Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)
1958-06-11 / nr. 4238
ANUL XXVII Nr. 4233 Miarcuri 11 iunia 1933 0 PAGINI - 30 BANI ♦ în interiorul ziarului I • 1848—1958. O pagină lumi- ; I noasă din lupta revoluţionară a , I poporului romin. (Pag. 2-a). 1 • Un deceniu de la naţionali - zare (pagini speciale). (Pag. 3—4) I • Situaţia politică din Franţa— Un interviu al lui Jacques Duclos. (Pag. 5-a). 1 • Hans Liebsch — Un puternicpotenţial industrial. (Pag. 5-a). im deceniu de la naţionalizare _______________ __ _________ ] 11 iunie 1948. La numai cîteva luni după cucerirea întregii puteri politice, clasa muncitoare, sub conducerea partidului, smulgea uzinele, fabricile, băncile, minele din mîinile burgheziei trecîndu-le în proprietatea socialistă a întregului popor. Se punea astfel capăt pe vecie exploatării capitaliste în industrie, clasa noastră muncitoare păşea la realizarea celei mai înalte năzuinţi a omenirii muncitoare, făurirea societăţii socialiste. Acum, după zece ani se poate vedea mai limpede ca oricînd ce măreaţă transformare revoluţionară in viaţa clasei muncitoare, ce urmări profunde asupra vieţii poporului nostru, a întregii evoluţii a ţării a avut naţionalizarea mijloacelor de producţie industrială. Care era viaţa muncitorului pe vremea stăpînirii capitaliştilor ? Concedieri, luni şi ani de şomaj, amenzi la bunul plac al stăpînilor, greve înăbuşite de poliţie, manifeste ale partidului lipite pe ascuns în uzină, tovarăşi arestaţi chiar din mijlocul lor, manifestaţii, scăderi de salariu şi răspunsul patronului la orice revendicare: „Dacă vă place. De nu, găsesc zeci de şomeri în locul vostru care ar munci şi cu preţ mai mic. Şi cine cîrteşte, — puşcăria. Aci eu sînt stăpîn“. Tînăra generaţie de muncitori n-a mai ajuns să cunoască semnificaţia noţiunii „a fi la stăpîn". îşi pot oare închipui pe deplin muncitorii mai tineri groaznica lipsă de drepturi, formele monstruoase de înjosire a demnităţii omeneşti de pe vremea patronilor ? îşi pot închipui o viaţă în care deveniseră lucruri obişnuite înjurăturile şi palmele patronilor, carcerele construite în fabrici în timpul războiului, aruncarea pe drumuri pradă disperării, iar în ce-i priveşte pe „turbulenţi" — închisoarea, apoi „listele negre“ care le închideau porţile fabricilor ? Malaxa, Gigurtu, Bujoiu. Siguranţa aveau în fabrică agenţi secreţi, legionari şi tot felul de cozi de topor, plătiţi, îmbrăcaţi, înarmaţi din banii patronilor şi care la un semn al acestora, erau gata să sară asemenea unor dulăi asupra muncitorilor. Iată cum descria ziarul „Deşteptarea“ în 1931 condiţiile de muncă de la fabrica „Letea" : „Se lucrează 12 ore fără întrerupere. Salariul e de 50—60 iei pe zi. Dar nu in bani , în bonuri pe care Ie pot schimba la prăvălia fabricii unde sunt preţuri de neruşinată speculă. Fiecărui muncitor i se reline salariul pe 15 zile drept garanţie. Directorul, fost căpitan de jandarmi, se plimbă cu revolverul in buzunar şi ameninţă pe muncitori : „Să nu crezi că dacă te împuşcam să fac puşcărie. Avem noi bani ca să plătim pentru cadavrul tău". Şi aceasta pentru un salariu de 60 lei. In acelaşi an, tot in aprilie, costul mesei regale (doar 3—4 persoane fără invitaţi) se ridica la 120.000 Iei pe lună. Aceasta era viaţa muncitorului. Dar orînduirea capitaliştilor îşi punea pecetea asupra soartei întregului popor condamnindu-l la robie şi mizerie. Romînia era o ţară înapoiată în care jumătate din populaţie trăia în bordeie sau cocioabe ; la fiecare patru copii unul murea din lipsă de îngrijire medicală, in fabrici femeile şi tinerii munceau cite 10—12 ore pe zi pentru un salariu pe jumătate cu cel al muncitorului, şi acela de mizerie. la ţară zahăr se gusta doar de paşti ca o doctorie. Şi in timpul acesta domnii din lumea bună porneau spre Biaritz şi Monte Carlo, unde tocau în cîteva nopţi, prin cazinouri şi baruri, atîta bănet cît le-ar fi fost de ajuns la sute de familii de muncitori să trăiască un an întreg. Romînia devenise un fel de Congo european în care „Astra Romînă“, filiala trustului englez „Royal Dutch", îşi sporea de 1.500 de ori capitalul iniţial, iar „Romîno-Americană", filiala lui „Standard Oil“, de peste 3.500 ori — modeste beneficii pentru altruismul cu care-şi exercitaseră misiunea civilizatoare pe spinarea indigenilor din această săracă ţară bogată. Ne amintim cum în primele luni după naţionalizare, „Vocea Americii“, „Europa liberă“, ziare burgheze din Occident se întreceau cind să calomnieze, spumegînd de ură, pe muncitorii din ţara noastră care „îndrăzniseră“ să se atingă de „sfînta“ proprietate a exploatatorilor, cind să ne arate „prieteneşte" că fără capitaluri străine, fără creditele şi „ajutoarele“ lor atît de binecunoscut de „dezinteresate“ ne vom fringe gîtul, fără patroni n-o să fim în stare să conducem întreprinderile şi o să venim să-i rugăm să ne pună iar jugul de gît. Au trecut zece ani — şi ce a arătat realitatea? Mai cutează oare azi aceşti domni să ne spună că, fără ajutorul lor, o să ne prăpădim ? Oamenii muncii au dovedit că ştiu să gospodărească întreprinderile, ţara, incomparabil mai bine decit a făcut-o burghezia. Incordîndu-şi puterile, poporul a urnit ţara din înapoierea de veacuri şi a îndreptat-o pe drumul larg al propăşirii, a dobindit succese hotăritoare în construirea bazei economice a socialismului. Comparînd producţia de azi a industriei noastre socialiste cu aceea din anul naţionalizării, vedem că întreaga producţie din 1948 se realizează acum într-un singur trimestru la energie electrică, fontă şi gaz metan, în 4 luni şi jumătate la ţiţei, în mai puţin de 5 luni la cărbune şi oţel, inntr-o lună şi jumătate la tractoare. Înfăptuim cu succes planul de electrificare; de pe acum puterea instalată a centralelor electrice e de 2 ori mai mare decit pe vremea stăpînirii burgheziei. Au fost create noi ramuri industriale — producţia de utilaj petrolifer şi minier, de tractoare şi camioane, industria electrotehnică; un puternic avînt a luat, pe baza folosirii marilor noastre resurse naturale, industria chimică a îngrăşămintelor minerale pentru agricultură, a maselor plastice şi fibrelor sintetice, industria extracţiei de uraniu. In oraşele molcome ale Moldovei de odinioară, a cărei amorţire în înapoiere era salutată de politicienii burghezi ca semn de ataşament faţă de tradiţii, pitoresc şi culoare locală, se înalţă coşurile unor mari întreprinderi ridicate în ultimul deceniu — laminorul de la Roman, uzina de rulmenţi de la Bîrlad, fabrica de ciment de la Bicaz, fabrica de antibiotice din Iaşi, uzinele textile din Botoşani, au renăscut toate regiunile ţării. Naţionalizarea a dat aripi dezvoltării furtunoase a întregii economii naţionale, dovedind odată mai mult, prin experienţa ţării noastre, inepuizabila forţă creatoare a clasei muncitoare eliberate de exploatare, superioritatea economiei socialiste. Experienţa ţării noastre a dovedit încă odată deosebirea ca de la cer la pămînt dintre naţionalizarea socialistă înfăptuită de către clasa muncitoare deţinătoare a puterii de stat, — şi acele „naţionalizări" din unele ţări capitaliste — care nu aduc nici o schimbare în structura economiei capitaliste, în relaţiile sociale, fiind totodată cea mai rentabilă afacere pertru monopoluri. In Anglia, ca urmare a naţionalizării minelor de cărbuni falimentare, patronii încasează anual o compensaţie de circa 100 milioane lire sterline , fiind scutiţi de investiţii şi la adăpost de riscuri. Printr-o asemenea naţionalizare, cîştigul patronilor creşte iar muncitorii se aleg cuavantajul" de a fi exploataţi tot de capitalişti dar nu direct ci prin intermediul statului acestora. Numai că aci nu e măcar un grăunte de socialism, după cum nu era pe vremuri în Uzinele de fier Hunedoara sau la Griviţa C.F.R., aflate în proprietatea statului burghezo-moşieresc român. Pe asemenea „naţionalizări" precum şi pe creşterea intervenţiei statului capitalist contemporan în economie işi bazează teoriile reformiştii şi revizioniştii care afirmă că statul burghez, situat undeva deasupra societăţii, ar sluji „binelui general", veghind deopotrivă asupra muncitorilor şi capitaliştilor, limitînd şi îngrădind cînd pe unii cinci pe alţii, după cum e cazul, ba, mai mult încă, făcînd să se nască „elemente ale socialismului" în cadrul capitalismului monopolist de stat. Nu este însă greu de întrevăzut în struna căror interese cvită autorii unor asemenea teorii potrivit cărora dl. Dulles, şi-a schimbat scaunul de preşedinte al companiei „International Nickel" şi al Fondului Rockefeller cu acela de secretar al Departamentului de Stat pentru a „limita" monopolurile şi a veghea la naşterea socialismului în S.U.A. La zece ani după înfăptuirea naţionalizării în ţara noastră apare şi mai evident ce uriaşă însemnătate are pentru clasa muncitoare, pentru poporul nostru faptul că au în frunte (Continuare in pag. II-a) C© an de aflat tinerii Se împlinesc 10 ani de cînd fabricile au devenit ale noastre. Eu, o muncitoare cu părul cărunt, care abia cu cîţiva ani în urmă a învăţat să scrie şi să citească, scriu aceste rînduri, ca să ştie şi tinerii cît de grea a fost viaţa noastră sub stăpînirea patronilor. Sînt de fel de prin părţile Mehedinţului, din comuna Menţii din dos. Am fost 5 copii acasă. Din 1924 am rămas orfani de amîndoi părinţii. N-aveam pămînt, aşa că fiecare ne-am risipit pe unde am putut ca să nu murim de foame. Am venit la Bucureşti. Cînd s-a deschis fabrica „Dîmboviţa“ — „7 Noiembrie“ de azi — m-am dus şi eu să fiu angajată. M-au angajat cu 70 de lei pe lună. De fapt noi lucram ca orice lucrătoare, pentru că în toată fabrica numai două femei erau calificate. In 1932 m-am căsătorit cu un băiat foarte bun. A învăţat meserie tot la noi în fabrică. Azi este maistru ţesător la „Industria Bumbacului B“. Viaţa era grea, deşi eram doi. Lucram cite 12 ore pe zi şi cu leafa de-abia puteam trăi. Condiţiile de muncă erau foarte grele. Nu exista sistem de aerisire. Praful amestecat cu seamă ne sufoca. Multe dintre lucrătoare se îmbolnăveau de piept. Vestiare nu existau. De acasă la fabrică, de la fabrică acasă. Aceasta a fost viaţa noastră. A venit apoi războiul. După război au fost mari frămîntări în fabrică. Cazazian, patronul, storcea mai departe milioane de pe spinarea noastră şi le trimitea la bancă în Elveţia. Începuse foametea. In 1946 am devenit membră de partid şi conducătoare a unei celule de partid. Doi ani mai tîrziu, în 1948, cînd fabrica a fost naţionalizată, director a devenit un muncitor textilist. Vreau să vă spun acum pe scurt ce s-a făcut în aceşti 10 ani la noi în fabrică. Acum avem instalaţie de condiţionare a aerului, cantină modernă şi creşă, sanatoriu de noapte, două cămine pentru tinerele fete care vin de la ţară să înveţe meserie, club, bibliotecă. Tinerii noştri fac sport. Din fondul întreprinderii au fost amenajate o vilă la Sinaia şi o cabană la Vasile Roaită. Azi avem o uzină modernă, care produce ţesături frumoase. ANASTASIA MATEI ficăreasă la uzina textilă „7 Noiembrie“-Bucureşti -----------------0*0--------------- Pe vremea patronilor şi după ce i-am izgonit de 33 de ani n-am părăsit uzina în care lucrez şi azi — „Timpuri Noi". Cum se spune, o viaţă de om mi-am petrecut-o in atelierele acestea de pe cheiul Dîmboviţei. Cum arătau uzinele „Lemaître" şi ce viaţă duceam noi, muncitorii, aflaţi la cheremul patronilor ? Atelierele erau dărăpănate, lucram la maşini primitive, în timp ce ningea şi ploua peste noi, ne îneca fumul şi ne scuipam plăminii. Cu salariile de atunci, zeciuite de bunul plac al direcţiei, abia de reuşeam să ne minţim foamea. Viaţa noastră nu interesa pe patroni, fie ei belgieni sau... brătieni (Se împăcau foarte bine pe spinarea noastră în aceeaşi societate anonimă !) Cîţi dintre tovarăşii mei n-au fost schilodiţi din cauza lipsei totale de protecţie a muncii, cîţi n-au luat calea fără întoarcere în floarea vîrstei, măcinaţi de boli şi mizerie. Iar pe alţii i-au răpus închisorile şi gloanţele, pentru că nu s-au lăsat loviţi în drepturile şi în demnitatea lor, ci s-au ridicat la luptă, urmînd îndemnul comuniştilor. Grevele la noi se ţineau lanţ. La greva din ’30 ni l-au asasinat mişeleşte pe Petre Ionescu-Sprîncenatu, care făcea parte dintr-un pichet de grevă în faţa uzinei (pe locul acela, prinsă de peretele uzinei, azi se află o placă de marmoră pe care e gravat numele lui). In anii războiului, cinci în uzină se fabricau obuze, sabotam producţia, sub conducerea celulei de partid, împrăştiam manifeste antifasciste. Din puţinul nostru adunam bani pentru , ,Ajutorul Roşu". La 23August 1944 le-a pierit graiul stăpînilor uzinei, iar după 4 ani i-am silit să-şi ia tălpăşiţa. Cine vizitează astăzi uzina noastră cu greu o va recunoaşte. Hale mari, spaţioase, utilate cu maşini moderne la care ţi-e drag să munceşti , instalaţii şi dispozitive de înaltă tehnicitate — multe dintre ele fiind rezultatul aplicării sutelor de inovaţii ale muncitorilor şi tehnicienilor noştri. Dar imaginea vieţii pe care o ducem în uzina de azi ar fi incomplectă dacă n-aş aminti de clubul şi căminul de zi ale uzinei, de blocurile construite pentru muncitori şi tehnicieni, de casa de odihnă de la Govora. Grija pentru oameni se observă pretutindeni. Căci astăzi uzina este o întreprindere socialistă. TUDOR NICOLAE maistru la secţia sculărie, uzina „Timpuri Noi“ Un grup de muncitori fruntaşi, tehnicieni şi ingineri de la uzinele „Electroputere" din Craiova — uzine construite în anii puterii populare. De la stînga la dreapta (rîndul 1) : Lenţoiu Radu, maistru şef, Ioana Marcu, bobinatoare, Lehrer Saul, inginer şef, Constanţa Vasile, bobinatoare, Donici Alexandru, director coordonator, fost muncitor electrician, Mihai Traian, inginer, Dincă Cheorghiţa, vopsitoare, Ciobanu Lucreţia, sudoriţă, Emil Uţescu, bobinator, Orgheanu Agripina, bobinatoare. „ De la stînga la dreapta (rîndul 2): Marinică Alexandru, lăcătuş, Viţă Marin, electrician, Ţugui Dumitru, inginer, Ion Badea, matriţer, Voicu Mihalache, maistru turnător, Constantinescu Mircea, maistru la maşini rotative, Avramescu Gavrilă, maistru aparataj, Mîrzan Emil, inginer, Encu Virgil, bobinator, _ ^ (Foto R. COSTIN) ^ ...............^-1 0 delegație parlamentară din R. D. Germană va vizita România La invitaţia Marii Adunări Naţionale a R. P. Române, o delegaţie a Camerei Populare a R. D. Germane va face o vizită de prietenie în ţara noastră. Delegația parlamentară din R.D. Germană va întoarce totodată vizita pe care o delegaţie parlamentară romînă a făcut-o în toamna anului trecut în R. D. Germană. Delegaţia, condusă de vicepreşedintele Camerei Populare, Gerald Goetting, va sosi în Capitală in cursul acestei săptămîni. (Agerpres) ------------ . ' ■ —------------- ------- INFORMAŢIE In ziua de 10 iunie a.c., tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, prim-secretar al C.C. al P.M.R., şi tovarăşul Petre Borilă, membru în Biroul Politic al C.C. al P.M.R., vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, au primit la C.C. al P.M.R. delegaţia economică a Republicii Populare Democrate Coreene, sosită recent în Republica Populară Romînă, în frunte cu Ten N Son, membru în Prezidiul Comitetului Central al Partidului Muncii din Coreea, vicepreşedinte al Cabinetului de Miniştri al Republicii Populare Democrate Coreene, şi Kim De Sen, adjunct al ministrului Comerţului, însoţiţi de Kim Ben Dik, ambasadorul Republicii Populare Democrate Coreene la Bucureşti, cu care au avut o convorbire prietenească. -----------------030----------------- 1 100.000 cadre calificate ORAŞUL STALIN (coresp. „Scînteii“). — în ultimii 10 ani industria regiunii Stalin a cunoscut o dezvoltare vertiginoasă. S-au creat ramuri noi — industria construcţiilor de autocamioane, tractoare, chimică — iar cele vechi s-au dezvoltat mult. Noi centre industriale au apărut pe harta regiunii : Victoria, Rîşnov, Săcele, Făgăraş, Copşca Mică, Codlea etc. In regiune s-au construit peste 50 de obiective industriale de mare importanţă. Printre acestea se numără 3 oţelării, 3 turnătorii de fontă, 3 forje, un mare combinat chimic, o mare şi modernă fabrică de negru de fum şi una de motoare electrice, una de scule, una de coloranţi etc. Numai de la începutul anului trecut au fost date în folosinţă în regiune un număr de cca. 12 întreprinderi, precum şi alte obiective de mare însemnătate, printre care o fabrică de acid sulfuric, cea mai mare şi modernă din ţară, o fabrică de faianţă una de policlorură de vinil, una de acid acetic din gaz metan etc. Toate acestea au făcut ca numărul cadrelor calificate să crească de la lună la lună. In ultimii 10 ani industria regiunii Stalin a pregătit peste 100.000 cadre calificate. Din acestea aproape jumătate sunt cadre tinere, formate în școlile profesionale și medii tehnice. Restul sunt cadre care au fost pregătite la locurile de muncă și la cursurile de calificare. întreaga producţie a anului 1948 s-a realizatin anul 1957: într-un singur trimestru — la energie electrică, în numai 4 luni şi jumătate — la ţiţei, în mai puţin de 5 luni — la cărbune, într-un singur trimestru — la fontă, în mai puţin de 5 luni — la oţel, într-un singur trimestru — la gaz metan, într-o lună și jumătate — la tractoare. O construcţie cu care ne mînărim: Blocul de ulei de la Tercajen. (Foto GH. VINTILA) !H CAPITALA L u c r ä r i Gd i I i t a r e In acest an sunt în curs importante lucrări de înfrumuseţare şi modernizare a străzilor Capitalei. Pînă acum au fost făcute pavaje pe o suprafaţă de 340.000 m.p., iar asfalt s-a turnat pe 81.000 m.p. Bulevardul 6 Martie va fi modernizat. El va fi iluminat în întregime cu tuburi fluorescente. Se va amenaja, de asemenea, piaţa Operei, se va înfrumuseţa complexul de străzi: Dinicu Golescu, Fălcoianu, Belizarie etc. Pe străzile Munteniei, Amiciţiei, Leandrului şi altele se lucrează la pavaj. Străzile Amurgului, Montana, Miroslava, Glina, Eroina de la Jiu, şoseaua Bucureşti-Domneşti şi altele sunt gata pavate. Splaiul Unirii, de la capătul liniei tramvaiului 1 pină la Vitan, a fost pavat şi modernizat. O altă lucrare în curs este asfaltarea şoselei Otopeni-Odăi. Toate podurile de pe Dâmboviţa vor fi reparate şi înfrumuseţate. Pînă acum este gata numai podul Izvor. Străzile Matei Voievod şi Vatra Luminoasă au fost complect amenajate pentru circulaţia troleibuselor. • .. —— ••»♦ ——.. pin carnetul caresganflontal şi Căutătorii . Să fotografiaţi neapărat şi bordeiul în care am locuit acum trei ani, cînd am început cercetările, ne-a spus la plecare tov. Dinulescu, inginerul şef al întreprinderii de explorări şi prospecţiuni miniere din Cîmpulung-Moldovenesc. Deşi in linie dreaptă erau numai vreo 40 km., pînă la ţinta noastră, din cauza zăpezilor care mai dăinuiau în prima jumătate a lunii mai pe virful Rarăului, a trebuit să facem un ocol prin Vatra Dornei, care ne-a lungit drumul de trei ori. Cînd am ajuns la destinaţie, mai erau numai două ceasuri pînă la miezul nopţii. Becurile electrice, clădirile cu etaj înşirate de-a lungul văii, zgomotul ritmic al unor motoare metalice, toate îţi creau impresia că ai ajuns într-un centru industrial şi nicidecum undeva pe Valea Bistriţei, la numai cîţiva kilometri de Toance. Cu trei ani in urmă, primul autocamion care a pătruns aici pe valea pîrîului Crucea, ca şi tinerii in salopete ce coborau din camion cu rucsacuri în spate şi plecau în munţi, scormonind şi lovind pietrele cu nişte ciocănele, au fost prilej de mirare pentru localnici. Unii îşi dădeau chiar cu părerea : „Caută vreo comoară". — Azi, chiar şi ciobanii care poartă oile pe plaiurile munţilor Bitca, Pleşa, Scăricica şi pe obcinile din împrejurimi s-au dumirit ce fel de comori căutam noi — îmi spune, tinărul inginer Grigore Scurtu, şeful unei echipe de geofizicieni. Nu numai că s-au lămurit, dar contribuie şi ei la descoperirea „comorilor“. In echipele de topografi, geofizicieni şi geologi care lucrau pe panta muntelui i-am găsit, alături de inginerii Andrei Logofătu şi Eugen Horeangă, pe fiii de ciobani sau tăietori de lemne Mihai Aiftimie, Constantin Droancă şi alţii. , Camionul care aleargă în fiecare dimineaţă pe cărările munţilor şi poartă spre locurile de muncă echipele de topografi, geofizicieni şi geologi încărcaţi cu diverse aparate, iar seara îi aduce spre locurile de odihnă a devenit un fapt obişnuit pentru locuitorii din multe aşezări de pe văile Bistriţei şi Moldovei. ★ Se zăresc, în depărtare, prin întunericul nopţii, flăcările unui foc în jurul căruia stau roată un grup de oameni. E o echipă de geologi care lucrează la un punct mai îndepărtatşi care nu se poate deplasa în fiecare seară). Deşi s-a înserat de multă vreme, se aude pînă departe, purtată prin cetina molizilor şi a brazilor, melodia unei doine. Inginerii şi tehnicienii ascultă cîntecele şi legendele de prin partea locului, cîntate şi povestite de ciobani. Acestea sînt alte comori ale ţării noastre, preţuite ca şi minereurile din fundul pămîntului, şi de a căror descoperire şi culegere se ocupă alţi cercetători: folcloriştii. L-am intilnit aici pe Grigore Macovei de la Casa regională a creaţiei populare din Suceava. Cu un magnetofon cutreieră satele regiunii, se interesează de cei mai renumiţi cîntăreţi populari, de povestitorii cei mai sfătoşi, şi înregistrează pe bandă cîntecele vechi şi noi, strigături, doine şi jocuri. Şi aşa cum rezultatele cercetărilor geologilor se prelucrează în laboratoare şi institute, culegerile de folclor sunt şi ele studiate, transcrise, pregătite pentru publicare. In planul de activitate al Casei regionale a creaţiei populare se află, printre altele, şi tipărirea unei culegeri de folclor local. 41 Am plecat fără să fotografiez bordeiul de care-mi vorbise inginerulşef. Şi-mi pare rău acum, căci fotografia aceasta, alături de cele ale blocurilor muncitoreşti, grupului social pentru geologii uzinei electrice şi altor construcţii ar fi demonstrat cu prisosinţă ce condiţii de muncă au fost create pentru geologii şi minerii de pe Valea Bistriţei. Am făcut în schimb fotografia echipei de geofizicieni, condusă de ing. Grigore Scurtu, în timpul cercetărilor, pe care v-o prezint şi dumneavoastră. ^ NISTOR ŢUICU 1 ♦ coresp. „Scînteiii !