Scînteia Tineretului, august 1987 (Anul 43, nr. 11870-11895)

1987-08-01 / nr. 11870

„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 2 Principalul educator, munca „CARTEA MEA DE MUNCA NU ARE DECIT O SIGURA FILA" întreprinderea de Auto­camioane Brașov. 120 hec­tare întindere ; peste 20 000 de muncitori. Stau de vorbă cu Nagy Carol, Erou al Muncii Socialiste. —• Dumneavoastră, Carol, eu, Carolina... (Ride). Am, adat că lucrați încă din a­­dolescență în această între­prindere... — Chiar făceam o soco­teală : 42 de ani de muncă neîntreruptă. Din 38, cîți am cu toții. Cartea mea de muncă e curată. Nu ai de de­cit o singură filă. — Profesia de bară ? — Mecanic auto. O mese­rie pe care n-am părăsit-o niciodată. Pentru că-mi place ! Cu ani în urmă mă supăra inima ; medicul mi-a recomandat să iau un servi­ciu de birou, dar n-am pu­tut să-mi las profesia ! — Și nu e greu să stai atî­­țîa ani in același loc­? — Dimpotrivă. Dacă ți-e dragă meseria, casa, nu poți să te rupi. — Prin „mina“ dumnea­voastră, cum se spune, de şef de grupă, au trecut mulţi ucenici... ...Zeci, cîteva zeci, poa­te sute. — Aş dori să vă amintiţi că aţi fost şi dumneavoas­tră ucenicul cuiva. — Aveam 16 ani. Şcoala comercială, la care mă în­­scrisesem, s-a închis după o lună de la începere. Era prin ’43—'44. Trebuia să-mi cîş­­tig o pîine. M-am angajat aici. Pe atunci era fabrică de armament... în ’54 am fa­bricat primul camion STA 101, „Steagul roşu 101“, adică. Meşterul meu era un om la mijlocul vieţi, foarte sever şi foarte muncitor. Partiri Ion­ se chema. Ţin minte că servea masa, dejunul de la ora 11, repede-repede. Eu, mai tinăr, mîncind şi mai mult, nu apucam să termin pachetul cu de-ale gurii. „Gata, gata sărea cu vor­ba. Strîngeam şi mă apucam iar de treabă. Era punctual şi foarte serios. Dacă era de lucru şi duminica, venea şi duminica. A infiltrat în mine acest stil de muncă. — L-aţi transmis şi celor pe care îi învăţaţi meseria ? — M-am străduit. Nu am avut nici un tinăr pe care să nu-1 pot îndruma, să nu pot face din el un muncitor şi un om adevărat. Cu toate că e greu. La 16—16 ani, cînd vin la mine, sînt oa­meni în toată firea. Tinerii de azi sînt mai lucizi şi mai înşcoliţi. Am observat că acei care au răspuns bine la şcoală, se formează mai uşor. Dar nu numai prin simplă severitate se poate e­­duca un tinăr. Uneori tre­buie şi mîngiiere. Avem ti­neri foarte buni, dar ei au totdeauna curaj şi perseve­renţă. Sînt unii care fug de colo-colo, nehotărîţi. Or cheia succesului meu a con­stat in faptul că mi-am ales o meserie care mi-a plăcut şi de care m-am ţi­nut. Trebuie să ştii ce vrei, să nu te dai bătut. Să perse­verezi toată viaţa ! Să lupţi! Numai aşa cîştigi. — în echipa de 11 oameni pe care o conduceţi, lucrea­ză şi fiul dumneavoastră... — Da, am un băiat de 30 de ani, care lucrează chiar cu mine în atelier. E greu. Copilul tău nu te ascultă ca unul străin. îşi permite mai multe. Sunt aspru cu el, u­­neori prea aspru, să nu crea­­dă ceilalți că-l ppote^sz. — Vă seamănă ? «— Nu pot să spun că în­tocmai. Nu are ambiția mea şi ast­a mă n­ecăjeţi,e cel mai tare. — De ce vă bucură sau ce s-a bucurat cel mai mult ? — Să-mi aduc aminte... Am pornit­­primul motor Diesel în 105. .. primul mo­tor V8, pe benifiină, în ’59. Au fost evenimente mari şi pentru mine şi pentru uzină. Toţi erau numai ochi şi u­­rechi... — Activitatea dumnea­voastră este legată de reali­zarea de noi produse, de ex­perimentarea şi testarea a­­cestora. Ştiu că aveţi nenu­mărate invenţii, aţi adus în­treprinderii economii in jur de 2 milioane lei. Sunteţi de­corat pentru munca şi pen­tru creaţia dumneavoastră. Nu vă simţiţi uneori feri­cit ca un poet ? — Şi un poet reciteşte cu plăcere ce a scris şi e ne­răbdător să vadă efectul versurilor sale asupra citi­torilor. Şi eu încerc un mo­tor, îl cizelez cu aceeaşi ne­răbdare şi bucurie ! — Sunteţi, mi-am­ dat sea­ma, foarte apreciat şi sti­mat aici... — Mă salută oameni pe care nici nu-i cunosc. Simt că au auzit de mine și mă respectă. $i mâ străduiesc in continuare să merit această atenție, la rînduî meu res­­pectlndu-i. Trebuie să tră­iești între oameni și cu eî, pentru ei. CAROLINA IU­CA tinerele educaţie , răspunderi Exigenţele comportamentului civilizat Promiteam în încheierea raidului-an­­chetă „Din loc în loc, din local în local“ că vom reveni asupra subiectului „timp liber“. Am­ întreprins deci un nou raid, de astă dată in municipiul Focşani, reşe­­dinţa judeţului Vrancea. Tema pe care ne-am propus-o de data aceasta este : civilizaţia locurilor de petrecere a timpu­lui liber. Să pornim. Afară-i vopsit gardul... Oră 19,00. Primul popas il facem la Casa de Cultură a Sindicatelor. Privit din afară, impunătorul şi modernul edi­ficiu din centrul oraşului, cu aproape toate ferestrele luminate, pare că găzdu­ieşte în numeroasele sale săli o activitate culturală intensă. Intrăm în hol. Linişte. Urcăm la etaj. Linişte. în sala mare de spectacole, linişte. încercăm citeva uşi pe care se află diferite inscripţii : „Cerc de foto“, „Stenodactilografie“, „Chitară“ etc. Toate, încuiate şi... linişte deplină. Biroul pe uşa căruia scrie „Director“ este descuiat, lumina aprinsă, pe masă citeva obiecte, semn că totuşi conducătorul in­stituţiei se află pe aici, pe undeva. Să-l căutăm. Pornim pe un hol lateral. La capătul lui se aude zvon de muzică. Mergem intr-acolo. Este o Sală de dans. în peretele de oglindă din stingă se re­flectă Ciţiva tineri care încearcă, pe cont propriu, privind la unul dintre ei ceva mai instruit. Să pătrundă în tainele breack-dance-ului. Şi, in Sfirşit, sintera băgaţi în Seamă. „Voi ce vreţi ?“ „Am vrea şi noi să învăţăm să dansăm. Cum să facem ?“ „In nici un fel. Luaţi-vă de altceva". „Ce altceva am putea face în Casa de cultură?“ „Dar cine sunteți ?“ Ne legiti­măm. Cel care ne-a băgat în seamă a fost chiar directoarea aişezămîntului de cultură, tovarăşa Liliana Bogdan. La acea oră, Casa de cultură nu oferea nimic, absolut nimic tinerilor dornici să-şi pe­treacă util şi plăcut timpul liber, deşi pe programul de pe biroul directorului Se află o listă lungă de activităţi­­permanen­te, care (aşa glăsuieşte afişul) la acea oră ar fi trebuit să fie în plină desfăşu­rare. La întrebările noastre, tovarăşa directoare are un răspuns invariabil ! „Ştiu eu cine v-a trimis!“ O anunţăm pe această cale că nu ne-a trimis nimeni, în casa de cultură am intrat aşă, de bună voie. Discuţii prin semne Ora 2­1:00. Traversăm piaţa do lată cu marmură d­in Centrul oraşului şi intrăm in restaurantul hotelului „Unirea“, una dintre mincunile edilitare ale focşânenilor. Localul este plin ochi. Cu greu găsim o masă la care să ne aşezăm. Pînă să ne dumirim, cei 5 instrumentişti de pe estra­dă se dezlănţuie, desluşindu-ne norocul pe care credeam că il avusesem găsind o masă liberă. Se afla lingă orchestră ! Pas de mai schimbi o vorbă. Dorul solis­tului vocal pentru mîndra subţirică la mijloc, amplificat de prea mulţii decibeli, ne Înfundă urechile. Strigăm unul la altul, de parcă ne-am afla peste un deal şi o vale fiecare. După aproape jumătate de oră de audiţie in forţă, vine, in sfîrşit, şi la noi o ospătăriţă. După mişcarea buzelor pricepem că ne întreabă ce dorim. Nu ştiu ce a înţeles din strigătele noastre, oricum, in pauza dintre două melodii strigă şi ea : „Şi pentru atîta lucru vreţi să staţi să ascultaţi muzică ? Hai, valea“. Are dreptate. Muzică puteam asculta şi PASE ÎN DOI stînd afară, pe o bancă. Ar fi fost chiar o audiţie mai omenească. Fuga-i sănătoasă N-am avut, deci, nici la „Unirea“ noroc. Ne propunem să vedem un film. Este cald, n-am vrea să intrăm în sală, un afiş ne anunţă că la singura grădina­­cinematograf din oraş rulează „Fuga-i sănătoasă“. Să mergem, deocamdată la pas, pentru că este Intă lumină, iar pro­iecţia va începe peste aproximativ o oră. Cinematograful în aer liber se află in mijlocul unui parc. Foarte bine, o Să ne plimbăm pe acolo, în parc, atmosferă liniştită de sfirşit de zi toridă. Umbrele inserării sunt amplificate de coroanele Stufoarce ale copacilor. Pe bănci, nelipsiţii îndrăgostiţi. Vasăzică toate elementele tabloului unui parc în plină vară, mai puţin echipele de ordine pe care, orb­it am străbătut aleile cuprinse din ce in ce mai mult de întuneric, nu le-am descope­rit. Să fi fost oare vorba de discreţie vizavi de îndrăgostiţi, ori, nu intimpla­­tor, la grădină rula „Fuga-i sănătoasă ? !“ Ajungem la cinematograf care, pină la începerea filmului a fost transformat de către negustorii ambulanţi intr-un verita­bil bazar, în Care se vînd ce nimicuri n-ar gîndi, începe proiecţia, începe şi ronţăitul seminţelor in sală care acompa­niază coloana sonoră. După zgomot, cred că, din 4 Spectatori, 3 manincă seminţe, cu care, bineînţeles, nu au venit de acasă. La sfârşitul spectacolului, un drum spre ieşire călcăm pe un covor gros de coji, care scîrţiie sub picioare. In parc este linişte deplină şi, încă o dată, pe aleile pustii gindui­te duce la titlul filmului. Cine pierde ? In legătură cu cele constatate în raidul nostru, solicităm citeva răspunsuri to­varăşului Măricel Bălăci, secretar al Co­mitetului judeţean Vrancea al U.T.C. „Despre decibelii orchestrei de la­­Unirea- ce să vă spun... (n.n. precizăm că există un act normativ care prevede nu numai conţinutul şi calitatea reperto­riului, ci şi volumul la care acesta trebuie difuzat, în funcţie de mărimea sălii). La cinematograf... Cu Casa de Cultură a Sin­dicatelor este o problemă mai veche. Noi nu avem Casă de cultură pentru tineret în Focşani, ci numai la judeţ, la Mără­­şeşti. De aceea am solicitat sprijin to­varăşei directoare de la Casa de Cultură a Sindicatelor să ne pună la dispoziţie sala o dată pe săptămînă, joia, să orga­nizăm acolo activităţi. La început am găsit înţelegere şi am realizat cîteva acţiuni frumoase. După aceea... într-o zi, m-am trezit cu un telefon din partea dinsei, prin care ne anunţa că nu mai avem ce căuta acolo“. „Cum a motivat această decizie ?“ „în nici un fel. Nu am mai discutat de atunci“. „Niciodată ?“ ..Niciodată !“ „Şi cu tinerii cărora trebuie să le organizaţi timpul liber, plăcut. In­structiv cum a rămas ?“ „Cum aţi văzut...“ Am văzut şi... nu ne-a plăcut. Consta­tăm, iată, că (şi) în Focşani, factorii care au sarcini exprese în organizarea petre­cerii timpului liber al tinerilor nu îşi fac datoria. Pasarea răspunderii de la unu la altul, aruncarea acuzaţiilor ca nişte mingi de volei nu duc, după Cum am vă­rut, la nimic bun. Iar primii păgubiţi sunt tinerii. Vom reveni, S. ALEXANDRU Cazuri în atenţia opiniei publice Legea şi-a spus cuvintul, cuvint aspru, pe măsură faptelor grave care au fost comise : furt calificat in dauna avutului obştesc (in primul caz) şi întreruperea Cursului normal al sar­cinii (in cel de-al doilea). Infracţiunile au fOM încadrate in pa­ragrafe şi aliniate, făptaşii şi-au primit meritata şi dreapta pe­deapsă. Dincolo de toate acestea insă, mai există friică o vină — comună celor doi infractori — care nu este prevăzută şi pedep­sită de vreun articol din Codul Penal, dar o vină Cel puţin la fel de mare cu cele pentru care au răspuns în fața legii. D­espr­e aceasta va fi vorba in rinduirile care urmează, şi la ea vă in­vităm să meditaţi. Mai întii, despre ce fel de vină este vorba ? Una morala. Cei doi au înşelat increderee, colegilor lor care, considerin­­du-i cei mai buni dintre ei, i-au ales să-l reprezinte. Că, d­eşi pare de necrezut, totuşi, cei doi infractori au fost secretari ai unor organizaţii U.T.C. din două întreprinderi focşăniene. Ei, cei care, in calitatea pe care au avut-o, trebuiau să se ocu­pe de educarea tinerilor, să fie un exemplu de conduită mora­lă, să fie primii care iau ati­tudine atunci tind un membru al organizaţiei in fruntea căreia s-au aflat greşea, ei s-au dove­dit, in final, nedemni de încre­derea acordată, incapabili să se achite de sarcinile de mare răs­pundere ce le reveneau. Ion Bogdan, unul dintre Cei doi infractori, a fost prins pi cind sustrăgea bunuri din uni­tatea unde lucra. Firesc, a fost deferit justiţiei. Am discu­tat el foştii lui colegi. Cu toţii, atune cind au auzit că Ion Bogdan a fost arestat, au spus mai inu­, că nu poate fi vorba decit de o glumă proastă. Apoi, după ei au văzut că nu mai vine la in­treprindere, au aşteptat — în­crezători in nevinovăţia colegu­lui lor —* ca grăşala să fie do­vedită, adevărul repus in drep­turi. Şi a fost repus : Ion Bog­dan a fost condamnat. Nu, nu puteau crede că omul pe care-1 investiseră cu deplina lor în­credere îşi bătuse joc de ei, ii făcuse de ocară, furase. Din cu­vintele foştilor colegi răzbat amărăciunea, dezamăgirea, ru­şinea. Cuvinte aspre, cuvinte dure. „A fura din avutul ob­ştesc, a fura, in general — ne spune unul dintre ei — este o faptă reprobabilă. Ea devine cu atit mai gravă, cu ani mai de condamnat cind este săvîrşitt de către cineva care trebuia pentru ca noi am crezut in el să fie un exemplu. Ce fel de exemplu poate să fie Ion Bog­dan ? Unul pe care trebuie să­­avem în vedere, să acţionăm­­ pe viitor asemenea situaţii să nu se mai repete. A făcut de ruşine întreprinderea, organiza­ţia noastră, ne-a făcut de ruşi­ne pe noi şi munca noastră, re­zultatele noastre bune". Tova­răşul Nicolae Gheorghe, secre­tarul comitetului de partid din întreprindere, ne spune la rîn­­du-i : „Am crezut că îl cunosc bine pe acest tinăr. Nici o cli­pă nu l-am considerat capabil să fure, şi încă de unde, din averea noastră, a tuturor? ! Realitatea mi-a infirmat, din păcate, părerea. N-aş putea «pune Cum şi cind a încolţit in mîht­ea lui gindul iiVfracţiuhii, dar asta are mai puţină iruipor­tanţâ acum. Pe lingă el ne con­siderăm vinovaţi şi noi, oame­nii care am fost în preajma lui tot timpul şi nu i-am descope­rit, cu o clipă mai devreme, suncţul rău. Cazul a fost supus dezbaterii colectivului şi, îm­preună, am hotărit măsuri ca o astfel de regretabilă eroare să nu se mai repete. Şi, vă asigur că vom veghea să nu se mai repete !“. ★ Cula! Saghin, cel de-al doilea fost secretar de organizaţie, se află condamnat în baza art. 198 alin. 1 şi 5 C.P. şi 185 alin. 1 şi 5 C.P., pentru comiterea in­fracţiunii de provocare ilegală de avort. Aceeaşi amărăciune, aceeaşi revoltă răzbat şi din spusele foştilor lui colegi de muncă. Putea să fie oprit Culăi Saghin de pe drumul greşit pe care apucase, drum ce avea să-l ducă la final în faţa completu­lui de judecată ? Desigur, pri­mii care ar fi trebuit să o facă sunt chiar foştii săi colegi, care, mărturisesc astăzi, „parcă auzi­seră cu ce se ocupă Saghin". Am rămas înmărmuriţi cinci, aflin­­du-ne la C.P.L. Focşani, ni s-a spus că Saghin avea chiar şi o „impresară", pe Florica Toma, căre-i recruta „clientele“. Cu toate acestea, nimeni, dar ale­sului nimeni, nu a luat nici un fel de atitudine ; dimpotrivă, sub pavăza unei prost înţelese discreţii, a confortabilului „nu mă bag, nu-i treaba mea“, in­fractorul a acţionat nestinghe­rit. în al doilea rând, este sur­prinzătoare inconştienţa tinere­lor care au consimţit să li se întrerupă cursul normal al sar­cinii cu mijloace empirice, pri­mej­duindu-şi viaţa. Saghin nu poseda nici un fel de cunoştin­ţe medicale, nu avea nici un fel de calificare în acest sens. „Uneltele“ cu care lucra erau scule din trusa lui de depana­tor, adaptate acestui Scop, unel­te pe care le purta tot timpul asupra lui. Şi totuşi, chiar în aceste condiţii, s-au găsit „cliente" pe care le racola Flo­­rica Tom­a, ce-şi avea şi ea partea ei de „onorariu“ pentru serviciul făcut, avîndu-şi, cum era şi firesc, parte şi in faţa instanţei de judecată. Mul­te dintre femeile care au consimţit să li se întrerupă cursul normal al sarcinii sînt mame. Am discutat cu ele. Ne-a surprins seninătatea cu care ne declarau că ştiau bine că Sa­­ghin n-avea nici un fel de no­ţiuni medicale. Şi totuşi au con­simţit ! Le-am adresat tuturor aceeaşi întrebare : „V-aţi gindit vreo clipă că v-aţi fi putut pierde viaţa în urma acestei intervenţii empirice ?“ Am pri­mit acelaşi superficial răspuns : ,­Nu“. Revenim la prima acuzaţie pe care o aduceam, dincolo de Co­dul Penal, celor doi infractori, aceea de a fi înşelat încrederea Colegilor care i-au ales in frun­tea organizaţiilor lor de tineret, sa-i reprezinte cu cinste. Cu ce fel de cinste i-au reprezentat am văzut, faptele singure vor­besc. Este o vină grea, o vină la fel de mare ca şi aceea in­criminată de lege. în luările de cuvînt din adunările în care au fost excluşi cei doi din rindu­­rile organizaţiei noastre revolu­ţionare, tinerii şi-au exprimat şi hotărîrea fermă de a-şi spori exigenţa atunci cind vor alege un nou coleg să-i reprezinte. Acesta să fie cu adevărat cel mai bun dintre ei, să fie in­tr-adevăr demn de sarcinile de mare răspundere pe care va fi investit să le ducă la bun sfârşit. SORIN OVIDIU BALAN EXCEPŢII NEDORITE Ce înseamnă calitate? în în­ţelesul său larg, este însuşirea care face ca un lucru să se de­osebească de altul şi un indi­vid să fie altfel decit celălalt. Noţiunea de calitate priveşte însă la acest caz drepturile şi obligaţiile pe care le are mar­torul in proces. Cine poate fi martor ? O persoană cu discer­­nămint, care are cunoştinţă des­pre o faptă sau despre o împre­jurare de natură să servească la aflarea adevărului, în jurăm­intul pe care îl de­pune martorul în faţa instanţei, înainte de a fi audiat, se anga­jează să spună adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie. Acest jurămint face parte şi el din solemnitatea şedinţei de judecată şi este urmat de menţiunea pe care o face ju­decătorul că mărturia minci­noasă constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la l­­a 5 ani. Trei băieţi, de vârste diferite, între 1® şi 20 de ani, participă ca martori intr-un proces. O­­biectul este furtul între rude apropiate (articolul 210, cod penal). Băieţii noştri tocmai ie­şeau de la an film c­ar l-au văzut pe inculpat cărînd cu greu un magnetofon Maiak aflat in proprietatea fratelui său cu care locuia. „Ce oră era ?“ Răs­­punsul a venit foarte prompt : „Orele 18“. „Ce film era ?“ E adevărat că atunci cind ai obi­ceiul să te­­duci des la cinema­tograf e greu să spui ce film ai văzut intr-o anume zi, mai ales cind a trecut ceva timp de atunci. Băieţii ştiau că nu fuse­se un film de dragoste, pentru că ei nu vizionau asemenea filme. Măi degrabă cu cowboy. Luted un ziar ne putem lămuri foarte repede că filmul ce rula la cinematograful respectiv in săptămina aceea era un film de 2 serii, se numea „Moscova nu crede în lacrimi", începea la orele 17 şi nu era cu cowboy. Băieţii au fost întrebaţi dacă au ieşit în timpul filmului. Bi­neînţeles că nu au ieşit, că doar nu au cumpărat bilet să se plimbe p­e afară. Biletul insă nu fusese atit de scump pe cit de scump i-a „costat“ mărturia lor în acest proces. Pen­tru că se întimplă ca martorul să fie in faţa instan­ţei cu lecţi­a mărturiei sale în­văţată şcolăreşte. Aici intervine rolul activ al factorului de jus­tiţie. De exemplu, intr-un pro­ces de divorţ asistăm la au­dierea unui coleg de serviciu al soţului. Martorul afirmă foarte convingător că soţia nu era gos­podină, concluzie la care ajun­sese din vizitele succesive pe care le făcuse la soți acasă. Martorul este întrebat dacă și-a văzut colegul umblînd neîngri­jit Nu, întotdeauna colegu și prietenul său a avut panta­lonul călcat la dungă. Atunci poate l-a auzit vreodată încer­­cînd să se sustragă de la vreo petrecere cu, prietenii, invoenit vreo problemă de rezolvat aca­să ? Nu, colegul său era un pri­eten model şi nu lipsea de la petrecerile Camarazilor săi. Iată cum adevărul martorului de­pinde de subiectivitatea sa sau mai bine spus, de anumite Con­cepţii, de o anumită morală. Şi totuşi, există martori a căror mărturie poate fi decisivă pen­tru con­­damnarea inculpatului. Există martori care exprimă un lucru cu adevărat și minciuna nu provine dintr-o denaturare voită, ci, pur și simplu, este un neadevăr preluat, un martor participă la cumpărarea unor produse , n-a plătit el suma de bani, dar a auzit de la persoa­na respectivă că ea s-ar ridica la 15 mii lei. La casa părții vătămate, Iile Mita, s-a efectuat o percheziţie domiciliară. Martorul, Gheorghe Ad­­ciumăresei, tocmai viziona un meci la partea vătămată acasă. La ce oră era meciul ? „Era un meci in transmisie directă care începuse la orele 21“. Percheziția domiciliară se efectuează de către organele de cercetare penală între orele 6 şi 20. Ne întrebăm firesc atunci, se poate determina denaturarea realității de către martorul res­pectiv, Gheorghe Ad­­diumăre­­sei. Poate falsitatea spuselor nu e decit urmarea raporturilor sale cu partea vătămată, un gest de prietenie înțeles astfel din punctul său de vedere. Cu atit mai mult, nu poate fi ascultată deci ca martor în pro­cesul penal partea vătămată sau partea citată, pentru că fiind persoane interesate in cauză ar putea denatura adevărul sau am ajunge, pur și simplu, la pa­radoxul ca cineva să depună ca martor in propria sa cauză. Dar, de fapt, rolul­­­artorului depin­de nu de raporturile pe care le are cu inculpatul sau victima, ci de o anume conduită morală depinde de corectitudinea cu care acesta ajută la aflarea a­­devărului şi la înfăptuirea jus­tiţiei. ADRIANA LEFTER CALITATEA DE MARTOR LÍMBÁTA 7 AUGUST 1987 Semnificaţii morale Mill H lini pin K BRACHST! Anii ’70, frâmintaţi şi fier­binţi, au lansat pe piaţa li­terară un nume şi o carte care au făcut repede încon­jurul lumii, ajutaţi, scriitorul ţi cartea, ţi de imaginile fil­mului turnat la repezeală pentru ca nimic să nu se piardă. Cine îşi mai amin­teşte azi de folia din rindul adolescenţilor atunci cind ci­teau sau vedeau „Love Sto­ry” ? Dar nu numai adoles­cenţii adoptaseră fularele lui şi căciuliţele ei, nu numai adolescenţii fredonau melo­dia şi nu numai ei ştiau - în engleză, evident -- replica fi­nală „in dragoste sâ nu spui niciodată îmi pare râu". Ce să mai vorbim ! A curs multă cerneală pentru a se înţelege misterul acestei cărţulii sim­­pluţe şi naive, fără virtuţi li­terare prea mari, dar cu o priză la public nemaipome­nită, mai ales că autorul - Erich Segal -­o zisese p­ala dreaptă : am vrut să demon­strez că oamenii secolului XX au nevoie de o poveste de dragoste, simplă, curată şi... demonstrativă, adăugăm noi. La film, cozile nu se mai sfîrşeau, „Secolul XX” era revista cea mai căutată şi cea mai terfelită, ajunsese să se citească, asemenea „Dox”-urilor, pe sub bănci, iar apariţia tomului - firav şi subţire cit să încapă în orice buzunar de sacou sau în orice poţetuţâ -* dăduse de lucru librarilor şi nu eroi, nu te puteai numi intelectual dacă nu aveai in casă „Love Story". Ceea ce încerc eu să vă spun de vreo pagină întrea­gă am simţit preţ de cîteva secunde intr-un anticariat a­­tutrei cind am dat ochii , cu „Secolul XX" nr. 1.-2-3/1971. In amintirea adolescenței mele, am hotârit pe loc sâ iau revista, ştiind câ Ia vre­mea respectivă o dăruisem cuiva care ţinea morțiş sâ aibă acasă minunea minu­nilor din secolul XX , o po­veste de dragoste. Am răs­foit revista, am privit cu a­­tenţie starea ei (sunt maniac în ceea ce priveşte aspectul cărţii) şi, deşi destul de ne­mulţumit, am decis să o iau. Preţul din 1971 — 22 lei. Pre­ţul din 1987 - 22 lei. Iata, îmi zic, pentru librarii de la anticariat, revista continuă să aibă aceeaşi valoare. Mai ales ca şi cărţile încep să se notifice ca şi vinul , după vechime ! Dar, o rana adâncâ din revistă mi-a a­­tras atenţia : traducerea „poveştii de dragoste” era smulsă de la locul ei şi re­vista, efectiv, mi-a dat a­­tunci senzaţia unei păsări cu o singură aripă. Era ceva straniu, greu de descifrat în cuvinte : era şi indignare faţă de barbaria de a rupe cărţile, era şi revoltă faţă de cel ce achiziţionase re­vista fără să bage de sea­ma acest amănunt săritor în ochi, era şi stupoare în faţa lipsei totale de bun simţ a celui ce, probabil, se cre­de acum şi foarte deştept, oprindu-şi ce-i bun şi lâsînd resturile celor mai proşti. Descifrez în acest gest o în­treagă mentalitate, un intreg cortegiu de indivizi goto ori­­cînd să iasă în cîştig, fără să ţină seama de nimeni şi de nimic în afara, bineînţeles, a onor (să-i punem ghili­mele acestui onor) persoa­nei lor. „Secolul XX" fârâ „Love Story" m­i s-a părut asemenea unei vieţi întregi fără o sclipire de bunătate şi dragoste. In ceea ce pri­veşte anticarul, care achizi­ţionează (şi vinde) fără a avea habar de cărţi, asta-i c­elta poveste, fără dragoste CONSTANTIN STAN

Next