1 u­­riţi. Şi apoi, cei care spun „indulgenţă“ în loc de „fa­voritism“ sau „greşeală" în Ceea ce spun despre­­ noi cuvintele loc de „încălcare a legii“ sînt, de obicei, duplicitari ; cînd caracterizează, de pildă, în asemenea termeni activitatea propriului lor şef, ei vor să-l şi „sape“, dar, în acelaşi timp, să-i şi rămînă în gra­tii, pentru eventualitatea că nu va fi schimbat. Oamenii adevăraţi, adică marea majoritate a celor pe care mi-e dat să-i cunosc, vorbesc simplu şi deschis. N-am să uit niciodată, cuvin­tele pe care un muncitor fo­restier din Vatra Dornei mi le-a spus cîndva, în liniştea foşnitoare a pădurii : „Apoi, de ce să scriţi despre noi ? n-avem nimic mai deosebit a vă povesti...“ Acest „de ce să scriţi despre noi“, cu fer­mecătoarea lui greşeală gra­maticală, nu poate fi imitat de nici un expert în retorică. Zadarnic se va chinui el in faţa oglinzii, zadarnic va des­chide manualele de dialecto­logie dacă de cînd era copil şi învăţa primele cuvinte nu a cunoscut, printr-o experi­enţă directă, bucuria firească şi adîncă a muncii. Şi aceasta fiindcă oricît ne-am strădui să le transformăm, cuvintele ne divulgă. Dacă vrem să vorbim cu adevărat frumos trebuie să construim mai iu­tii frumuseţea in sufletul nostru. Am primit din partea poetului Paul Tutungiu un răspuns la critica publi­cată în ziar (fumul din ,,Căţuia dacilor" provoacă delirul verbal ?) pe margi­nea volumului „Colindele din Ţara lui Orfeu". între altele, în răspuns se arată : „Intr-un articol intitulat Fu­mul din „Căţuia dacilor“ pro­voacă delirul verbal­­, prefăcîn­­du-se că doreşte să vorbească despre ultima mea carte, „Co­lindele din Ţara lui Orfeu“, a­­părută în toamna anului trecut la Editura „Cartea românească“. Victor Atanasiu reia, fără nici o strădanie de originalitate, in­vectivele unui inteligent pam­flet semnat de Dana Dumitriu în „România literară“, nr. 23 din 5 iunie 1975. Calificativele „ne­guros“, „teatral“, „pastișă“, „ca­ricatură“ etc. sunt colportate fi­del de Victor Atanasiu, inclusiv o parte din citatele alese de Da­na Dumitriu. Sigur, modalitatea aceasta de critica este improprie unui profesionist. Dar Victor A­­tanasiu doreşte să pună la punct pe cei care „cultivă un stil a­­păsat folclorizant, în ale căror opuscule se glorifică neguros o tradiţie imemorială“, care, „po­­tenţînd pînă la monstruos ten­dinţe deja existente, în volu­mele anterioare“, dă la iveală „tot felul de degradări dezolan­te ale creaţiei populare“, şi la care folclorul autentic „devine reprezentare hilară“ (s.n.). Să vedem unde găseşte Victor Atanasiu asemenea procedee dizgraţioase. Intrucit constatam cu stupoare că Victor Atanasiu procedează nu numai la trun­chierea nefirească a citatului, nu numai la enunţuri nesusţinute cu texte, ci şi la modificarea versurilor, introducînd­ cuvinte din propriul său bagaj poetic, reproducem întîi textul pu­blicat în volum, şi apoi textul construit de Victor Ata­nasiu : Ialomiţa, Ialomiţa Pe cimpie cobilită De care atirnă-n zare Soarele ca o căldare, Unde-ţi duci tu umbletul Să-mi rămină sufletul Unde cîntă coasele Apele tu lasă-le Să-mi păstreze oasele. Valurile să le spele Tulbure să cînte-n ele Peştii să le locuiască De dor să se molipsească. ,,Ialomiţă, Ialomiţă Pe cimpia cobilită De care atîrna-n zare Soarele ca o căldare Unde-ţi duci tu umbletul Să-mi păstreze oasele Valurile să le spele Tulbure să cînte-n ele Peştii să le locuiască, De dor să se molipsească“ . „Unde-n adincimea şaptea Doarme soare toată noaptea Aleargă ţigan zălud Să prindă soarele ud“. Constatăm mai întîi că Vic­tor Atanasiu elimină trei ver­suri („Să-mi rămînă sufletul / Unde cintă coasele / Apele tu lasă-le“) pentru ca prin aceasta să realizeze nonsensul „Unde-ţi duci tu umbletul / Să-mi păs­treze oasele“. Mai constatăm că Victor Ata­nasiu adaugă alte patru versuri la strofa noastră, tot de factura folclorică, in care apare, de a­­semenea, Soarele, dar care apar­ţin unui alt poem (V. Colind ialomiţean). Deşi sporul de nonsens creat este mare şi aşa, totuşi, pentru a prezenta o ima­gine ilizibilă. Victor Atanasiu o transcrie în acelaşi stil propriu. Iată strofa în volum : „Unde-n adincimea şaptea / doarme Soa­re toată noaptea / Aleargă ţi­gan zălud / Să prindă Soarele ud“. (Imaginea Soarelui ca per­sonaj care intră in Dunăre este imediat anulată de transcrie­rea cu iniţială de rînd). Unde este acea vorbire stîlci­­tă a adulţilor care imită copiii? Ne dăm seama imediat că Vic­tor Atanasiu se referă la pri­mele două versuri (Ialomiţa, Ialomiţa / Pe cimpie cobilită) care au o aparenţă diminuti­vată. Victor Atanasiu nu cu­noaşte cuvîntul „cobilită“, pe care îl simte ca pe un adjectiv diminutivat şi-l transcrie ca epitet mingiios: „Pe cimpia co­bilită“. Nu este vorba aici de hazardul tipografic, pentru că este modificat şi cuvîntul „cim­pie“. Prin construcţia „Pe cim­­pia cobilită“ Victor Atanasiu realizează realmente o hibri­dare ininteligibilă de vorbe ciu­date şi anulează astfel o ima­gine a riului care hodineşte pe umerii cimpiei ca o cobilită de care atirnă, ca o căldare, Soa­rele. Dar „colaborarea“ lui Victor Atanasiu la poezia subsemnatu­lui continuă în toate citatele. Regretăm că spaţiul ce ni se a­­cordă nu ne permite să alătu­răm contextul real de cel con­struit de Victor Atanasiu, pen­tru a evidenţia cit de violent este modificat sensul unei fra­ze prin simpla schimbare a unei litere din cuvint. Dar Victor Atanasiu nu schimbă numai li­tere, el schimbă sintaxa, cu­vintele — şi nici măcar cu sino­nimele lor, în volum găsim „lutul cu seminţe de dragoste“, V. Atanasiu corectează fraza şi citează „lutul cu seminţe de aur“, in volum găsim „Hogaş se numea altfel“, Victor Atana­siu citează „Hogaş se numea astfel“, în volum citim „erau păzite de slujitori“, V. Atana­siu citează „erau văzute de slu­jitori“... Chiar şi in titlul atît de violent al articolului, Atana­siu citează lejer „Căţuia daci­lor“, altfel decit în volum, unde apare „a dacilor cătine“. Aces­tor „erori“ semantice şi sintac­tice li se adaugă o culme : Vic­tor Atanasiu citează un ..ghiul de aur" inexistent în toate fi­lele cărţii... Farse ?“ NOTA REDACŢIEI Trebuie spus răspicat că ni­mic nu poate scuza actul critic de a fi contribuit cu ceva la de­naturarea, de orice fel şi în orice proporţii, a textului analizat. In această privinţă, redacţia nu poate decit să fie de acord cu nemulţumirea poetului Paul Tu­tungiu : tratamentul critic, orb­it de sever, trebuie să se întemeie­ze pe corectitudine şi scrupul în procedee. In acelaşi timp, nu putem re­nunţa la opinia noastră asupra volumului „Colindele din Ţara lui Orfeu“ şi, in special, asupra unora dintre ele. Ce sint şi ce conţin „Colinde­le...“ lui Paul Tutungiu ? Să ci­tim mai intii cîteva. Intr-o pustă sahariană se pe­trece un ceremonial straniu în cursul căruia Balad — „spinzu­­rat-nespinzurat“, jertfă pe alta­rul unei cetăţi mitice, Dalar („ţeastă roită de ginduri"), unde stăpîneşte eminescianul A­­rald — este ademenit, in timp ce se purifică prin supliciu, de că­tre Draid, „cea mai urită femeie a cetăţii“ şi, din această pricină, fecioară neprihănită. Însoţirea nu poate insă avea loc fiindcă Ralad nu este ceea ce pare : el are singele „purificat de pustă“, adică şi-a înstrăinat condiţia de cea a muritorilor de rind. De a­ceea, el o va avertiza pe fata urită : „Poţi tu să fii o spinzu­­rat-nespinzurată, / poţi tu să aş­tepţi minunea pustiei, I Drala ?“. Nu-i greu de identificat nu deo­camdată prozaicul poem o por­ţiune din schema Luceafărului eminescian (care, la rîndul său...) reluată, insă, intr-o tona­litate nepotrivită, preţios-mon­­struoasă. Trecem imediat prin­tr-o metamorfoză. Drala nu este nici ea ceea ce pare şi in fond îndeplineşte condiţia com­patibilităţii cu spectralul Ralad. Din fantastica lor împreunare urcă „seva melodioasă a unui alt popor dintr-o­­ altă neizvorită împărăţie". Dincolo de simbo­listica la fel de greoaie ce do­mină dealtfel multe poeme, se vede imediat „unde bate" auto­rul, deşi o asemenea as­cendenţă, fie ea şi „mitică“ ori simplu poetică, este inac­ceptabilă. In fine, miracolul odată produs, o sugestie din mi­tul lui Manole completează a­­ceastă lungă alcătuire hibridă : „Spre prăbușirea soarelui, cinci din­­ nisipul incins începu să dospească albastră / seara (un vers realmente frumos) două cumpene alăturate legau nadi­rul­­ cu zenitul, ca două fintini ce îndrăzneau­­ să potolească veşnica sete a pustiei". Avem în numai cîteva strofe o serie de sugestii, elemente sau trunchieri din mitologia şi onomastica emi­nesciană, ceva din mitul Lucea­fărului sustras condiţiei comune, altceva din alegoria sufletului frumos intr-un trup monstruos şi, in fine, cele două „fintini“ ce aduc cu izvoarele din mitul Meş­terului Manole ! Fenomenul semnalat aici este unul de de­gradare a miturilor prin hibri­dare, prin folosirea „nefuncţio­nală“ a unor lucruri luate cam la întimplare, prin alăturarea forţată de elemente împrumutate haotic din mari construcţii miti­ce. Încercarea (desigur, bine in­tenţionată) lui Paul Tutungiu, bazată pe punerea cap la cap a unor fragmente izo­late şi manevrate fără o viziune integratoare, beneficia­ză, ce-i drept, de un aport „ori­ginal" : nota cultică şi atmosfera adesea lugubră în care intro­duce elementele din altfel lumi­noasele noastre mituri. Dar să vedem mai departe ce se mai poate naşte din această încercare de „rescriere“ a unui mit al originii. „Se topise un veac de cînd porţile cetăţii / Dalar nu mai lepădaseră către pustie alaiul­­ îndătinat al pe­trecerii unui osindit" şi, din nou, suita regelui Araid compusă din cei doisprezece oşteni şi călăul ies în pustie, „către sinuciderea soarelui“ (un amurg). Ei au a­­ceastă viziune apocaliptică : „Către sinuciderea soarelui, pe zarea / exodului lor, apăru o negură înaltă şi / verde ca un popor de arbori / străvechi. Ne­dumerit Araid regele clinti un­­ braţ a stavilă dar şovăiala i se­­ istovi în acelaşi gest şi braţul său / deveni îndemn statornic de drum / oprit la ţărmul pădurii ciudate. Araid, I privi către puiul de arbore ce nu / era de­cit un copil sub ștreangul unei / spinzurători aidoma in frăgezi­me și, / topindu-şi încruntarea în nedumerire, / cuvintă stins : / — Cine ești, ce-i cu tine ? ! — Intreabă-l pe tata !... auzi limpede / regele...“. Osinditul din veac a rodit o pădure de copii „spinzuraţi-nespinzuraţi", regele îngrozit se cutremură şi „cuvintele ii ţîşniră din gu­ler­­ ca nişte animale însîngerate de spaimă şi fugă". Această sinistră pădure însufleţită (poate o su­gestie venită dinspre pădurea din Macbeth !) nu se ştie cum izbuteşte să-l pună, de astădată, pe rege in poziţie de osindit, cei doisprezece însoţitori sunt ei, a­­cum, „spinzuraţi-nespinzuraţi“ şi aşa mai departe. Intr-un „Colind cu zimbri al­baştri“ dăm de mitul eroului salvator care asigură fericirea cetăţii prin sacrificarea unui zimbru albastru ce trebuie insă păzit : zeii nu văd cu ochi buni sacrificiul care-i obligă să rever­se cornul abundenţei asupra ce­tăţii. De aceea ei „aranjează“ ca animalul destinat sacrificării să fie furat şi asta se întimplă „şapte veacuri de-a rindul". Va­rai, eroul salvator, spiritul bun al cetăţii, un fel de Hercule de uz autohton, este „frate de singe cu toate turmele albastre din lumile subpămintene“ şi el su­feră da fiecare dată cind dispare zimbrul albastru, animalul sacru (Sadoveanu în „Fraţii Jderi"). Făcindu-i biografia mitologică, poetul ne spune fără să clipeas­că : „Mama sa bună era o vacă“ pe care un slujitor al regelui, de fapt al turmelor regelui,, ar fi suduit-o in timp ce o fugărea şi din acest blestem s-ar fi născut, înainte de vreme, la şapte luni, Daral. Iată mitologicul fapt trans­pus in versurile lui Paul Tutun­giu : „Mama sa / bună era o vacă veștedă pe timpuri / pe care un vechi slujitor al / re­gelui căutînd in tulburele grote urmele / copitelor fugite, a inju­­rat-o inundat de minte / Cuvin­­tul s-a rostologit greu in trupul I albastru si tremurat al femelei, oprindu-se in / pîntecele ei ca un astru in devenire. La / al şaptelea răsărit de / lună plină, vaca l-a lepădat viu pe / Ca­ral“ !! Acest­ fel de versificaţie ni se dă drept „inspiraţie din mitologia naţională“ ! ? Pînă la mitologie , credem că versurile suferă de ridicolul cu care le-a înzestrat autorul. In general cam aşa se înfăţişează o parte din „colindele" lui Paul Tutungiu, şi în aceste condiţii n-am prea în­ţeles de ce i-a supărat pe unii — de exemplu pe colegii noştri de la Săptămîna — că ne-am permis să publicăm o notă in care atragem atenţia (fie şi pe un ton mai aprins !) asupra a­­cestui lucru : degradarea prin lipsă de imaginaţie, de coerenţă şi de stil poetic a „mitului“ sau legendelor, indiferent de prove­nienţa lor. Sau poate ar trebui să ne placă versuri şi „scenarii“ cum sunt cele de mai sus ? În „Colindul medalionului cu cap de lup“ este din nou o vagă re­miniscenţă, din Creanga de aur de Sadoveanu , bătrinul preot îl trimite în misiune pe Ardal, „adeptul liberal al templului galben“, intr-o lume nouă, in orice caz străină : „Va trebui sil vezi, Ardal. Ei sunt­­ oameni. Poate fi harul şi al lor ?“ Ardal pleacă în chip de „bărbat de bronz“, bătrinul tribului ii dă să mănînce un peşte crud, îl loveş­te cu palma de trei ori peste glezne, îi mai dă o „băşică plină cu apă“ unde pluteşte un „peşte roşu“ al cărui ochi îl priveşte „magnetic“, aidoma „şarpelui“. Peripeţiile sînt nesfîrşite, sem­nele misterioase mişună,, „poe­mul" se desfăşoară intr-o obscu­ritate totală, de nepătruns, stră­fulgerată, ce-i drept, de „strigă­te revelate“ şi alte bizarerii, pe care nu le mai descriem. Ne dăm seama că autorul vrea să descrie aici o călătorie de iniţie­re şi de cunoaştere aşa cum, în Creanga de aur, se intimplă cu Kesarion Breb trimis de marele D­eceneu să­ ispitească lumea nouă şi harul noii credinţe. Ca şi acolo, călătoria, odată săvir­­şită, concluzia pare negativă : „Ardal, ai văzut ? / El îmbrăţi­şează gleznele zeului şi pasăre înaltă­­ devenind limpezi in su­nete clare : / Nu, n-am văzut. Harul nu există­­ acolo. Ei sunt numai oameni". In fiecare poem templele şi preoţii lor se repetă la fel de neguros şi se întreprind mereu călătorii de iniţiere. „Scenariile“ sunt toate de acelaşi nivel, rod al unei imaginaţii insuficiente, lipsite de supleţe şi mai cu sea­mă cufundind rudimentele miti­ce — cite există — intr-o beznă de nepătruns, mizind mai ales pe senzaţionalul de ordin lu­gubru. Adică exact aşa cum este normal să se întîmple cindi, in ciuda frumoaselor intenţii — pe care, dacă mai e nevoie să o spunem, le preţuim c­a atare — imaginaţia mitologică este o pură iluzie. Paul Tutungiu nu ne pare un poet inzestrat pentru această direcţie cum ar fi, de exemplu, Ion Gheorghe. In schimb, sunt lucruri citabile poeme frumoa­se,­ in ciclul „Colindele lui Făt- Frumos, cel născut din lacrimă“ sau mai ales in „Colindul cu trup de zburător“ unde un lirism mai pur şi de ordin mai mu­lt decorativ, cu suavităţi şi frăge­zimi autentice pare să indice o evoluţie mai sigură. Altfel, încăpute pe mitni nepricepute, miturile se fă­­rimiţează. Să ni le res­pectăm sporindu-le valoarea, aducindu-le la lumină, dar nu cufundindu-le in întuneric. Pro­blema inspiraţiei din mitologia naţională, din trecutul poporu­lui, din viaţa şi aspiraţiile stră­moşilor noştri făuritori pe aceste meleaguri ai unei civilizaţii mi­lenare, aflaţi in contacte rodnice cu străvechi civilizaţii ridică in faţa creatorului de azi exigenţe de ordin ideologic şi estetic de neignorat. Cultura noastră are adinei rădăcini în trecut, iar mi­turile naţionale conservă pentru eternitate un mod de a fi in lume propriu, original. A ne cu­noaşte acest trecut este o datorie a tuturor. A ne inspira, in lu­crările contemporane, din acest tezaur de o mare vitalitate, pe care îl constituie miturile înte­meierii şi dăinuirii noastre aici, pe aceste locuri, constituie un mod de a prelungi în prezent şi viitor conştiinţa unei apartenen­ţe inalterabile. Marii noştri cre­atori tocmai de aceea se nu­mesc aşa, creatori, pentru că au construit, din ceea ce oferă mai bun trecutul, opere cu faţa larg deschisă spre viitor, luminoase in spirit, ele insele expresii ale unei gindiri pătrunzătoare, dia­lectice adesea, ale unor talente robuste, integratoare. Fiindcă nici o creaţie nu poate fi în sine valabilă decit cu condiţia unui minim discernămint şi spirit se­lectiv menit să ordoneze într-o viziune organică (fie şi rămasă in proiecte, grandioase, cum este cazul cu opera eminescia­nă) elemente alese din trecutul mitologic şi istoric, din creaţia populară, folclor etc. Când vorbim de valorificarea moşte­nirii culturale noi nu vedem a­­ceastă exigenţă oprindu-se la porţile creaţiei în versuri, pro­ză sau dramaturgie , dimpotri­vă, înviind trecutul cu care ne mincirim, bogat în fapte şi reali­tăţi înălţătoare, inepuizabil, aş­teptăm de la asemenea opere nu „viziuni“ ori imagini arbitrare, întunecate, tenebroase, ci creaţii cu adevărat vii, inspirate din­tr-un trecut viu. Căci, pe de altă parte. ..există trecut şi tre­cut“ şi tradiţia nu înseamnă tot ce vine din orice fel de trecut. Suntem­ pentru aducerea în pa­ginile literaturii a acelui trecut, orb­it de îndepărtat, care defi­neşte vechimea poporului ro­mân pe aceste meleaguri, atestă trăsăturile fiinţei naţionale, as­piraţia necontenită spre liberta­te materială şi spirituală, încre­derea şi dragostea de­ viaţă care-l fac ostil, in esenţă, mani­festărilor morbide şi obscuran­tiste, tutelate nu de „zeii casei“, ci de o divinitate întunecată sub stăpînirea căreia nu ne-a plăcut să ne simţim. A scoate la iveală „scenarii“ apăsat întunecate, considerind probabil că aceasta ar corespunde vreunor necesi­tăţi, este o eroare de concepţie care nu poate fi scuzată nici măcar atunci cînd este evident că provine din absenţa talentu­lui de a folosi asemenea vitale surse de inspiraţie. Tocmai pen­tru că avem un trecut cu care ne putem mindri, o mitologie naţională de o mare distincţie şi valoare — asupra căreia s-au aplecat marii noştri cărturari, istorici, critici şi scriitori — noi considerăm că datoria oameni­lor de artă de a ţine treaz suflul inspiraţiei patriotice, na­ţionale, din realităţile materiale şi spirituale ale trecutului nos­tru se cuvine să-şi găsească întruchiparea in opere viabile, durabile, profund raţionale şi umaniste. CARNET CULTURAL . MUZEUL DE ISTORIE al Republi­cii Socialiste Româ­nia dedică Anului Internaţional al Fe­meii un ciclu de sim­pozioane intitulat „Femei reprezenta­tive din epoca luptei pentru unitate şi in­dependenţă naţiona­lă“ în cadrul cărora vor fi evocate perso­nalităţi feminine în­scrise in istoria ro­mânească prin con­tribuţia adusă la promovarea idealuri­lor înaintate de li­bertate naţională, prin lupta lor pusă in slujba propăşirii neamului nostru. • SECŢIA DE ŞTIINŢE filologice, literatură şi arte a Academiei Republi­cii Socialiste Româ­nia a organizat, marţi, in Capitală, o şedinţă publică de comunicări pe tema „Vocabularul funda­mental al limbilor romanice". Au fost prezentate cu acest prilej rezultatele ul­timelor cercetări pi­zme, corespondenţele de vocabular existen­te in familia limbi­lor romanice, influ­enţele resimţite in română — problema împrumuturilor, a formării cuvintelor ş.a. • DUPĂ RECEN­TA prezenţă la Tîr­­gul internaţional de carte de la Sofia, ţara noastră îşi a­­nunţă participarea la o manifestare simila­ră la Frankfurt pe Main. Cele 24 de e­­dituri româneşti vor fi reprezentate prin volume de literatură social-politică, ştiin­ţifică, tehnică, bele­tristică clasică şi contemporană, litera­tură pentru copii, de artă, cărţi în limbi străine. Invăţămintul românesc pe coordonatele modernizării Foto : O. PLECAN MIERCURI 7 OCTOMBRIE 1975 ANI SI FAPTE DIN VIATA LUI VALER BORCEA (Urmare din pag. I) Gata. Şi eram timid, şi eram ru­şinos ca o fată mare. M-au în­drumat cei doi lăcătuşi de care vă vorbesc şi am învăţat mai în­­tîi să deschid aripile şi, mai tîr­­ziu, să zbor. Ţin minte, ca şi as­tăzi, că am participat la un concurs „Cel mai bun arcurar“ — noi producem arcuri spirale, prelucrate la rece şi arcuri spe­ciale pentru toate Întreprinderile din ţară — şi că am ocupat locul al doilea. M-aţi întrebat ce au însemnat pentru mine cei zece ani petrecuţi în întreprindere. Au însemnat muncă, multă mun­că, dar şi multe bucurii. Au fost 10 ani de zbor neîntrerupt spre mai bine în care mi-am Împlinit personalitatea şi mi-am cucerit respectul tovarăşilor mei. Cum se traduc afirmaţiile mele In fapte ? Păi, mai întîi vă spun că, în 10 ani, n-am lipsit şi n-am întîrziat niciodată de la lucru. Am avut, o singură dată, un con­cediu medical pentru operaţia de apendicită. Apoi, tot în a­­ceşti ani, mi-am realizat un vis pentru care n-am drămuit nici eforturile, nici timpul , să lucrez absolut pe toate maşinile din secţie. Mi-aduc aminte că, odată, colegul meu Mirea Valeriu lucra la strung arcuri şi mi-a zis : „Hai încoace să te învăţ că, cine ştie, pes­te ciţiva ani poate are să-ţi folosească. De aici a în­ceput totul. Acum lucrez şi la strung, şi la presa de 6 tone şi la cele de 16 şi 25 tone, oriunde este nevoie. Mai lucrez şi la ma­şina de rectificat plan. Pot exe­cuta arcuri şi manual, la daltă, ciocan şi menghină...“. MARTIE 1974 - IULIE 1974 : „Eu am îndrăznit să încerc să caut drumul spre mai bine ! Şi l-am găsit cu ajutorul tovarăşilor Pe scurt : mergem noi, intr-un schimb de experienţă organizat de comitetul U.T.C., la între­prinderea Flamura roşie, tot aici în Sibiu. Şi văd eu acolo o maşină la care se stanţau pione­ze. Se ştanţau mai multe pioneze dintr-o dată. M-a străfulgerat o idee : dacă la maşina asta se pot ştanţa mai multe pioneze, nu ar fi oare posibil să facem şi noi mai multe şaibe elastice dintr-o dată ? Cu şaibele astea aveam mari necazuri. Aveam comenzi pentru executarea a sute de mii de şaibe elastice pen­tru toate întreprinderile din ţară şi nu reuşeam, deşi lucram în trei schimburi, să le onorăm. Nu reuşeam pentru că maşina respectivă realiza doar o singură şaibă la o singură mînuire şi, în plus, operaţiile se făceau... manual ! Ce mi-am zis : ce-ar fi să mă gîndesc la o inovaţie prin care să realizez funcţiona­rea automată şi să obţin trei­ şai­be, in loc de una ? Am vorbit şi cu ciţiva colegi. Unii spu­neau : „da, s-ar putea“, alţii că „nu, nu se poate !“ L-am con­sultat pe inginerul Anghel Au­rel, i-am explicat la ce mă gin­­disem deja. M-a ajutat la întoc­mirea proiectului, la desene şi la multe altele. Cei de la scu­­lerie au făcut matriţa pentru trei şaibe. Am montat-o pe ma­şină — presa de 6 tone —, am reglat-o... Făcusem şi cele 6 pan­­soane, strungarii mă ajutaseră, cu care puteam realiza mişcarea automată. După citeva probe, maşina a produs trei şaiba şi, privindu-le, m-am gîndit că eu, un simplu muncitor lăcătuş, am îndrăznit să caut drumul spre mai bine ! Şi... l-am găsit cu ajuto­rul tovarăşilor mei ! M-am mai gîndit că obţineam şi economii de materiale, înainte, dintr-un material cu o lăţime de 12 mm obţineam o singură şaibă, acum dintr-un material cu o lăţime de 22 mm obţineam trei şaibe. Pe urmă, mai aveam şi economii de curent electric şi, mai ales, ne uşurasem munca : maşina funcţiona automat. Şi au mai venit şi alte bucurii : tot in 1974 am participat, cu inovaţia mea, la sesiunea cercurilor tehnico-ştiinţifice unde mi s-a înmînat diploma de o­­noare...“ Este locul să intervină şi re­porterul. L-am întrebat pe Va­ier Borcea ce rezultate econo­mice a adus inovaţia sa. Mi-a răspuns că nu-mi poate da o ci­fră precisă. Am aflat-o de la conducerea uzinei : pînă în pre­zent s-au obţinut beneficii in valoare de 131 936 Iei. 14 ZILE DIN IULIE 1975 : „Am muncit cu gindul la toti oamenii ţării !“ „Aş vrea să vă vorbesc şi de fratele meu, şi de echipa in care lucrez. Mai întîi, despre fratele meu. Printre faptele meritorii care cred că le-am făcut pînă a­­cum se numără şi veghea mea continuă asupra fratelui. Am vrut şi am reuşit să-l educ, să-l fac să muncească foarte bine. Lucrează aici in întreprindere, la secţia sculerie. Este rectifica­tor. Il cheamă Maftei Borcea. Eu l-am înscris la şcoala profesiona­lă, eu l-am adus în întreprinde­re. Acum este şi la liceu, in anul I. Fratele ăsta al meu, pe care-l iubesc nespus, mi-a produs şi el o mare bucurie. Trebuia să se întoarcă din concediu. Ţin min­te că lucram după-amiază, înce­puse blestemul inundaţiilor. Vă­zusem la televizor cam ce neca­zuri aduseseră furia apelor. Mai auzisem că şi satul meu su­ferea. M-aşteptam ca fratele meu să nu reuşească să vină la lucru. Dar... la ora 2 punct era în întreprindere. Mersese pe jos, cu o maşină de ocazie, cu ce a­­pucase. La trei, cînd a început schimbul, muncea alături de cei­lalţi. Şi munceam toţi parcă cu mai multă dirzenie. Am ho­­tărit, dealtfel, ca echipa noastră să lucreze 14 zile dite două ore peste program. Ne gindeam toţi la pagubele provocate de inun­daţii. Trebuia să recuperăm din ele ! Avem o echipă minunată. Toţi tineri, sub 28 de ani, 18 muncitori care au cîştigat an de an întrecerea socialistă cu cele­lalte trei echipe din secţie. Ne conduce un om deosebit : Iri­­mia Bota. Şi am muncit două săptâmîni uitind de oboseală, de cele personale. In aceste săptă­­mîni am inteles ce Înseamnă un colectiv de muncitori, cită forţă există intr-un asemenea colec­tiv, iar eu, ca om, parcă deve­nisem mai puternic şi-mi ziceam mereu şi-mi zic şi acum : „Ni­mic şi nimeni nu ne poate în­vinge !“ O NOAPTE DIN APRILIE SAU MAI 1975 : „Suntem­ o mare fa­milia noi, toţi muncitorii !" Spunea, frumos, Vaier că în clipele grele a înţeles ce în­seamnă forţa colectivului de muncitori. Am aflat, însă, o altă faptă a lăcătuşului Borcea, o faptă din care am înţeles, eu, re­porterul, ce calităţi morale de mare frumuseţe a sădit in oa­meni socialismul. Voi povesti pe scurt această faptă: intr-o noap­te, din luna mai sau aprilie, ni­meni nu-şi mai aduce aminte precis, Vaier Borcea lucra în schimbul doi. Era aproape ora 22:30 şi se apropia sfîrşitul schimbului. Şi la Borcea au ve­nit maistrul Turcu Anton şi maistru-prim Vasile Munteanu, şi l-au luat deoparte, şi l-au în­trebat dacă nu se simte obosit, şi el a zis că este obosit dar ca­­re-i baiul. A aflat, la Craiova, la „Electroputere“, acolo unde ştia el că se fac locomotivele „Diesel electrice“, era absolută nevoie de nişte piese. Delegatul întreprinderii craiovene insista să le aibă pînă dimineaţa. Şi Va­ier Borcea a rămas ! A rămas noaptea şi le-a făcut. 800 de piese. La ora 3 a terminat şi a plecat spre casă. Cind i-am a­­mintit de această întimplare Va­ier Borcea a zîmbit şi mi-a re­plicat : „Era normal să proce­dez aşa ! M-am gîndit că acolo, la Craiova, alţi oameni, tot mun­citori ca şi noi, aşteaptă pie­sele astea şi le-am lucrat cu glo­dul la ei şi la locomotivele lot „Diesel electrice“. La noi ase­menea fapte sunt obişnuite. Şi alţi tovarăşi ai mei au procedat astfel ori de cite ori a apărut o „urgenţă". Sîntem o mare fami­lie noi, toţi muncitorii ţării, şi a­­vem datoria de onoare de a ne comporta ca intr-o familie. Cred că nu asta stă tăria şi forţa fap­telor noastre, ale muncitorilor !“

Next