Scînteia, septembrie 1971 (Anul 40, nr. 8894-8923)
1971-09-15 / nr. 8908
PAGINA 6 ANCHETA ŞTIINŢIFICĂ A „TREBUIE SA LĂSĂM MOŞTENIRE COPIILOR NOŞTRI NU NUMAI O INDUSTRIE PUTERNICĂ, DAR Şl APE CURATE, PENTRU CA SĂ FIE SĂNĂTOŞI Şl El Şl GENERAŢIILE VIITOARE". (Din cuvântarea ţinută de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în faţa participanţilor la cel de-al 39-lea Congres de chimie industriala — Bucureşti, 1970). O acţiune de larg interes ştiinţific, economic şi obştesc. PROTECŢIA APELOR Apa, element esenţial al vieţii, şi-a sporit neîncetat valoarea prin rolul tot mai important pe care îl joacă în toate sferele activităţii umane. Nu-i de mirare, deci, că preocuparea pentru valorificarea ei tot mai înaltă se îmbină cu activitatea de protecţie faţă de factorii care fac să-i scadă nivelul cantitativ şi calitativ. De altfel, conştienţi că resursele de apă dulce nu sunt inepuizabile, că, în general, puritatea apelor trebuie păstrată şi controlată, specialiştii din întreaga lume o supun unui studiu tot mai atent, preconizînd şi măsuri practice. In ţara noastră, conducerea de partid şi de stat a iniţiat, în ultimul timp, o acţiune de protecţie şi valorificare a apelor, în concordanţă cu nevoile ţării şi cu progresele înregistrate de ştiinţă şi tehnică pe plan mondial în acest domeniu. Eforturile celor antrenaţi la această acţiune se desfăşoară în cadrul unui amplu program de cercetare, elaborat de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie în colaborare cu Consiliul Naţional al Apelor, ministerele şi organele centrale interesate. Pentru a vă înfăţişa cîteva dintre direcţiile principale ale programului, ne-am adresat unor specialişti antrenaţi direct în stabilirea tematicii de profil şi în desfăşurarea cercetărilor privind protecţia apelor. SPECTRUL LARG DE ACŢIUNE AL METODELOR FIZICO-CHIMICE Prof. ing. V. COCHECI decan al Facultăţii de chimie industrială-Timişoara Intervenţia masivă a omului în circuitul naturalal apei, creşterea vertiginoasă a consumurilor, cuplată cu impurificarea tot mai accentuată a apelor reziduale, au făcut ’Să nu existe ţară, în Europa sau America de Nord, in care poluarea apelor să nu ridice probleme de cea mai mare importanţă, gradul de poluare variind, evident, în funcţie de o serie de factori. Dintre multiplele cauze care au determinat această latură mai puţin luminoasă a minunatului progres tehnic înregistrat de omenire, una, şi nu cea mai neînsemnată, este neglijarea in mare măsură a unor cercetări ştiinţifice temeinice în acest domeniu. Desigur, s-ar putea pune întrebarea de ce tocmai în prezent sunt necesare cercetări atit de intense in domeniul chimiei şi tehnologiei apei ? Răspunsul ni-1 dă chiar apa naturală, prin compoziţia sa de astăzi, modificată faţă de cea de odinioară. Intr-adevăr, folosirea apelor subterane şi chiar a celor de suprafaţă pentru alimentarea centrelor urbane nu punea înainte decit arareori probleme speciale pentru tratarea lor, existînd astfel posibilitatea elaborării unor scheme tip de tratare, descrise cu destulă exactitate în manualele de specialitate. Astăzi, datele problemei sînt mult schimbate, sursa principală de apă — rîurile, fluviile, lacurile — devenind în multe cazuri adevărate canale transportoare lipsite uneori de orice urmă de floră sau faună, periclitînd sănătatea celor care le utilizează și constituind o faună în dezvoltarea economiei. Vom da un singur exemplu. O fabrică modernă de hîrtie foloseşte, pentru a obţine 1 500 000 de tone de pastă de celuloză, 4 milioane tone de lemn, 500 000 tone de produse chimice şi 400 000 de tone de combustibil. Diferenţa de 3 400 000 tone o constituie deşeurile nocive, evacuate cu ajutorul a cel puţin 500 000 metri cubi de apă, in rîuri şi fluvii. Desigur că, în aceste condiţii, nu mai este suficientă efectuarea unui număr de analize şi apoi elaborarea unei staţii de tratare, pe baza unor scheme standard, culese adesea dintr-o literatură incompletă, ci, datorită variaţiei şi complexităţii apelor, sunt necesare cercetări aprofundate pentru fiecare caz în parte. Numai astfel se poate evita construirea unor instalaţii de tratare sau epurare costisitoare şi uneori lipsite de eficienţă. De altfel, nu întîmplător, tocmai în ţările unde s-au creat adevărate şcoli de cercetare, de pildă, în U.R.S.S., S.U.A., Anglia, R. F. a Germaniei, R. S. Cehoslovacă etc., s-au obţinut şi cele mai bune rezultate in domeniul protecţiei calităţii apelor. In mod logic, investigaţiile privind chimia şi tehnologia apei trebuie să pornească de la stabilirea calităţii surselor de apă, a gradului de impurificare actuală, a măsurilor necesare pentru micşorarea acestuia şi evitarea pătrunderii unor noi poluanţi. Ele trebuie să stabilească, în continuare, metodele cele mai adecvate pentru micşorarea debitelor de apă reziduală şi reducerea gradului de impurificare. Subliniem că aceste cerinţe nu se pot rezolva decît printr-o cercetare aprofundată, care să ţină seama atît de aspectele tehnologice, cît şi de aspectele fundamentale, logice ale proceselor care intervin în tratarea şi epurarea apei, căci numai stăţiînirea şi lămurirea acestora asigură găsirea unor soluţii generale şi cu eficienţă maximă. O importanţă deosebită, reflectată şi de preocupările pe plan mondial în lupta împotriva poluării, trebuie acordată rezolvării recirculării şi reutilizării apelor, cu tendinţa spre realizarea „circuitului închis“. De asemenea, se cere să căutăm căi noi pentru micşorarea volumului şi nocivităţii apelor uzate industriale, prin modificarea unor tehnologii, înlocuirea unor materii prime, reducerea consumurilor specifice şi a pierderilor de apă, fiindcă folosirea raţională a resurselor de apă reprezintă unul din obiectivele principale ale gospodăririi apei. Epurarea apelor uzate reprezintă, totuşi, principala armă pentru combaterea poluării. In această direcţie, cercetările sunt îndreptate spre găsirea unor noi procedee, corespunzătoare noilor tipuri de impurificatori, precum şi spre ameliorarea tehnologiilor actuale, pentru a evita achiziţionarea din străinătate a unor licenţe şi instalaţii, cel mai adesea foarte costisitoare. Ţinînd seama de gradul de impurificare pe care îl reprezintă astăzi marea majoritate a apelor de suprafaţă, tratarea acestora în scopul potabilizării sau al folosirii lor în industrie sau în agricultură necesită cercetări temeinice, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, pentru găsirea soluţiilor tehnico-economice corespunzătoare. Metodele fizico-chimice şi procesul de coagulare, in special, reprezintă, după concepţia noastră, una din principalele direcţii in tratarea şi epurarea apelor. Subliniem că prin coagulare noi înţelegem procesul fizico-chimic complex de tratare a apelor, utilizînd reactivi chimici, proces care urmăreşte îndepărtarea din apă a coloizilor, a suspensiilor fine nedecantabile şi a unor poluanţi prezenţi în apă sub formă solubilizată. Coagularea are ca efect atît limpezirea apei, cît şi epurarea ei, mai mult sau mai puţin avansată. Acest proces implică cercetări în vederea găsirii unor noi coagulanţi cu efecte superioare, accesibili in cantităţi mari şi în condiţii economice acceptabile. Trebuie semnalate rezultatele la care a ajuns cercetarea românească în obţinerea unor asemenea coagulanţi cu proprietăţi superioare, utilizînd diferite deşeuri industriale. Menţionăm în acest sens lucrările prof. univ. Tudor Ionescu cu privire la coagulanţii obţinuţi din zguri metalurgice. Cercetările colectivului nostru, îndreptate spre studii ale procesului de coagulare şi al obţinerii unor noi coagulanţi complecşi şi ieftini, cu spectru larg de acţiune şi de mare eficacitate, confirmă eficienţa metodelor fizico-chimice în tratarea şi epurarea apelor de diferite provenienţe. eului favorizează proliferarea algelor, care acoperă suprafeţele de răcire şi blochează conductele). Se cuvine menţionată şi experienţa pozitivă a Combinatului de îngrăşăminte de la Slobozia, amplasat pe rîul Ialomiţa. Un complex de măsuri speciale, studiate în ultima vreme, va reduce procentul de substanţe nocive evacuate până la o concentraţie acceptabilă, împiedicarea poluării apelor de către uzinele chimice producătoare de produse anorganice şi îngrăşăminte chimice revine, în ceea ce priveşte proiectarea, Institutului de proiectări pentru produse anorganice (IPRAN). Sarcina nu este deloc uşoară. Un bun specialist in acest domeniu trebuie să cunoască nu numai schemele de epurare şi aparatura specifică fiecărui gen de tratare, ci şi procesele tehnologice de bază. Pe de altă parte, el trebuie să aibă noţiuni destul de precise de hidrologie, dinamica fluidelor, chimie analitică, hidraulică şi — nu în ultimul rînd ! — de biologie. De ce o asemenea pregătire multilaterală ? Pentru că fiecare instalaţie generează substanţe nocive de un anumit fel şi într-o anume cantitate. Să nu uităm, apoi, că apa trebuie considerată ca un organism viu şi tratată ca atare, că fiecare apă curgătoare în care ajung substanţele nocive îşi are caracteristicile ei specifice fizicochimice, de volum, de debit in timp, de viteză, de înselare, de oxigenare, de faună şi floră. Toate acestea creează un complex de exigenţe care nu se referă doar la tratarea apelor reziduale. De aci, noi probleme, legate strins de tehnologia propriu-zisă. Experienţa combinatelor din Tîrgu-Mureş şi Făgăraş arată că se poate acţiona eficient in direcţia reducerii generării apelor uzate chiar in secţiile de producţie, fie printr-o verificare atentă şi continuă a tuturor punctelor în care se pot ivi posibilităţi de pierderi (flanşe, ventile, presetupe la pompe şi compresoare ş.a.), fie înlocuind condensatoarele de amestec prin condensatoare de suprafaţă (adică eliminind contactul cu apa de răcire — agenţi de poluare rezultaţi din proces), fie înlocuind răcirea cu apă prin răcirea cu aer, acolo unde e posibil. O altă soluţie eficientă o constituie recircularea apelor de răcire o dată folosite din aceeaşi instalaţie sau intr-o instalaţie mai puţin pretenţioasă. Recircularea apelor uzate, cu tratamentele corespunzătoare, a căpătat un caracter prioritar în sistemul de gindire al celor ce cercetează, proiectează și gospodăresc apele pe platformele industriei chimice, atît sub raportul realizării unor economii în consumul de apă primară, sub aspectul realizării de economii în investiţii, cît şi în cheltuielile de exploatare. Această concepţie se aplică în mod deosebit pe platformele mari consumatoare de apă (mii de mc/h) cum sunt îngrăşămintele. Un proiect de acest fel a fost materializat la U.S.A.S. Năvodari şi U. C. Valea Călugărească unde apa de răcire folosită în instalaţiile de acid sulfuric este refolosită în instalaţia de acid fosforic. In cazul instalaţiilor de mare capacitate de amoniac şi îngrăşăminte azotoase, toată apa recirculă, fiind răcită în turnuri de mare capacitate. Şi în proiectarea noilor unităţi industriale se ţine seama de necesitatea reconsiderării proceselor tehnologice în vederea unei mai bune gospodăriri a apei de răcire. O soluţie originală este aceea gîndită, elaborată şi rezolvată în staţia pilot de colectivul de cercetări de la Combinatul chimic Făgăraş, care urmăreşte purificarea apelor poluate cu ajutorul bacteriilor, prin procedeul distructiv de biodegradare. Colectivul poate fi evidenţiat pentru înalta eficienţă a soluţiei, ca şi conducerea combinatului, pentru felul in care a înţeles să-i sprijine eforturile. Procedeul a fost omologat în luna decembrie 1970, iar în acest an se va realiza proiectul staţiei de epurare. Sunt şi cazuri în care se cer Condiţii excepţionale de puritate. Fiind solicitat, institutul nostru a elaborat, după un brevet propriu, o instalaţie de eliminare a ionului de amoniu, printr-o instalaţie originală — prototip pe răşini schimbătoare de ioni. Procedeul este scump, dar permite obţinerea sărurilor sub formă de soluţie concentrată, cît şi a unei ape demineralizate de bună calitate. După cum se vede, preocuparea pentru evitarea poluării apelor îşi face drum în mod obligatoriu, într-o economie planificată, către factorii de bază ce condiţionează dezvoltarea unei industrii sau a alteia, într-un loc sau altul. Pe lingă orientarea generală a cercetării spre rezolvarea problemelor esenţiale, programul prioritar creează şi posibilitatea coordonării eforturilor, a colaborării tuturor specialiştilor (din cercetare, proiectare şi exploatare) organizaţi in colective complexe. Este factorul hotărîtor al realizării în timpul cel mai scurt a obiectivelor imediate şi de perspectivă, în funcţie de posibilităţile existente. De altfel, dată fiind marea varietate a cercetărilor de profil, valorificarea lor se face sub diferite forme, cea mai răspîndită fiind proiectarea staţiilor de tratare şi epurare a apelor, la care ne vom referi in mod special în rindurile de faţă. Căci, fără a nega rezultatele bune obţinute în acest sector, constatăm existenţa prea multor întirzieri nejustificate. O primă cauză a acestui fenomen : programul de cercetare nu este întotdeauna complet, nu cuprinde toate fazele necesare pentru atingerea obiectivului final. In domeniul epurării apelor uzate, de pildă, unele soluții rezolvate în laborator, sau ajunse chiar in fazapilot, se bazează pe studierea unilaterală a aspectelor fizico-chimice și biologice ale proceselor de epurare, fără a se elabora tehnologii complete. Datorită acestei ignorări a unor aspecte tehnologice (construcţiile, instalaţiile, utilajul şi aparatura staţiilor de epurare) cercetările au fost — sau sunt — finalizate cu întirziere. E adevărat că există şi cazuri în care, cu toate că s-a ţinut seama şi de aceste necesităţi, au intervenit dificultăţi şi aminări in faza realizării prototipurilor. E un fapt care confirmă utilitatea existenţei în cadrul principalelor unităţi de cercetare din acest domeniu a unor baze pentru realizarea şi experimentarea prototipurilor, care ar contribui la scurtarea apreciabilă a perioadelor de finalizare şi asimilare. Pe de altă parte, este de dorit ca datele furnizate cercetătorilor şi proiectanţilor staţiilor de epurare să fie certe. Se cunosc unele cazuri cînd diferite date de acest fel referitoare la debitele şi caracteristicile apelor evacuate în urma desfăşurării proceselor tehnologice s-au dovedit eronate la darea in funcţiune. Evident că nici soluţiile elaborate de cercetare n-au mai corespuns, ceea ce a dus la iniţierea altor studii, cheltuieli suplimentare şi derogări de termene, întîrzieri inevitabile în aplicarea rezultatelor. Spre regretul nostru, trebuie să spunem că la astfel de situaţii s-a ajuns şi cu unele soluţii procurate din import : instalaţiile n-au funcţionat la parametrii proiectaţi, iar firmele respective nu şi-au mai onorat obligaţiile iniţiale (adeseori şi din cauza modificărilor apărute în procesul tehnologic). Iată de ce trebuie să ne bizuim în primul rind pe competenţa şi răspunderea specialiştilor noştri care lucrează in probleme de tehnologie industrială a proceselor de utilizare a apei, pentru a nu se crea dificultăţi în rezolvarea rapidă a unor probleme acute. De o necesitate vitală este şi menţinerea unei legături permanente între cercetare şi proiectare, ţinînd seama că în acest domeniu nu pot fi date soluţii standard, situaţiile fiind extrem de diverse. Această legătură se poate realiza fie prin crearea unor colective mixte,fie prin prezenţa proiectantului la principalele etape ale cercetării (respectiv a cercetătorului, în perioada de proiectare). Numai astfel se pot învinge rezervele pe care proiectanţii le manifestă adeseori faţă de soluţiile oferite de cercetare, pe motiv că... nu au participat la elaborarea lor. Trebuie spus că, în prezent, această colaborare continuă să rămînă cel mai adesea formală, chiar şi la unităţile cu profil mixt de studii şi proiectări, întrucit proiectantul nu participă efectiv la principalele etape ale cercetării, ci doar la stabilirea tematicii şi, eventual, la avizare. Posibilităţi de grăbire a intrării în funcţiune există şi în fazele de dare în exploatare a instalaţiilor de epurare. In acest scop, este necesară asistenţa tehnică permanentă a cercetătorilor şi proiectanţilor pentru a se putea remedia operativ eventualele impedimente. Lucrul pare firesc, dar se întîmplă frecvent ca această asistenţă tehnică elementară, indispensabilă, să nu fie asigurată, ceea ce duce la întîrzieri în asimilarea practică a unor rezultate. Pe un plan mai larg, întîrzieri apar şi datorită necorelării planurilor de cercetare şi proiectare cu cele de investiţii. Acest fenomen — nu foarte rar — face ca, pe de o parte, să nu se dea suficient răgaz cercetării, iar, pe de altă parte, după încheierea proiectului să se scurgă un interval de timp prea mare pină la materializarea investiţiei, ceea ce intirzie valorificarea cercetării. Ne-am referit pînă acum la probleme privind îndeosebi aportul cercetării şi proiectării de profil Există însă şi alţi factori a căror contribuţie se cere substanţial îmbunătăţită. După cum se ştie, o hotărîre a Consiliului de Miniştri a stabilit, încă din 1963, că organele centrale şi locale trebuie să se preocupe de construirea staţiilor de epurare şi respectarea termenelor de dare în exploatare a acestora. Drept urmare, numărul staţiilor de epurare a crescut de la circa 630, în 1983, la peste 1 400 în prezent. Cu toate acestea, poluarea apelor continuă să aducă anual pagube importante economiei naţionale. O serie de ministere au permis intrarea în funcţiune a unor obiective industriale lipsite de staţii de epurare corespunzătoare. Aceste neglijenţe au fost puse uneori pe seama preocupării pentru creşterea producţiei, neţinîndu-se cont de faptul că amînarea realizării staţiilor de epurare nu se justifică nici economic, deoarece valoarea anuală a pagubelor produse este cam de două ori mai mare decit valoarea investiţiilor alocate pentru construirea staţiilor de epurare! De vină este poate şi faptul că sancţiunile prevăzute pentru poluarea apelor nu se aplică in mod consecvent şi, oricum, nu sunt destul de drastice pentru a determina întreprinderile să ia măsuri radicale. Iată de ce considerăm că stabilirea unor taxe proporţionale cu debitul şi gradul de nocivitate al apelor uzate ar fi o măsură care poate contribui la scăderea ritmului de poluare. DE CE NU SE RESPECTĂ „LEGEA EPURĂRII"? Ing. George RUSU C.N.S.T., vicepreşedinte al Comisiei de coordonare a programului prioritar privind protecţia şi valorificarea apelor în stafiile pilot de epurare pot fi experimentate şi omologate diferite instalaţii de epurare a apelor uzate care provin de la oraşe şi industrii. (în fotografie: șanțul de oxidare totală în curs de omologare la Institutul de studii, cercetări și proiectări pentru gospodărirea apelor (I.S.C.P.G.A.) PROTECŢIA TREBUIE SĂ ÎNCEAPĂ DIN SECŢIILE DE PRODUCŢIE Ing. Sorin TEODOR Institutul de proiectări pentru produse anorganice (IPRAN) Concentrarea industriei în perimetre restrînse creează avantaje evidente în ceea ce priveşte investiţiile, la fel ca şi construcţiile de locuinţe, spaţiile comerciale, construcţiile social-culturale ale respectivelor întreprinderi. Această concentrare duce însă şi la apariţia unor dificultăţi în privinţa alimentării cu apă şi mai ales a reintrării în circuit a apei folosite în procesul tehnologic (pentru a asigura menţinerea unei temperaturi care să asigure bunul mers al instalaţiilor şi randamente corespunzătoare de exploatare). Există primejdia ca apa poluată să devină improprie pentru utilizarea în alimentaţie, în scopuri menajere, sau chiar de către alte unităţi industriale. Un exemplu semnificativ este cel oferit de Combinatul de îngrăşăminte azotoase din Tirgu-Mureş, care a luat şi va trebui să ia in continuare măsuri deosebite pentru îndepărtarea amoniacului din apa reziduală pentru a nu compromite prizele de apă potabilă de la Cipău şi a nu stînjeni buna funcţionare a termocentralei de la Luduş şi a uzinei de produse sodice din Ocna Mureş (prezenţa amonia SCINTEIA — miercuri 15 septembrie 1971 O NECESITATE STRINGENTĂ: REVIZUIREA STANDARDULUI DE NOCIVITATE Prof. dr. ing. Emanuel BLITZ Institutul de construcţii-Bucureşti, expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii Protecţia apelor ţării poate fi realizată în condiţii optime numai atunci cînd se ţine seama atît de aspectul cantitativ, cît şi de cel calitativ al problemei. Pentru exemplificare, să presupunem că o fabrică evacuează 1000 litri de apă pe secundă, între care se găsesc şi 20—30 litri de apă puternic nocivă. Unii tehnicieni sunt tentaţi să treacă prin staţia de epurare întregul debit evacuat, în loc să epureze încă de la început numai cei 20—30 litri puternic nocivi, uşurînd astfel sarcina staţiei de epurare (pentru un debit de 30—50 ori mai mare). Separarea apelor după gradul lor de nocivitate şi deci raţionalizarea staţiilor de epurare nu este insă o treabă uşoară. De aceea s-a ajuns să se discute uneori separat despre protecţia „calitativă“ a apelor, deoarece aceasta implică numai examinarea efluentului final, nesocotindu-se faptul că un asemenea mod de tratare a problemei poate ridica în mod considerabil costul epurării. Pretutindeni pe glob (inclusiv în ţara noastră, pentru unele industrii cum sunt cea a zahărului, a ţiţeiului, metalurgică etc.) se urmăreşte obţinerea produselor prin procedee cît mai „uscate“, pentru a se folosi un volum mai mic de apă în procesul de fabricaţie şi pentru a avea un volum mai mic de apă necesar a fi captat şi de apă uzată de evacuat. Evident, costul epurării unui metru cub de apă uzată creşte pe măsura concentraţiei substanţelor nocive. Totuşi, mărimea volumului de apă influenţează şi ea considerabil acest cost. Iată de ce consider că nu ar trebui să se treacă la cercetarea procesului tehnologic de „epurare“, înainte de a se studia temeinic procesul de „producere“ a acestor ape uzate. Un studiu elaborat în 1967 a arătat că, în țara noastră, consumurile specifice de apă industrială sunt mult mai mari decît în alte țări. Pentru ilustrare, amintesc că la rafinarea ţiţeiului se utilizau cantităţi de apă de 10 ori mai mari decît în Franţa şi R.F.G., la producerea oţelului — de 2 pină la 6 ori mai mari decît în Cehoslovacia, în industria produselor lactate — de 4 ori mai mari decit în Ungaria etc. Deşi în alte sectoare, şi in special la construcţiile industriale noi, situaţia este mult îmbunătăţită, ceea ce interesează este ca pe ansamblul economiei naţionale lucrurile să se schimbe radical. Oricine poate aprecia că problema protecţiei calitative a cursurilor de apă se prezintă cu totul diferit atunci cînd se pune problema „curăţirii" unor debite de apă uzată de 4 pină la 10 ori mai mici. Efortul este direct proporţional cu cantitatea ce urmează a fi tratată. In actuala situaţie, cercetarea ştiinţifică de specialitate ar trebui extinsă (in egală măsură cu procesele tehnologice) asupra reducerii cantităţilor specifice de ape uzate, sarcină lăsată doar in atenţia proiectanţilor, deşi posibilităţile de examinare a condiţiilor de compensare (sau gospodărire) internă chimică şi biologică intră in atribuţia cercetării, care dispune de personal calificat şi de utilajul necesar. De altfel, se pot consemna de pe acum unele rezultate pozitive obţinute pe această cale. Cercetările desfăşurate în unităţi de cercetare specializate au permis stabilirea unor procese tehnologice de epurare, a condiţiilor de primire a apelor uzate în reţelele de canalizare şi în cursurile de apă, au precizat indicatori standard pentru analizele apelor uzate şi soluţii utile de protecţie a apelor. Un alt domeniu în care cercetarea este chemată să aducă o contribuţie esenţială îl constituie fundamentarea ştiinţifică a limitelor legale admisibile pentru concentraţiile de substanţe nocive din apele reziduale. In prezent, aprobările pentru vărsarea apelor uzate în cursurile de apă se dau pe baza standardului din 1966, care — desigur — trebuie revizuit, în aşa fel, încît să corespundă în mai mare măsură rezultatelor recente ale cercetării de profil, cît şi posibilităţilor tehnice de realizare a echipamentelor respective. Tocmai de aceea, consider că una dintre cele mai presante măsuri privind protecţia apelor constă în stabilirea limitelor de nocivitate admisibile, astfel încât gradul de epurare necesar să fie realizabil în condiţii în care costul staţiilor de epurare să nu devină prohibitiv.