Scînteia Tineretului, iunie 1989 (Anul 45, nr. 12439-12464)
1989-06-16 / nr. 12452
„SCe NTEI A TINERETULUI" pag. 2 LA STEAUA La steaua care-a răsărit E-o cale-atit de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins in drum In depărtări albastre. Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie : Era pe cind nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e BIBLIOTECĂ EMINESCU G. Călinescu: „In arterele lui curge nu singe, ci spirit inalterabil...“ „Pentru noi, Eminescu cel viu s-a născut după moartea lui trupească şi in arterele lui ca atare curge nu singe, ci spirit inalterabil. Trăim o clipă mişcătoare, o dovadă palpabilă că e ceva pe lume care biruie fenomenala moarte (...). Eminescu este al nostru în toate şi ne exprimă în adincime Eminescu e un mare poet Nu există pe lume decit poeţi mari naţionali şi poeţi mari universali şi cine e mare la el acasă e mare pretutindeni, fiindcă pretutindeni sunt aceiaşi oameni şi toţi pling şi rîd la fel (...). Poezia e un grai de înfrăţire intre naţii, ca şi muzica, şi popoarele fac poezie tocmai spre a se înţelege. Fuşkin, Goethe, Leopardi, Ed. Poe, V. Hugo, Eminescu şi alţii sunt delegaţii veşnici ai sufletelor popoarelor în simfonia spiritului universal. Avem noi ceva de spus pe lume ? Eu zic că da. Pentru ca alţii să creadă in noi, noi inşine trebuie să credem în noi. Aci, la mormintul sacru al poetului, care în numele nostru cîntă eternul omenesc, am venit să ne întărim şi mai mult în credinţa, care în mine cel puţin e nestrămutată, că merităm să trăim pe lume“. (Titlul original al materialului este ca o comemorare a lui M. Eminescu și a fost citit de G. Călinescu în ziua de 8 noiembrie 1945 la cimitirul Bellu). CENTENAR EMINESCU Universalitatea creaţiei sale nemuritoare Există în literatura noastră nenumărate studii, articole, recenzii, cărţi ce îşi propun să dea seama despre cunoaşterea marilor valori ale literaturii naţionale pe meridianele lumii, intre acestea un loc de primă importanţă ocupindu-l, aşa cum era şi firesc, creaţia eminesciană. Numit pa rînd „expresia integrală a sufletului românesc“ (Iorga), „actul de identitate universală al neamului nostru" şi „vulturul Carpaţilor noştri“ (Vladimir Streinul, „unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea“ (G. Ibrăileanu) ori, pur şi simplu, „geniul nostru tutelar“ (Şerban Cioculescu), Eminescu nu a încetat nici o clipă să polarizeze în jurul său, alături de cei mai reprezentativi oameni de cultură din spaţiul autohton, şi interesul scriitorilor, criticilor, traducătorilor de peste hotare. Nume magic în interiorul teritoriului românesc, întocmai unei stele care-şi dăruieşte lumina nemărginirii, planetelor cu care se învecinează. Luceafărul poeziei româneşti tinde tot mai mult, prin originalitatea creaţiei, prin adincimea gindirii cuprinse în opere care oglindesc unele sentimente, năzuinţe etern omeneşti, să devină o prezenţă vie, de neocolit, în exegezele care vizează, îndeosebi, cunoaşterea temeinică a romantismului european, dar şi a întregii literaturi mondiale, creaţiile sale de vîrf fiind aşezate tot mai des alături de acelea ale marilor voci ale liricii mondiale. Universalitatea lui Eminescu a depăşit, astfel, în ultimele decenii, condiţia de deziderat, devenind azi tot mai mult expresia unei recunoaşteri unanime, în numeroase ţări ale lumii. Inţelegind prin ea (prin universalitate) o „Inimă Individuală, puternică și sonoră ale cărei bătăi istorice se aud pe orice punct al globului, precum si-n viitor" (G. Călinescu), să subliniem ideea că „izbinda" aceasta a aprecierii adecvate a operei eminesciene peste hotare (este necesară, fireşte, in continuare, o şi mai fidelă şi mai largă cunoaştere a lui Eminescu in alte spaţii culturale) constituie rezultatul efortului conjugat al întregii spiritualităţi naţionale, prin reprezentanţii ei cei mai autorizaţi. Să amintim, astfel, fie şi numai cu titlu de exemplu, citeva opinii exprimate cu fermitate în această direcţie, a universalităţii evidente a operei „poetului nepereche“ al poporului nostru : „Fiind foarte român, Eminescu e universal“ (Arghezi) ; „Universalitatea creaţiei eminesciene, înţeleasă atit de bine de Maiorescu, este astăzi un fapt evident (...). Sentimentul că poetul nostru este unul din cei mai mari poeţi ai lumii şi că rădăcinile lui daco-romane au hrănit un copac cu virful înalt şi ramurile stufoase să nu mai fie un sentiment vag sau un adevăr restrins la citeva spirite. Ca şi arborele visat de sultan, din Scrisoarea III, arborele geniului eminescian să fie semn al puterii creatoare vădite a geniului românesc. Crescut din pieptul poetului, destinul lui o să foşnească viu, alături de alţi arbori roditori ai liricii universale" (Pompiliu Constantinescu) ; „Eminescu este mare şi universal, neîncetînd a fi naţional, prin minunata lui formă, prin fond şi (...) prin armonie“ (Mihail Dragomirescu) ; „La virsta de 33 de ani, cind s-a stins scînteia unuia din cele mai strălucite spirite ale omenirii, nici Dante nu dăduse Divina Comedie, nici Shakespeare nu-l zămislise pe Hamlet, nici Goethe pe Faust (...). Cea mai înaltă mindrie a noastră se descoperă a fi şi una din cele mai înalte mîndrii ale lumii, ca exemplu al excedării din limitele umane“ (Edgar Papu) ! „Modalitatea înnoirii oricărui motiv, a integrării lui Intr-o concepţie şi o viziune nouă, originală şi a Încărcării lui cu valenţe noi, deschise deopotrivă spre datele culturii naţionale şi ale celei universale, este modalitatea cu care oricare poet mare al lumii se afirmă. Şi Eminescu este unul dintre aceştia" (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Am putea, desigur, prelungi lista acestor citate cu nenumărate exemple asemănătoare, aparţinind lui Perpessicius, D. Murăraşu, D. Caracostea, Lucian Blaga, C. Noica, George Munteanu, Augustin Z.N. Pop, Nichita Stânescu etc., dar credem că citatele reproduse deja sunt mai mult decit concludente în susţinerea convingerii că universalitatea lui Eminescu nu este numai o „dorinţă“ a noastră, a tuturor celor ce-i iubim opera,in care ne regăsim, ca indivizi şi ca naţiune, exprimaţi cu strălucire, ci aceasta este un dat obiectiv, o expresie intrinsecă a creaţiei poetului, menită, prin virtuţile reale, ţinînd înainte de toate de originalitate şi unicitate, să învingă timpul,’ gropiţele aparent de netrecut ale specificităţii şi dificilei traductibilităţi ale limbii române, toate celelalte impedimente vizind răspîndirea şi adecvata ei receptare. Infringind aceste dificultăţi, oameni da cultură, poeţi de pe toate meridianele globului s-au aplecat cu dragoste şi responsabilitate asupra creaţiei poetului nostru naţional, realizînd studii şi exegeze de o rigoare ştiinţifică remarcabilă şi tălmăciri adeseori cu adevărat reprezentative, avînd o contribuţie deosebită la cunoaşterea valorii de excepţie a operei eminesciene în cadrul teritoriilor culturale, al naţiunilor pe care le reprezintă. In semn de preţuire a contribuţiilor lor la impunerea Luceafărului poeziei româneşti in constelaţia atit de restrînsă a geniilor universale, reproducem, in continuare, pe larg, fragmente revelatorii” din studiile tipărite, din opiniile exprimate de-a lungul timpului, cu diverse ocazii, cu privire la Eminescu şi România. ....am citit împărat şi Proletar, Strigoii şi toate celelalte. Dacă aş fi unul din editorii aceştia tineri cu tipografie proprie, care dezgroapă cărţi vechi, imposibile, şi fac din ele ediţii pentru bibliofili, m-aş repezi deindată, la această carte uluitoare...". G. BERNARD SHAW „Operele lui Eminescu aparţin tuturor timpurilor. Fiecare linie a versurilor şi prozei sale e un Juvaer. Poveştile sale, îmbrăcate cu măiestrie in veşmintul cutărei epoci sau cutărui basm sunt toate probleme fundamentale ale însăşi existenţei omeneşti, care vor răminea veşnic actuale, iluminate de un puternic şi original intelect (...). Noi il salutăm ca pe un filozof al timpului său, rămas totuşi şi astăzi printre cei moderni, un îndrăgostit de propriul său popor şi cel mai de seamă interpret al său, un cetăţean al omenirii“. SYLVIA PANKHURST „Poeţii au virtutea de a însufleţi şi cele mai ascunse unghere. Ei sunt aceia care deţin cheile ascunse ale sufletului popoarelor lor. Mihai Eminescu este România. A devenit de mult un loc comun, o expresie a unei realităţi de netăgăduit faptul că arta lui trăieşte plină de vigoare şi că stihurile sale ii durează in stîncă nemurirea“. RAFAEL ALBERTI MARIA TERESA LEON „(...) miracolul Eminescu (şi există un «miracol Eminescu» cum există unmiracol istoric al poporului romăn») constă incertitudinea, prelungită la infinit, pe care pot corija cercetătorii : ataşîndu-se operei însăşi, scrutind-o cu un efort de respect, de atenţie şi de iubire, ei nu vor risca niciodată să-i epuizeze bogăţia, —cum nu riscăm epuizarea bogăţiei Mioriţei, nici n acelei bogăţii a popur.glui de păstori-poeţi care au fredonat-o in cursul vremurilor- in munţi, in văi şi in cimpii, de la un capăt la altul al ţării româneşti..." ALAIN GUILLERMOU „Prima mea intilnire cu poezia eminesciană mi-a produs o mare uimire. Descopeream o întreagă lume, in care Orientul se intilneşte cu Occidentul, Europa se uneşte cu Asia, finitul sedesmărgineşte şi graniţele se şterg. Poezia lui Eminescu in totalitatea ei (...) mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, ingemănind toate hotarele timpului şi ale spaţiului. (...) Cunoscindu-l pe Eminescu, parcă l-am descoperit pe Tagore, poetul ţării male" AMITA BHOSE „Rareori se-intilneşte, creţi, in literatura ultimelor două secole, o figură de scriitor şi de poet mai complexă şi mai completă decit aceea a lui Mihai Eminescu. (...) Creator cu sentimentul chinuit şi ars pină la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul din cei mai mari poeţi ai timpului său şi ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu rămine pentru totdeauna unul din maeştrii cuvintului poetic profund inspirat." GIUSEPPE UNGARETTI „Consider că e o mare fericire pentru un popor ca acesta să aibă un poet ca Mihail Eminescu, in istoria şi literatura sa. Noi, cei ce trăim in Apusul şi in Nordul Europei, putem înţelege şi mai bine minunatul popor romăn după ce am cunoscut mai intii viaţa şi opera lui Eminescu". HENRY PETER MATTHIS „Eminescu este tinereţea şi entuziasmul unui veac ; este, totodată, freamătul lui tragic. Este, mai presus de toate, dovada magistrală că geniul conferă o atroce responsabilitate. Trebuie să-l admirăm, aşa cum admirăm focul". I ALAIN BOSQUET „O (...) cum se roteşte vremea, lumea. Lumea roteşte ! Uite ! România ta / cum se ridică trează şi închină, a glasurilor ei împărăţiei nemuritorului tău glas, poete ! / Mihai Eminescu, trăieşti, / trăi-vei in eternitate". HUBERT JUIN „Eminescu este izvorul. Este lacrima de foc a Universului (...). Un verde ne vede. Cred că nu scriam niciodată acest vers, dacă nu-mi limpezeam fruntea şi ochii in apa izvorului, in verdele ramului. Exclam in faţa poeziei Sale odată cu poetul : «Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul», ori : -Eşti steaua care mă păstrează». Eminescu este un arbore-dor. Arbore ce vede cu rădăcinile". ' i~-, ----- GRlGORtVlERU „Am lucrat mult. (La traducerea poemei Luceafărul n.n.). Am făcut citeva variante, citeva tălmăciri necesare. Am ales-o apoi pe cea care mi se părea cea mai, apropiată de original din punct de vedere al conţinutului, cea mai reuşită ca realizare artistică, cea mai fidelă in transpunerea imaginilor, din respectarea ritmului, a rimei. Cititorii pot spune in ce măsură am reuşit să redau in limba poporului meu toată frumuseţea acestui poem minunat, de o claritate cristalină, de o mare sinceritate şi, totodată, simplitate (calităţi care fac atitea greutăţi unui tălmăcitor !)“. ----ELISAVETA BAGREANA „Îmi tăgădui să afirm in faţa celor mai iluştri reprezentanţi ai romantismului strain : cintecul său nu aparţine numai României, ci umanităţii, şi lumii întregi“. ROSA DEL CONTE VINERI 16 IUNIE 1989 „Poetul tineretului" „Cu gindiri şi cu imagini innegrit-am multe pagini. • Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii" A reactualiza, acum, la Centenarul comemorativ al poetului nostru naţional, cuvintele săpate parcă în marmură, ale lui Tudor Vianu : „Eminescu este, in primul rînd, poetul tineretului, al tineretului românesc, al întregului tineret românesc“, înseamnă împlinirea unei datorii de conştiinţă. Pentru că tinereţea creaţiei eminesciene, manifestată in poezie, în proză, în teatru ori in gazetărie, constituie la Eminescu un atribut esenţial, unde îşi ţin în lumină rodnică izvoarele puternice originalitatea şi perenitatea întregii sala gindiri şi sensibilităţi. De altminteri, Vianu Însuşi includea fraza de mai sus intr-unul dintre studiile lui de referinţă cu privire la Eminescu, intitulat Cuvint despre Eminescu, studiu a cărui idee esenţială este aceea că opera poetului „este adecvată sufletului unui om tînăr, in sensul că este expresia unui om tînăr şi işi găseşte deplinul ei ecou în sufletul, în sufletele tinereşti“. Şi continuă Tudor Vianu : „Nici o mirare (...) că lucrurile stau aşa, de vreme ce Eminescu a depus pana sa la virsta de treizeci şi trei de ani şi că, prin tineretul care s-a recunoscut mereu in el, s-au transmis răsunetul şi slava numelui lui. Dar, la urma urmei, nu se întimplă la fel cu toţi marii lirici ai lumii ? Toţi au scris pentru tineret şi aceasta le-a purtat numele pinâ la noi. Aşa s-a intimplat cu Dante in Vitanuova, cu Francois Villon, cu Hörderlin, cu Goethe şi Schiller, cu Leopardi, cu Puşkin şi Lermontov, cu Byron şi Shelley, cu Heine şi Rimbaud“. Deci, repetăm încă o dată, cu expresia lui Tudor Vianu, Eminescu este poetul „întregului tineret românesc", şi, tocmai cîntînd , tinereţea, prin cele mai semnificative teme ale sale, care sint, întîi de toate, dragostea fierbinte faţă de glie şi neam, de rîu şi de ram, apoi sentimentul iubirii, uimirea in faţa naturii, a frumuseţii şi eternităţii ei, împotrivirea faţă de tot ceea ce e nedreptate şi neadevăr — el ni se dezvăluie ca un mare poet al profunzimilor sufletului omenesc dintotdeauna, ca un mare poet nu numai al nostru, al românilor, dar şi al lumii. Eminescu, azi, la Centenar (fiind pururi, cum spurtag Nichita Stănescu, „sufletul sufletului nostru" şi „inimi inimii noastre“), e viu şi strălucitor, „tînăr, înfăşurat în nuanţa“(!), păşind printre noi, prieten şi magistru, lumină de zi,şi de luceafăr. El este însoţitorul nostru întru frumuseţe, duritate morală, fermitate a idealului, înţelegem acum, parcăj nai in adincime ca niciodată, afirmaţii precum : „Aş fi făcut totul să-i fiu prieten, să mă pot mişca printre rădăcinile poeziei lui" (Vladimir Streinu) ; „întocmai ca pentru mulţi” oameni din generaţia mea, poezia aceasta a fost principalul eveniment intelectual al tinereţii mele“ (Tudor Vianu) . „Sunt din generaţia fericită care a primit de-a dreptul dezvăluuirea fabuloasă a poeziei prin opera lui Mihai Eminescu(ft Hortensia Papadat-Bengescu). Cincisprezecele de iunie îşi sună, iată, clipele cu aripile Împodobite cu „miraculoase flori de tei“ de-a dreptul in inima noastră, de-a dreptul in veşnicie. Bucuria, lumina, frumuseţea, iubirea, încrederea, năzuinţa spre perfecţiune, care ne ard azi cu flacără înaltă în ochi, poartă şi numele lui EMINESCU. Spre ediţia integrală aii). ODISEEA MANUSCRISELOR 1. ŞEDINŢA DE LA 25 IANUARIE 1903 Sub acest titlu, In Analele Academiei Române (Seria II, Tomul XXIV, 1901—1902, p. 95) apăreau următoarele rînduri : „De la d-l T. Maiorescu se primesca darul arătat în următoarea scrisoare : «De la Michail Eminescu posed — dăruite mie de dînsul in diferite ocasiuni — multe manuscripte, parte poesii ,publicate, parte încercări, fragmente şi variante poesii nepublicate, parte studii, traduceri şi articole in presa. Toate aceste manuscripte, aşa cum se află , in cărţi cartonate, în caiete cusute şi în foi volante, vi le trimit alăturat şi le dăruiesc la rindul meu Academiei Române pentru a servi celor ce se vor ocupa în viitor cu cercetări mai amănunţite asupra vieţii şi activităţii marelui nostru poet. Printre manuscriptele alăturate se află şi două caiete de inscripţiuni la Universitatea Berlin („Anmeldungs Buch“) din anii 1872 şi 1873, şi patru documente cu slove cirilice*. D-l Preşedinte (n.n. P.S. Aurelian) exprimă d-lui Maiorescu viile mulţumiri ale Academiei pentru acest preţios dar". Astfel Începe istoricul prezenţei manuscriselor eminesciene la Biblioteca Academiei Române, în colecţia Cabinetului de manuscrise. Donate de, marele critic, ele rămin pe seama lui N. Chendi, Nerva Hodoş şi I. Rădulescu — Pogoneanu, cărora le revine şi sarcina de a le lega. Intr-un articol din Caietele Mihai Eminescu (I, 1972, București, Ed. Eminescu, p. 184—169), intitulat Manuscrisele eminesciene la Biblioteca Academiei Române, Marta Anineanu remarca : „Trebuie să precizăm că, dintre cele patruzeci şi patru de manuscrise donate de Titu Maiorescu, treizeci şi cinci păstrează legătura lor originală, chiar dacă Biblioteca Academiei le-a suprapus o altă legătură, deci numai nouă manuscrise sunt alcătuite prin strîngerea ș i legarea la întâmplare a unor file disparate, volante, împreună cu caietele școlare sau cu fascicole din aceeași calitate de hîrtie, cu texte mai mult saumai puţin unitare“. Intr-o notă care însoţeşte textul reprodus, cercetătoarea menţionează şi faptul că volumele „au fost intercalate Intre cotele 2 254 — 2 259 şi 2 306 — 2 308“, cu timpul acestora adăugîndu-li-se (eram, deci, in 1972) „încă trei volume, nr. 4 850, 5 136 şi 5 453, rezultate din achiziţii ulterioare, plus un miscelaneu, numărul manuscriselor eminesciene ridicindu-se astfel la 48 de volume“. Pentru a oferi cititorilor noştri o imagine la zi privind situaţia caietelor eminesciene, să specificăm că numărul lor, intre timp, a ajuns la 50, dintre acestea realizindu-se, in scopul conservării lor şi, deopotrivă, al lărgirii cercului celor care vor să le aprofundeze, microfilme pentru 27 de volume şi fotocopii pentru 24 (Cf. Petru Creţia, Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanţul unui veac (X), in Viaţa românească, nr. 1l, 1988). O cuprinzătoare descriere a manuscriselor poetului nostru naţional poate fi consultată, de altfel, în lucrarea lui Gabriel Ştrempel : Catalogul manuscriselor româneşti, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. 2. „UN NOU EMINESCU APARU...“ Fie că donaţia făcută de Titu Maiorescu a fost rezultatul Întrebărilor legitime care începuseră să apară în presa vremii (în revista Floare albastră din 5 iunie 1899, Ilarie Chendi publica, de pildă, răsunătorul articol : La cine sunt manuscrisele lui Eminescu ?, pe care-l încheia cu frazele: „Somăm pe cei ce ştiu da, în privinţa aceasta, lămuririle necesare, să o facă fără nici o rezervă şi consideraţii la persoane, căci vor aduce astfel un mare serviciu literaturei şi memoriei aceluia pe care astăzi cu slavă il amintim“), fie că socotise că sosise vremea, ca, intr-adevăr, caietele poetului să fie date la iveală, meritul mentorului Junimii rămine unul extraordinar. Dacă n-ar fi fost el, poate că astăzi n-am fi avut la indemnia atit de bogata comoară a simţirii şi gâdirii eminesciene. Să vedem, deci, în continuare, care au fost reacţiile stîrnite de gestul său generos. Nu trecuse nici cel puţin o lună de la predarea manuscriselor şi un anume Censor (D. Karnabat ?) se grăbea să scrie : „Natural că d. Maiorescu a făcut un serviciu Academiei, dăruindu-i aceste manuscrise ; am citit, insă, că doi tineri publicişti şi-au luat însărcinarea de a aranja şi publica aceste manuscrise, din care am şi citit două poezii în Semănătorul. Judecind după aceste poezii inedite (...) nu credem că acei care şi-au propus a edita manuscrisele donate de d. Maiorescu să facă vreun serviciu defunctului poet“ (in Secolul, 22 februarie 1902). In schimb, in Semănătorul (14 aprilie 1902), Vlahută jubila : „Ce impresie de reînviere ne dau poesiile acestea necunoscute încă, rămase atîta timp îngropate în manuscrisele vrăfuite ale poetului ! (...) Ele vin de departe, încărcate şi de durerile vieţii şi de misterul morţii aceluia care a dat cea mai puternică şi inaită expresie gîndirii româneşti“. Nedumerirea, consternarea lui Ilarie Chendi, care, alături de Nerva Hodoş se angajase în acţiunea de descifrare a manuscriselor (ei sunt cei doi „tineri publicişti“ vizaţi de cel care se ascundea sub semnătura Censor) sunt, însă, deosebite : „Cu operele postume ale lui Eminescu s-a intimplat un fenomen foarte ciudat, în loc de a saluta unanim salvarea din ghearele pieirii a unui tezaur poetic imens (...) presa a preferat să certe pe descoperitorii acestor scrieri“. Este rindul lui Nicolae Iorga să despice cu fulgerele glasului şi autorităţii sale, cel puţin pentru cităva vreme, pârtia de nori de nemulţumire care, pe nedrept, acoperea lumina orbitoare a multora dintre postumele eminesciene. Văzind în poet, prin dezvăluirea manuscriselor sale „cel mai strălucit reprezentant al minţii româneşti creatoare, in timpurile moderne“, tînărul istoric rostea acum memorabilele sale cuvinte : „Un nou Eminescu apăru , minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsindu-se in bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul“. (Eminescu şi generaţia de astăzi, în Semănătorul, 16 nov. 1903). 3. „NEFASTĂ INSPIRAŢIE A AVUT D. MAIORESCU...“ Receptarea contradictorie a valorilor cuprinse in manuscrisele eminesciene continuă, neîntrerupîndu-se pe întreaga durată a perioadei interbelice cinci, alături de Iorga, care vine cu noi articole, cu noi argumente şi formulări memorabile In susţinerea opiniei sale, alături de G. Călinescu, de Perpessicius, se fac încă auzite voci acuzatoare, care cred că : „Poesiile postume au însemnat nimic şi mulţi le socotiră ca erori pe care poetul, din nenorocire, uitase să le distrugă (Caion — cel de tristă amintire, acuzatorul de plagiat al lui Caragiale). De neînţeles, Intr-o oarecare măsură, par azi opiniile lui G. Ibrăileanu, pe care timpul nu i le-a (şi nici nu avea cum să i le) valideze : „Nefastă inspiraţie a avut d. Maiorescu cind a dăruit Academiei manuscrisele lui Eminescu. Mai bine le-ar fi păstrat la d-sa sub şapte lacăte (...). Căci hirtiuţele rămase pe urma unui poet, caietele maculatură, bruioanele — aceste mărturii penibile ale chinurilor creatoare — sunt pline de cugetări adesea banale (...). Ele pot servi numai cercetătorului literar, care ar dori să reconstituie fizionomia sufletească ori artistică a poetului. Dar atit (...)“ (Viaţa românească, 1912, p. 388). Peste doi ani, G. Topliceanu nu făcea altceva decit să-l imite, scriind : „Pentru generaţiile care vin, Eminescu, aşa cum ne obişnuisem a-l cunoaşte, nu mai există. Există alt Eminescu — un poet inegal, adeseori mediocru şi incorect (...). Aceasta se datoreşte tocmai unora dintre admiratorii lui entuziaşti“ (Eminescu şi epigonii lui, în Viaţa românească, iunie, 1914). Că nu era aşa, avea s-o dovedească, cu prisosinţă, G. Călinescu, unul dintre primii mari cercetători ai manuscriselor şi ai introducerii postumelor in circuitul critic, ori, iarăşi şi iarăşi, N. Iorga, într-o conferinţă publică ţinută in 1938 la Botoşani şi publicată aproape concomitent in revista Cuget clar, unde afirmă că Eminescu este „exemplul spiritului ce necontenit se Întoarce asupra lui, pentru a se completa, şi completarea aceasta o caută în toate izvoarele de viaţă care se găsesc în jurul lui“, poetul fiind „un om complet, intr-o vreme in care ceea ce este necesar pentru noi este această refacere a omului complet, pe care timpurile noastre l-au sfărîmat în fragmente, distrugind omenirea în însăşi esenţa ei iniţială şi definitivă". Momentul apariţiei lui Perpessicius era, prin drumul deschis de Iorga şi Călinescu, se vede cu claritate, pregătit îndelung... «. „MANUSCRIPTELE UNUI MARE INSPIRATOM" Privesc o fotografie In care ochelarii cu multele lor dioptrii, ai lui Perpessicius, se odihnesc pe un manuscris eminescian. Atit, o simplă pereche de ochelari, aşezaţi peste slovele , aşternute cu scrisul atit de caligrafic cîteodată al lui Eminescu, îmi apropii in retină filele caietelor eminesciene pe care am avut, acum citeva zile, şansa să le privesc de aproape. Am înţeles, astfel, încă o dată, ceea ce până atunci doar citisem, doar mi se spusese : munca sisifică, supraomenească a celui mai mare editor român, cel veşnic „amăgit“ de „insesizabila Fata Morgana a manuscriselor“. „Scrisul de mină, aşadar manuscriptul — scria Perpessicius — fie el în cirilica cea mai geometrică, fie în cea mai fantezistă grafie modernă, pulsează de viaţă, tot aşa cum se face simţită peregrinarea sîngelui şi in mina cea mai străvezie“. Şi continuă : „Cind manuscriptele sunt ale unui Mare Inspirat — zicem Eminescu —, sentimentele cu care te apropii de el sunt multiple şi diverse (...). Un drum prin Daedalul manuscriselor eminesciene e o călătorie din cele mai aventuroase. Insă la capătul ei, te aşteaptă, ca-n cel mai somptuos basm oriental, comorile norocosului Aladin. Nu-ţi trebuie vreo lampă fermecată. Din fiecare pagină o flacără jucăuşă îţi arată drumul şi tezaurul. Albi numai încredere. Apropie-te cu smerenie şi sufletul poetului, prezent in fiece silabă şi-n fiecare stih oricât de tainic, Iţi va vorbi şi va pune capăt Îndoielilor tale. Nimic din ce-a căzut pe paginile acestea sacre n-a fost zvîrlit la intîmplare. Aici şi piatra e fertilă. Orice săminţă germinează. Apleacă-te şi-i vei culege rodul“. (Farmecul manuscriselor, în Eminesciana, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 212). De fapt, prin Perpessicius, „odiseea“ manuscriselor eminesciene cunoaşte bucla sa cea mai luminoasă. Jumătate din ele, prin primele şase volume ale ediţiei integrale (vol. I — 1939, vol. VI — 1963) îşi transferă comorile in pagina nepieritoare a tiparului şi, prin aceasta, In sufletul întregului popor. 5. „NICI UNA DIN DISCIPLINELE SPIRITULUI OMENESC NU I-A RĂMAS INDIFERENŢA..." Şi înainte de reluarea ediţiei naţionale. In 1977, şi după această dată şi pină In prezent, referirile la manuscrisele poetului sint, practic, nenumărate. Opiniilor vechi de-acum, ale lui Ioan Scurtu : „comoara de manuscrise îngălbenite..N. Iorga : „Nici un rînd din Eminescu nu trebuie să rămină nepublicat“, G. Gălinescu : „Nu e nimic de făcut decit să fie reproduse în întregime“, li se adaugă altele noi, la fel de incitante. Astfel, Șerban Cioculescu, In România literară (27 mai 1971), specifică din deplină cunoştinţă de cauză : „Toate ediţiile, atit ale postumelor, cit şi ale antumelor îngrijite în decursul secolului nostru (...) au consultat cu folos manuscrisele eminesciene (...). Dar nu numai poeziile au făcut obiectul cercetărilor celor mai pasionate, lectura atentă a însemnărilor in proză a dus la descoperirea celor mai variate cu putinţă preocupări ale tînărului poet, căruia mai nici una din disciplinele spiritului omenesc nu i-a rămas indiferentă sau interzisă“. Valoroasă şi necesară, ca urmare a deteriorării „unora dintre aceste caiete, prea des consultate în trecut“, este şi ideea marelui cărturar cu privire nu la simpla fotocopiere a manuscriselor (operaţie atit de utilă, de altfel, începută de mult şi care trebuie finalizată cit mai curind), ci la realizarea „unei acţiuni totodată de ordin critic, eventual adăugîndu-se la sfîrşitul fiecărui volum un aparat de note critice care să situeze fiecare Însemnare in contextul respectivei preocupări". Aceeaşi opinie, mai nuanţată încă, o întîlnim recent şi la Petru Creţia, unul dintre editorii al cărui efort se regăseşte, cu strălucire, in realizarea primei ediţii integrale eminesciene. „Cultura noastră — menţiona el In articolul pe care l-am citat şi la începutul acestui material : Editarea operei poetice a lui Eminescu. Bilanţul unui veac (X) — are într-adevăr nevoie de o editare completă în facsimil, caiet cu caiet, a manuscriselor eminesciene. Mai mult, pentru a da unei asemenea ediţii rostul ei deplin, textual şi nu numai spectacular, fiecare pagină facsimilată ar trebui însoţită de descifrarea şi transcrierea ei tipărită. Altfel cine să Ie poată citi în întregime cind descifrarea integrală ne-a luat, celor care ne-am dedicat ei, lungimea unui secol 7“. ♦ Finalizindu-se, la sfirşitul acestui an, prin apariţia ultimului ei volum, in ordinea publicării, Fragmentarium român şi german, ediţia naţională1, deci, practic, tipărirea cuprinsului tuturor caietelor eminesciene, odiseea manuscriselor poetului rămine încă departe de a fi una încheiată. Asemănate nu de puţine ori cu caietele lui Leonardo da Vinci, ori cu cele ale lui Paul Valéry, manuscrisele eminesciene vor rămine, în continuare, un teren fertil de cercetare, In primul rînd pentru eminescologi, şi unul dintre cele mai de preţ tezaure ale spiritualităţii româneşti dintotdeauna. Pagină realizată de NICOLAE ŢONE Reproducerea fotografiilor : V. TANASOF