Scînteia Tineretului, ianuarie 1982 (Anul 38, nr. 10141-10163)

1982-01-05 / nr. 10141

„SCÎNTEIA TINERETULUI" pag. 2 SATUL ROMÂNESC ARE NEVOIE IN PRIMUL RIND DE TINERI IPOTEŞTI ..natala mea vîlcioară“ „Răsare luna-mi bate drept la faţă , /Un rai din basme văd printre pleoape, / Pe cimpi un văl de argintie ceaţă, / Sclipiri pe cer, văpaie peste ape, / Un bucium nuntă tainic cu dulcea­ţă. / Sunind din ce vi­re tot mai aproape...“. Satul natal al lui Eminescu. Ipoteşti de două mii d­e ani. Un sat în căuşul unei văi. tmn sat obişnuit în Moldova d­e sus. Uliţele umad prin sat şeppuind, casele, acoperite cu tablă albă luminează stins ziua şi noaptea. Oare cum arăta sa­tul acum o sută şi ceva de ani ? Ce s-a­u schimbat într-un sat în care ţăranii , ţăranii din­­tr-un sat nesfirşit pentru cultu­ra română, au continuat să se­mene, în rotaţia anotimpurilor, porumbul, cartofii, griul, să pe­treacă timpii de bucurie şi res­trişte, să ia lemne de foc şi de ridicat case din codru­.... să-şi pască vitele pe imaş, să urce dealuri trudite, să păstorească albinele, să se gindească din când in când la marele lor con­sătean, la copilul satului lor, „băiet di pi la nod“, un fiu aco­lo, un fiu al satului, un fiu ple­cat departe, ieşit dintre ei şi plecat în lume, fiu care nu şi-a uitat nicicând satul. Au trecut de-atunci, de la luceafărul lor, patru şiruri de ţărani. Au trecut prin vatra satului patru rînduri ele ţărani. Ai lui Eminovici, cei care au casa ceva mai sus, adică pe dîmbul dinspre drumul ce duce la Cătămăreşti şi Botoşani nu mai sunt. A rămas doar casa pe care o ştim aproape cu toţii... O casă luminată doar de gîndu­­rile vizitatorilor... După o sută şi douăzeci de ani, în jur, alte case, încearcă aceeaşi singură­tate. Satul cu case răsfirate pe fundul ceaunului unei văi s-a împuţinat. Dealtfel mic, puţin era şi înainte satul Ipoteşti. Te şi miri cum de-a trecut prin veac. Mai are, totuşi, o şansă. E aproape de oraş, iar oamenii s­i fac naveta. Navetiştii, auto­buzele, asfaltul. Elemente con­stitutive. Oamenii pleacă dimi­neaţa, se întorc spre seară. Nu­mai codrul rămine. Pe deal e codrul, numele e mare, dar, n-o să vă vină să credeţi, e numai o pădure de ulmi, ulmi şi ste­jari, mai mult ulmi decât ste­jari, o pădure de silvostepă, tainic codru în memoria afecti­vă a marelui iubitor de locuri natale. Sunt sute de păduri, sint sute de asemenea păduri in toată Moldova, în toată Transil­vania, Muntenia, Oltenia. Dar cite sate, cite sate nu sunt una cu pămîntul din care se ridică aşa cum e Ipoteştiul ?! Un sat al copilăriei. O şcoală mică, ,jaaitutucă-mitutucă“ are numai 52 de elevi care-şi fac cele patru clase primare. Se învaţă alfabe­tul, se învaţă a scrie cuvintele limbii române, părţile ei de vor­bire, fonetica, toată gramatica. Ciţi copii pot avea cei 700 de locuitori ai satului. O mină de copii. 210 curţi, 310 ogrăzi, 210 gospodării. Citeva zeci de fân­­tîni. Ceva mai multe izvoare. Sătenii îmbătrânesc. Cei din urmâ­ le vin mai greu. Adică se lasă tot mai puţin atraşi de boarea cîmpului, de satul Cil pulsaţiile lui ce sunt ale unei mari inimi. Constanţa Moldovan de la primărie răsfoieşte un re­gistru grosuţ. Oamenii din Ipo­­teşti continuă să crească ani­male. 600 de oi, 300 de vaci, ce, e puţin ?! Culturile de bază sunt griul şi porumbul. Nu prea e poetic ? ! Ba da ! Mai sus de Ipoteşti nu mai creşte viţa de vie ! E limita pentru cultura viei în emisfera noastră. Interesant, nu ?! Seara, seara băieţii, flă­căii navetişti, unii cu radiocase­­tofoane, ies pe uliţele satului. Locul de adunare e la răscrucea din faţa casei lui Mihai Emi­­nescu. Şi imul o vorbă, altul o vorbă, serile trec. Erau odată clăci, baluri, hore. Acum nu mai evit. Mai sunt doar amin­tiri, nostalgii Doar nunţile, nunţile ce mai au ceva de basm. Totuşi nu ca altădată cînd în­cepeau sîmbăta la amiază şi se sfirşeau tocmai marţea cînd soarele era pe cer la trei suliţe înălţime. Acum ţin pînă la na­veta de luni dimineaţa. Peste 100 de tineri pleacă-n navetă spre Botoşani. Pleacă dimineaţa in zori şi se întorc pe seară. Gîndul lor stă în oraş, la indus­trii. în sat mai sunt doar cu trupul. Doare ? Doare ! în sat, in Ipoteşti au doar casele fru­moase, înalte, cu lumină multă, cu acoperişurile în ape, case fă­cute din banii industriei. Spune mult faptul că şi-au durat case in sat ? Poate. Poate că e poar­ta de Întoarcere, de oricmndă în­toarcere, ombilicul ce dă viată. Cu agricultura mare a satului se îndeletnicesc doar patru ti­neri.­­trei dintre ei sunt meca­nizatori. Un sat cu doar patru tineri agricultori î Un semn de întrebare, un semn de exclama­re ? Nu ştim ! Ştim doar că în satul Ipoteşti din judeţul Bo­toşani agricultura are patru ti­neri ca patru stîlpi pe care se sprijină tot mersul ei şi viitorul unui sat. O matcă, o nouă mat­că şi o nouă poftă de a trăi. Cu totul şi cu totul, şi defini­tiv, în sat trăiesc şi muncesc 11 oameni sub 30 de ani ! Ţărani în satul lui Mihai Eminescu ! Comuna însăşi se numeşte Mihai Eminescu. Spui că eşti, de unde eşti, mă ? Din Emines­­cu, spui, parcă ai coborî dintr-o poezie sau dintr-o povestire şi toată lumea te ştie ca de cînd lumea şi pămintul, ca de cînd pămîntul. Să te ştie lumea şi să se uite la tine ca la un fel de curiozitate. Un om din Emi­nescu. Ca un vers. A, din Emi­nescu, interesant ! E loc de mai mult?! Iarăşi greu de spus! Să căutăm a citi biografiile ce­lor patru ţărani tineri din satul lui Mihai Eminescu. Nişte oa­meni care răstoarnă dealurile la Ipoteşti. Aşa se­ spune prin părţile acelea despre oamenii care lucrează cu tragere de ini­mă la cimp : că răstoarnă dea­lurile ! Patru ţărani tineri d­in, umbra fabricilor din Botoşani au ales între Botoşani şi Ipo­teşti — Ipoteştiul. Să um­blăm cu emoţie prin cele patru biografii de ţărani tineri din­ Ipoteşti. Patru existente ce ţin de existenţa griului, a plinii, a satului şi permanenţei unui sat aşezat ca o piatră de hotar in spirituali­tatea noastră. Continuatori de veşnicie. Constantin Axinie este trac­torist sau mecanizator, cum i se mai spune, sau ,aviator al pămintului“ — altă expresie. Are un copil şi are o casă nouă. Casă din cărămidă. Căsătorii. Vorbeşte frumos şi are şi im­mune pe măsură, un nume care parcă strigă: Valerian Ungureanu. Şi el se ocupă cu „aviaţia“ arăturilor. Stă cu părinţii. E calm ca orice moldovean cînd nu e supărat peste poate. Vorbeşte moldove­­neşte. Din cînd în cind merge la oraş, cu soţia care-i munci­toare la Textila şi dă o raită şi „pi pentru“. Aşa se satură de oraş, aşa îşi ia el porţia de oraş pentru o bună bucată de vreme. Cei 26 de ani sunt ai lui Fă­­nuţă Gireadă. Mecanizator so­bru. Om ai familie : 2 copii Toată lumea îl desmiardă , Fă­­nuţă. Numai în sat poţi fi des­­mierdat de toată lumea. Ca nicăieri pe lume, ca nicăieri pe faţa betonată a pământului Costache M. Ungureanu doar râvneşte să fie mecanizator. Cumva e şi el. Ocupaţia lui e mai „complexă“. E conducător de utilaj la C.A.P. A trebuit să înveţe reguli de circulaţie ca orice automobilist sau, mai apropiat de el opus, ca orice tractorist reterist. Căsătorit re­cent, nuntă, în ultimul sezon a fost cioban la oi. El, el are oi mai multe-n sat, mindre şi cor­nute. Soţia. Florica e la ceapeu. Tinereţea se călătoreşte, tinere­ţea rămîne, tinereţea creşte, ti­nereţea rămine, rămine ca un luceafăr, acolo, sus, in satele noastre fundamentale. EUGEN MIHAESCU ÎN ANUL ACESTA A fost multă veselie adevărată (şi nu puţină veselie falsă), au fost urări spuse cu suflet şi Hin­du­c tot cu sufletul (n-ar fi stri­cat, la capitolul acesta, şi puţină inteligenţă), serpentine şi con­­fete şi buhai şi muzică excelen­tă şi actori de talie europeană interpretând scenete, cuplete, duete care nu erau ele chiar de talie europeană, dar de cele mai multe ori aveau haz, un program de revelion şi de după nu mai reuşit decât in alţi ani, dar nici mai rău. Oricum, o dovadă că la televiziune există forţe mari şi talente mari şi că, atunci cînd toată lumea îşi dă interesul, se pot realiza lucruri demne de laudă. Au existat momente de-a dreptul admirabile şi un efort colectiv extraordinar. Felicitări. Teleaştilor, din inimă, şi cu in­teligenţa inimii. La mulţi ani ! A lipsit totuşi ceva­. Anul tre­cut a fost. Acum nu. Şi i-am simţit lipsa. Nu, Amza Pellea n-a lipsit, şi am admirat încă o dată arta lui de a interpreta un monolog, na­turaleţea, tactul, fineţea... Fine­ţea, în primul rând, pentru că Amza Pellea, care dă senzaţia că spune „verde“ ce are de spus, e in realitate unul dintre inter­preţii noştri cei mai fini, cei mai eleganţi. Eleganta nu poartă totdeauna smoking. Şi ce păcat că Amza Pellea nu e totdeauna, in tot cursul anului, Amza Pe­­llea ! Ce păcat că unele din tex­tele pe care e chemat să le spu­nă sunt nu numai pieptănate şi trandafirii şi dulcegi (cum ob­serva el însuşi in recenta con­vorbire cu Tudor Vornicu) ci de-a dreptul stupide. Chiar nu poate un actor de tinuta lui Amza Pellea să evite să joace, in dramolete de doi bani, roluri care nu i se potrivesc ? Mă rog, poate că nu vrea să-i mîhnească pe autorii fără har și refuză să-i jignească, uitînd că tot atita res­pect cit le datorează acestora îi datorează şi lui Amza Pellea... Excelentă ni s-a părut imaginea lui Carmen Stănescu ca gospo­dină necăjită şi dialogul dintre ,,conştiinţă“ obosită a actriţei, venind cu sacoşele de la piaţă, şi magnifica apariţie care este, care continuă să fie preafrumoa­sa interpretă. Am văzut-o şi pe Stela Popescu, cea mai bună ac­triţă de revistă din anii postbe­lici şi poate din toată istoria teatrului de estradă românesc, pe Stela Popescu cu verva ei dră­cească sau, mai bine-zis, dră­­cesc-ingerească. Am văzut-o — şi iarăşi ne-am gîndit că lipseşte ceva. Ce ? Nu ne dădeam sea- m­m­a. Am fost profund emoţionaţi de marele Finteşteanu care, la cei 83 de ani ai lui, ne ruga să nu-1 uităm pe... Finteşteanu. Nu ’ avem cum, pentru că, măcar pînă in anul 2000, îl vom reve­dea mereu la televizor, în roluri noi, şi tot el, pe melodia Bar­­bului Lăutarul, ne va vesti că a început un nou mileniu. Un nou mileniu fără umbrele, fără nenorocirile celui care e pe cale să se ducă... Un mileniu luminos,­­ cu o... ei, da... cu o televiziune mai puţin inegală, mai puţin şo­­ro­văitoare, care să nu mai alter­­­­­neze obositor rarele salturi in fe­dus cu foarte desele alunecări in văile cenuşii ale mediocrităţii. Şi ne-am amintit ce-a fost anul trecut şi s-ar fi cuvenit să exis­te şi acum , un moment in care să auzim şi părerea teleaştilor despre televiziune. Rostită in glumă, ori pe jumătate in glu­mă, sau măcar sugerată. Anul trecut, Stela Popescu a interpre­tat un asemenea cuplet... auto­critic, in care se spuneau fără crispare, pe un ton amabil, câte­va adevăruri m­ai aspre. Anul ăsta, nici un cuvint. Și ar fi fost destule de spus. Despre atitea şi atitea programe tutelate de zeul Morfeu. Despre obişnuinţa de a vorbi nefiresc, rostindu-se fraze învăţate pe dinafară ori citite de pe fiţuici. Despre neglijarea educaţiei cinematografice, despre rărirea filmelor de „cinematecă“ şi înlocuirea lor nu cu supra­producţii, ci cu subproducţii. (Ciclul Shakespeare a fost un semn bun, dar ar trebui ca el să nu rămînă un eveniment izolat, ci să deschidă un drum.). Despre contrastul vizibil care există In­tre modul deschis in care se exercită critica în documentele de partid sau în presă si sfiala cu care se încumetă câte un rea­lizator să aducă severe obser­vaţii vreunui pictor de nasturi ori unuia care are două pisici şi le mai şi mingile, des compusul ! Despre slaba receptivitate a re­dacţiei la criticile telespectatori­lor : de ani de zile nu i s-a mai răspuns pe micul ecran unei scrisori care să conţină observa­ţii critice la adresa vreunei emi­siuni de televiziune... Despre... Despre... Să nu continuăm şi să nu dăm senzaţia că, tocmai acum, la În­ceput de an, am uitat cele bune (care există, dar nu dau semn că vor să se adune) , emisiunile economice (în special cele agri­cole), după-amiaza de simbată a lui Tudor Vornicu şi a Vioricăi Bucur, reportajele pline de fan­tezie ale lui Alexandru Stark şi ale Ancăi Arion, prezentările lui Iosif Sava, unele dintre emisiu­nile pentru tineret ale Sânzianei Pop şi ale lui Mihai Tatulici, momentele reuşite din emisiuni­le culturale ale Mihaelei Maco­­vei, ale Julietei Ţintea, ale Sma­­randei Jelescu, ale lui Viorel Grecu, Telejurnalul (parcă mai sărac anul ăsta), Teleenciiclope­­dia etc. Dar dacă am aduna toa­te emisiunile bune dintr-o săp­­tămînă oarecare cu greu am pu­tea umple spaţiul unei singure zile de transmisii. E mult, pen­tru că douăsprezece sau paispre­zece ore de emisiuni reuşite nu se realizează cu uşurinţă. E mai puţin, totuşi, decit am dori. De­cit s-ar putea. Telecrtonicarul, care nu poate fi acuzat că are pretenţii exagerate s-ar mulţumi cu dispariţia emisiunilor foarte proaste şi cu sporirea in număr a celorlalte. El nu crede că e po­sibil ca toate emisiunile să fie excepţionale, ideal pe care nici o televiziune din lume nu-l atinge. Dar să nu se cadă nici­odată sub un anumit nivel, iar ceea ce rămine să fie mai bun decit a fost, asta se poate — şi nu la anul şi la mulţi ani, ci chiar în anul acesta. FLORIN MUGUR In Palanca totul e posibil (Urmare din pag. 1) la gura sobei, într-o clasă dirn­­tr-un sat românesc, Palanca. Am întîlnit aici profesori şi în­văţători care-şi cunosc menirea de dascăli al unui sat românesc, şi care, dincolo de orele de cla­să, dau băncile şi catedra la pe­rete ca să facă loc de întors pentru horă şi corul urcat pe postamentul pe care fetele, care nu ştiu cit de bine îl iau pe Do de sus corect, ar face plină orice sală de spectacol cu vraja colin­delor lor. Au fost lingă mine in acea dimineaţă citiva profesori care, alături de directoarea sco­lii, Elena Dumitriu, au făcut to­tul ca tradiţiile acestor locuri, frumoasele tradiţii populate să nu se piardă. Mi-am notat nu­mele lor : Paul Suditu, Viorica Matei Stungu, Cornel Cojocaru­,­­Mana Matcă. La maluri, apa Sabatului îngheţată sub sălcii ca într-o felicitare de sărbători. Un cîntec de iarnă hălăduieşte lingă o poartă, lingă alta, porţi de fier şi beton ale caselor ri­dicate într-o singură duminică pentru că Palanca e sat de zi­dari şi zugravi care-şi strâng, pentru înălţarea unei singure case, tot neamul satului. In buzunar un măr iernata a luat dintr-un desen de pe-un perete al școlii, miroase a ză­padă și nu mă mir că este mă­rul luat dintr-un desen mitra­liat de un avion albastru pen­tru că în Palanca totul e posibil. LA LUMINA ZĂPEZII Primele zile ale noului an, între atitea şi atitea preocupări, intre bilanţuri şi evaluarea perspectivelor, zilele vacanţei de iarnă reprezintă o oază de linişte, de bună dispoziţie, da fru­mos. Fie că işi petrec timpul in cluburile tineretului, in să­lile de spectacole, in compania cărţilor şi melodiilor dragi, în tabere sau in drumeţii, tinerii — despovăraţi o vreme de grijile cele de fiecare zi ale şcolii — au acum vreme sufi­cientă pentru a-şi cultiva pasiunile, de a se destinde. Aşezăm alături, in acest colţ de pagină dedicat in exclusi­vitate vacanţei — imagini, transmise în direct, de la o serie de activităţi care au polarizat atenţia tinerilor studioşi, aflaţi­­acum intr-un necesar răgaz. Ar mai fi încă foarte multe de spus. Dar, e teribil de greu să prinzi in vorbe şi în rînduri numărate nostalgia pe care o încerci, ca adult, pătrunzind într-un orăşel al copiilor, urmărind jocurile şi bucuria de pe figurile celor mici; sau — la munte — aşter­­nind, cind toţi cei din cabană s-au culcat, rînduri, la lumina zăpezii, despre ce ai văzut şi trăit; sau, în timpul unui spec­tacol alcătuit din versuri calde, de inimă, frumos rostite, alăturate unei muzici ce se adresează minţii şi sensibilităţii deopotrivă, căutând să spui cit mai bine şi m­ai adevărat des­pre atenţia ce se poate citi pe feţele concentrate ale celor din jur... Dacă acestea toate şi încă altele s-ar aşterne, re­zultatul ar fi o carte de mari proporţii care s-ar intitula, simplu, VACANŢA şi care ar aduna in filele ei toate cura­tele bucurii ale acestui veritabil anotimp al bucuriei. Or, reporterii care s-au străduit să desprindă numai citeva pa­gini din această visată carte nu vă pot oferi, în rîndurile ce urmează, decit o infimă parte din gama —practic, neli­mitată —■ a preocupărilor de vacanţă. Trăind, şi ei, alături de tineri, tinereşte, această perioadă. Cu actriţa Rodica Negrea despre :,, Timpul liber văzut dinspre scenă — Ce înseamnă vacanţa de iarnă pentru o actriță, Rodica Negrea? — Mă pui in încurcătură ! Dar dacă mă gindesc puțin, ar putea să însemne să joci mai bine ca niciodată, pentru a Ie aduce o mică bucurie ce­lor care consideră că merită să-ți petreci citeva ore la teatru. — Joci la Teatrul Mic. In ce piese vei putea fi văzută in următoarele săptămîni ? •— „Efectul­­ razelor Gamma asupra anemonelor“, „Lecţia de engleză“, „Mîrîiala“, „Nişte ţărani“... Apoi, la teatrul „Ţăn­dărică“ se continuă seria spec­tacolelor cu „Tyl Eulenspie­gel“, în regia Cătălinei Buzo­­ianu. — Cum ai ajuns la „Ţăndă­rică“ ? — Rolul din „Tyl“ a venit ca un cadou din partea Cătălinei Buzoianu, în timp ce punea in scenă „Efectul razelor Gam­ma...“. i-am mîncat zilele...“. Faptul că a ieșit bine Pînă la urmă, a fost o surpriză pentru ea dar si pentru mine. Drept „premiu“, m-a luat în „Tyl“ ! — A propus, cind ai luat ho­tărârea şi te faci actriţă ? — Destul de tîrziu. Nu pot să spun că nu aveam oarecari înclinaţii încă de mică (la ser­bările şcolare storceam lacri­mile mămicilor din sală reci­tind cu patos poezii patrio­tice), dar ideea de a face tea­tru mi-a venit abia prin cla­sa a X-a, deşi eram într-o clasă specială de chimie şi chiar nutream o mare pasiu­ne pentru chimia organică. La viraţa aceea, insă, incent să simţi, să percepi lucruri pe care tin­eşti să le spui, dar care nu pot îi spuse in cuvin­te banale. Sigur, am avut­­şi încercări poetice, însă am des­coperit că alţii, reuşeau să exprime mult mai bine pro­priile mele trăiri. Mie nu-mi răminea decit să-l interpretez. "A'm­ai fost' apoi şi starea a­­ceea de adolescenţă, virsta pri­mei iubiri care te face să-ţi doreşti săvârşirea unor lu-truri surprinzătoare, senza­ţionale. Aşa că, la a doua în­cercare, am intrat la Institu­tul de teatru din București. Marele meu noroc a fost să fiu repartizată la clasa extra­ordinarei Olga Tudorache. — ...Iar în anul II, jucai deja alături de profesoara ta in „Efectul...“. Apoi au urmat alte si alte succese. Intre a­­tîtea repetiţii, spectacole, de­plasări, filmări, presupun ci iţi rămine extrem de puţin timp liber. Totuşi, cu ce te ocupi cind devii persoană par­ticulară ? — în copilărie îmi doream foarte mult să merg la mare. Indiferent că era vară sau iar­nă, ea reprezenta pentru mine un fel de miraj. Părinţii mei, oameni simpli, nefiind prea mari vilegiaturiști, nu-mi ră­­minea decît să-mi petrec va­cantele la tară, la bunici. Sper însă că va veni o vreme cînd timpul meu liber va coincide cu cel al soţului meu, Mache (actorul Dinu Manolache, n.n.) şi vom ajunge gl noi. în sfîr­­şit... turişti ! — Fiindcă nu eşti încă prea departe de copilărie, ce reco­mandări ai avea pentru tim­pul liber al celor aflaţi acum in vacanţă ? — Le-aş sugera să fugă cit mai departe de marile oraşe, acolo unde natura se arată în toată splendoarea şi sălbăti­cia ei. îi sfătuiesc, aşadar, să plece la rudele sau la bunicii care locuiesc la ţară. Cu sigu­ranţă, nu se vor plictisi, sunt atitea lucruri de descoperit acolo... Şi le mai transmit să fie mereu buni, generoşi. Fie­care zi în care ai făcut o faptă bună poate fi notată ca o zi mare, ca o nesfîrşită bucurie. Pentru mine, cel puţin, aceas­ta este o adevărată profesiune de credinţă. Mai rămîne apoi cîe citit multă literatură bună, mai ales poezie, de ascultat muzică şi — de ce nu ? — mai rămit pe timp şi pentru visare... GABRIELA HUREZEAN Devenită deja tradiţională, tabăra de instruire sportivă ce şi-a deschis porţile la Vatra Dornei pentru 209 de tineri din toată ţara oferă, şi în acest an, graţie frumuseţilor naturii, la care se adaugă sur­prizele pregătite de organiza­tori, condiţii deosebite pentru odihnă, sport şi recreere. Ma­rele dar al naturii este aerul curat, datorat munţilor îm­păduriţi, care încing depre­siunea de jur împrejur. Deşi suntem­ în nordul ţării şi ză­pada îmbracă cu mantia ei brazii, casele, gardurile, băn­cile din parc, afară este to­tuşi cald, se circulă „în talie“. Nu este o anomalie a acestui an, ci o realitate datorată fap­tului că zona este ferită de vînturi. Pe o asemenea vre­me, ce poate fi mai frumos ca schiul, săniuşul, patinajul, mer­­gind pină la spectaculoasele probe de bob şi sărituri de la trambulină ? Calendarul ac­tivităţilor sportive este foarte cuprinzător. S-a intrat din plin în concursuri, ai căror câşti­gători vor fi cunoscuţi în ul­timele zile de tabără Sute de prieteni ai zăpezii — oaspeţi, şi ei, ai staţiunii — au luat Jurnal de tabără cu asalt pistele de concurs, aplaudîndu-i cu căldură pe cojudeţenii lor. Se vede însă că tot fotbalul rămîne sportul rege, pînă şi aici. Dovadă, meciul desfăşurat pe zăpadă între două „combinate“ a cîte 6 jucători. Deşi timpul „regu­lamentar“ de joc trecuse, me­ciul n-a fost întrerupt decît atunci cînd echipa în trenin­guri verzi a introdus pe un tî­năr (spectator) care a și reu­şit să înscrie un gol în poar­ta albaştrilor. După masa de prinz, ce poate fi mai plăcut decît o plimbare prin vestitul parc al staţiunii, care se în­tinde Pînă departe pe pantele Dealului Negru ! Amatorii de drumeţii tre­buie numai să aleagă traseul dorit, posibilităţile fiind mul­tiple. începătorii în ale mun­telui se fixaseră ieri pentru un drum uşor spre Saru Dor­nei, iar un grup mai „de eli­tă“, echipat cu clăpari, ha­norace portocalii, piolete, o­­chelari de soare etc., etc., pro­gramase un traseu complicat spre cabanele Giumalău și Ra­­rău. Parcă după atîta mişcare aştepți cu alt sentiment o seară cultural-distractivă , la care, pe lingă dans, urmea­ză ca o serie de tineri talen­taţi să-şi expună creaţiile de poezie patriotică sau de proză scurtă. S. ALEXANDRU Sporturile de iarnă, la ele acasă BUCURIA VISULUI ÎMPLINIT Bucuriile aparţin in în­tregime vacanţei. La Ti­mişoara, dar şi la Făget, Nădlag, Sinnicolaul Ma­re, la Deta, ori Gătaia, practic in toate comunele şi satele judeţului Timiş, ofertele pentru ca bucu­riile să fie depline depă­şesc posibilitatea ca be­neficiarii să răspundă la ele aşa cum ar dori. La clubul şcolii sunt ati­tea activităţi : o şezătoare literară iti îngăduie o intilnire cu eroul preferat, in vreme ce în sala de sport sau chiar în curte, pe zăpadă, se desfăşoară campionatul de minifot­­bal. Dacă iti place să pic­tezi sau eşti un pasionat filatetist, acum cind pacea a devenit o necesitate vi­tală pentru propria-ţi li­nişte şi pentru visuri, ex­poziţiile tematice şi şta­feta „Porumbelul păcii" te cheamă să-ţi exprimi talentul creator. Mai sunt apoi filmele. Una este să le vezi intr-o după amia­ză, si alta să-ţi fie ofe­rite în grupaje tematice, pentru ca la sfîrşit să te poţi înscrie la un con­curs dotat cu premii pe tema mesajelor artistice şi a conţinutului de idei transmise. Un loc dis­tinct il ocupă acţiunile politico-educative in ca­drul cărora sint evocate tinereţea revoluţionară a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, figuri de ti­neri comunişti de ieri şi de azi care s-au distins şi se disting prin eroism. A­­niversarea celor 34 de ani de la proclamarea Repu­blicii şi apropiata împli­nire a 60 de ani de exis­tenţă a U.T.C. constituie tot atâtea prilejuri de a pune în lumină măreţele transformări pe care le-a cunoscut ţara noastră ION DANCEA INTRE DOI OAMENI (Urmare din pag. 1) şir de oameni care dau altora ce au mai bun va rămine ne­întrerupt. UN CINEMATOGRAF LA CARE FILMUL CONTINUA IN VIATA Chiar dacă numele i-a ră­mas acelaşi, ca pe vremea ci­nematografului cu filme de dragoste şi de război. La teme­iul de astăzi a înghiţit şi gră­dina de zarzavaturi, şi citeva grădini, şi terenurile virane, a ridicat hale pentru lamina­rea şi turnarea materialelor neferoase, a bătut planşeuri de ciment care nu au decit simpla funcţie de depozit al lingouri­­lor colorate de cupru. Anver­gura lui de combinat de mate­riale neferoase, care adună u­­tilaje, oameni, proiecte, con­tracte şi colaborări cu mai multe întreprinderi din ţară, ar­irmuă să-i stringă pe copiii cartierelor apropiate, pe copiii de prin alte locuri care au cite o rudă sau o cunoştinţă prim întreprindere şi care au tot povestit şi răspovestit istoria lingourilor de cupru, a foliilor strălucitoare de alamă. Ionel Cojoacă, a venit din Plopii- Slăviteşti, a făcut şcoala pro­fesională, a dat peste un om care nu i-a iertat nici o gre­şeală şi a devenit electrome­canic şi a fost repartizat in atelierele instalate in clădirea In care, cu ani in urmă, fu­­sese şcoala profesională. Şi in ateliere a dat peste un alt om, electromecanic şi el, pufin în­cruntat, zimbind destul de rar şi pe nesimţite au descoperit că stau ceasuri întregi împreu­nă, că delicat, pe neobservate, Tom­a Ţuţuianu ii ocroteşte fie­care mişcare, ie împinge spre şcoală, spre cumpătare, spre meserie. Ionel Cojoacă e in ul­timul an de liceu, şi-n vara asta vrea să-şi limpezească viaţa, încearcă la facultatea de metalurgie, dar la seral, pentru că nu vrea să se despartă de ceilalţi, vrea să răminâ ală­turi de Tom­a Tuţuianu şi vor­beşte despre el ca despre un frate mai mare al tătălui său, şi, cînd o întreb cine este Tuţuianu, imi arată un om, aşezat la cîţiva metri de noi, citind încruntat o revistă, ne­păsător la ce spune prietenul său mai tinăr. E in toate aces­te raporturi ceva care cel mai adesea e numit duritate. Pen­tru plasticieni, pentru o anu­mită categorie de oameni, lu­mea aspră, cenuşie, plină de zgomote, de ţevi, de , utilaje care uruie ca de sfirşitul lu­mii, de hale cu rezonanţe de infern, de alei stinghere e o lume dură, aspră, fără ■nici un pic de delicateţe, de poezie. Privită din avion lumea a­­ceasta chiar aşa este, numai că mai există şi oameni care n-o pot privi din avion, care nu se zburlesc atunci cînd văd o ţeavă vopsită in cenuşiu, care nu-şi pun­ palmele la urechi atunci cind o maşină urlă din toate puterile, care nu se in­­grijoşază de aburul călduţ care şuieră la robinetul unui ca­zan, şi asta nu pentru că n-ar cunoaşte alte lucruri mai de­licate, ci pentru că in preajma acestor conducte, utilaje, hale, alei, ei au început să aibă prieteni cu care să meargă pînă la capătul pămîthtului, să-şi câştige curaj şi să aibă tot felul de amintiri peste care nu cade nici zăpada, nici fri­gul zilelor de iarnă, care sunt întotdeauna înconjurate de o căldură bărbătească pe care n-o poţi descoperi decit in cli­pele de sentimentalism. Şi abia cind descoperi că pe oa­menii aceştia ii leagă nu ha­lele, nu ţevile, nu Utilajele, ci sentimente de o mare forţă, abia atunci eşti gata să ac­cepţi că şi ţevile şi halele au o anumită poezie, un anu­me farmec pe care-l dă chiar viaţa trăită in apropierea lor. Utilajele se mai strică, piesele şi ţevile se uzează sau mai crapă, mîine sau poimâine vor fi înlocuite, dar nestinsă ră­mîne flacăra dintre cei doi pe care ii leagă aceleaşi amin­tiri. Şi-n virtutea unor amintiri , fiecare dă ce are mai bun, nu ţevilor şi halelor şi utilajelor, ci celuilalt, un aşa fel incit, in­diferent ce se mai construieşte, ce se mai aduce nou în materie de tehnici, lungul șir al oame­nilor care dau totul să rămină mereu neîntrerupt. MARȚI 5 IANUARIE 1982 Filmele vacanţei în loc de cronică la „Maria Mirabela“ Fără îndoială evenimentul, cinematografic al acestei vacanţe este „Maria Mirabela“, o coproducţie româno-sovietică. Scena­riul, regia şi conducerea artistică : Ion Popescu Gopo. Muzica aparţine lui Eugen Doga (autorul coloanei sonore a filmului „Şatra“ — vă mai amintiţi, nu-i aşa ?). In rolurile principale : Gilda Manolescu, Medeea Marinescu, Ingrid Celia, Ion Popescu Gopo. Cintă : Anda Călugăreanu, Mihai Constantinescu, Alexan­drina Halic, Paula Rădulescu, Adrian Ştefan, Grupul 5 T. Pen­tru prima oară în cinematografia noastră, elementele de film artistic sunt completate cu desen animat, rezultatul fiind o în­­cintătoare feerie. Dar, despre calităţile filmului, să vorbească cei mai exigenţi critici : micii spectatori. JEANINA OPRIŢOIU — ele­vă in clasa a VI-a, Liceul de artă „George Enescu“ : „Mi-a plă­cut nespus muzica acestui film, sunt melodii frumoase care iti rămin în minte. Din­tre personaje, cel mai reușit mi s-a părut Mirabela. Din tot ce face ea inveti că orice lucru are un scop și merită să parcurgi drumul ales pînă la capăt. Am început să o iu­besc pe Mirabela pentru că este şi bună şi rea, şi veselă şi tristă, într-un cuvint, este o fetiţă adevărată, ca toate fe­tiţele. Oricare putem recu­noaşte in ea măcar o calitate sau un defect dintre cele care ne aparţin“. CĂTĂLIN OPRIŢOIU , cla­sa a II-a, Liceul de artă „Geor­ge Enescu“ : „Ca si surorii mele, mi-a plăcut desigur mu­zica. Dar, şi mai mult, mi-au plăcut culorile acestui film. Ele te fac să te simţi intr-a­devăr intr-o lume de basm, cu tot felul de personaje pe care le întilnim numai cind visăm“. MIRCEA TOMESCU. 4 ani : „Mie cel mai mult mi-a plă­cut broscuţa Oachi. De ce ? Pentru că era frumoasă !“ (In basme, toate vietăţile sunt fru­moase — n.n.). GEORGE DUMITRESCU, clasa a II-a, Şc. generală 157 : „Eu am venit la film pentru că văzusem la televizor citeva secvenţe din care mi-am dat­­ seama în primul rînd că voi asculta muzică foarte bună. Acum, după ce l-am văzut, pot să spun că mi-au plăcut la fel de mult şi desenele animate din film. Sunt personaje foarte simpatice, aşa cum ne plac nouă, copiilor. Am văzut şi alte filme de desene animate pentru copii, dar acolo perso­najele erau unite şi plictisitoa­re. La «Maria Mirabela» te amuzi de minune urmărind peripeţiile celor două fetiţe care îşi interpretează foarte bine rolurile. Cred că voi veni să mai văd filmul de câteva ori“. CONSTANTIN VASILICA, 3 ani : „Mi-a plăcut la filmul acesta Mirabela. Este frumoa­să. Şi mai cum ? Şi mai cu­minte. Am venit cu tata şi nu m-am plictisit.. Vreau să mai vin şi mîine“. SIMONA BAROTI — absol­ventă de liceu : „Apreciez in mod deosebit realizarea artis­tică a acestui film şi cred că şi copiii îl vor aprecia la justa valoare. In spatele desenelor (de o mare originalitate) se ascund multe adevăruri şi îndemnuri pe care copiii le recepţionează mult mai eficient decit la o oră clasică de dirigenţie. Va­­lenţele educative şi cele este­tice ale filmului se îmbină ar­monios şi iată, scopul realiza­torilor este atins in mod stră­lucit. Sunt­­ sigură că filmul «Maria Mirabela» va înregis­tra un succes de răsunet, mai ales că el a apărut pe ecrane la momentul cu­l mai potrivit, în vacanţa de iarnă, ca un dar frumos, alături de celelalte tradiţionale. îi mulţumim lui Ion Popescu Gopo! * G. COCHINESCU INSTITUTUL DE INVAŢAMINT SUPERIOR ■ SUCEAVA,­­ anunţă scoaterea la­ concurs a următoarelor posturi: FACULTATEA DE INVĂŢAMINT TEHNIC ŞI PEDAGOGIC Catedra T.C.M. — asistent, disciplinele Rezistenţa­ materialelor; Organe de maşini ; Organe de maşini şi mecanisme ; poziţia 39 ; — asistent, disciplinele Electrotehnică şi maşini electrice; Electrotehnică, electronică şi automatizări ; poziţia 40 ; — asistent, disciplinele Exploatarea maşinilor-unelte ; Control tehnic ; poziţia 42. Catedra T.P.A.­ A., matematică, fizică chimie — profesor, disciplina Algebră, geometrie, programare ; pozi­ţia 1 . — conferenţiar, disciplina Fizică; poziţia 4. Catedra Limba români — limbi străine — lector, disciplinele Literatura şi civilizaţia franceză ; Limba franceză — curs practic ; poziţia 10. Concursul se organizează şi se desfăşoară in conformitate cu prevederile Legii nr. 6 privind Statutul personalului didactic din R. S. România, publicat in Buletinul Oficial, partea I, nr. 33 din 15 martie 1969. Cererile de înscriere la concurs, însoţite de actele prevăzute în Instrucţiunile Ministerului Educaţiei şi învăţămintului nr. 94 539/1969, vor fi depuse la secretariatul rectoratului Institutului de invățămînt superior din Suceava, str. Emil Bodnaraş nr. 13, în termen de 30 de zile de la dată publicării acestui anunţ în Buletinul Oficial al R. S. România pentru posturile de profesor, conferenţiar şi lector şi 15 zile pentru posturile de asistent. Pentru posturile de asistent, candidaţii vor prezenta şi o adeverinţă din care să rezulte că au efectuat stagiul legal după repartizare. Concursul se va ţine la sediul Institutului de invăţămînt su­perior din Suceava, in termen de 60 de zile de la expirarea termenului de înscriere pentru posturile de profesor, confe­renţiar şi lector şi 15 zile pentru posturile de asistent.

Next