Sportul, septembrie 1968 (Anul 24, nr. 291-320)

1968-09-01 / nr. 291

Mr. 291 (5725) i sporttal" ISTORIE PE DOHA ROIL REPORTAJ-FOLGER CU MIl NICULESCU Istoria „Turului României“. Simplul fapt că o are, că de la apariţia înconjurului ţării noas­tre pe biciclete s-au scurs 34 de ani, că în palmaresul său sunt incluse nume care au con­tat pe firmamentul ciclismului internaţional îi conferă „Turu­lui României“ aureola de probă clasică a sportului cu pedale. O confirmare este si apariţia ei, in ultimii ani, în calenda­­rul oficial al Uniunii Cicliste Internaţionale. Cu 34 de ani în urmă, atunci cînd Vasile Canarache — „papa Desgrange" al acestor melea­guri — s-a încumetat să consti­tuie prima caravană, totul pă­rea o aventură. Şi era. Era, pentru că nişte oameni, cu un curaj peste limitele obişnuite, se încumetau să parcurgă sute de kilometri pe şi pe şosele inundate d® praf, în condiţiile în care orice pană trebuia re­parată fără ajutor, cu o ali­mentaţie de... camping şi în condiţii de odihnă de cherme­ză... Ani de zile aşa a fost. E­­poca de pionierat a ciclismu­lui nostru este plină de episoa­de care atestă dragostea pen­tru acest sport bărbătesc a oa­menilor ce s-au încumetat să-l practice, adeziunea spontană a publicului. Şi nu uitaţi: eroii şoselelor de-atunci n-aveau nici măcar satisfacţia de a urca, în final, pe prima treaptă a podiumului. Galién et comp. veneau aici ca pofesori şi ter­minau „Turul României“* la catedră... Istoria „Turului României“. N-a scris-o nimeni da capo alia fine. Dar ea există. Ne-o pot spune pe nerăsuflate Nicolae Ion Ţapu, Virgil Mormocea, prof. Constantin Aslan — de­canul de vîrstă (şi nu numai de vîrstă!) al ciclismului ro­­­­m­ânesc, Iulian Gociman şi atî­­ţia alţi Întemeietori ai ciclis­mului rutier în România. Fie­care vedetă a sportului nostru cu pedale are în jurnalul său intim cel puţin o filă pe care scrie „Turul României“. Pentru că istoria „buclei“, ca orice is­torie, este o operă colectivă-Tinerii — generaţia de as­tăzi a ciclismului — semnează şi ei în această mare carte nescrisă. Chiar dacă entuzias­mul s-a ofilit în parte, se gă­sesc alte argumente care să biciuiască voinţa, Emil Rusu — vedeta de astăzi — vizează Ciudad de Mexico mînînd ana­cronicul vehicol prin Bărăgan, spre Brăila, şi­ apoi ap­re inima Carpaţilor pe şoselele şerpui­toare. Constantin Grigore şi Vasile Tudor pedalează pentru ziua „mondialelor“, Vasile Se­­tejan urcă Feleacul visind vic­torii în Alpi şi Pirinei... pen­tru împlinirea acestor dorinţe, ce nu sunt numai ale lor, mai lipseşte însă ceva. Poate toc­mai entuziasmul. „Turul Ro­mâniei“ poate să-l readucă. Ciclismul mondial îşi sărbă­toreşte cel de-al 100-lea an de existenţă. In veacul acesta care a impus gigantul parcurs Alpi- Pirinei-Vosgi, care a făcut din „Giro“ un spectacol fascinant urmărit cu înflăcărare, veacul acesta al legendarilor Fausto Coppi, Gino Bartali, Jacques Anquetil, al milioanelor de oa­meni înşiruiţi pe şosele stri­­gînd numele favoritului, mai popular decit Mario del Mona­co sau Picasso, în veacul acesta se află încrustat undeva prin­tre manifestaţiile care au asi­gurat popularitatea ciclismului şi acest nume : „Turul Româ­niei". Este o reală şi meritată preţuire, un îndemn pentru vi­itor. Hristache NAUM Se poate întîmpla, deci, şi aşa , un cronicar de fotbal tră­­dîndu-şi sportul preferat şi scriind despre ciclism ! Este greu să rezişti însă unei întil­­niri cu Marin Niculescu, unei discuţii atît de vii şi de plă­cute cu acest voievod al ci­clismului nostru. Păcat că spa­ţiul — acest mare duşman al ziaristului — se interpune între noi şi amintirile lui Marin Ni­­culescu, mai neînduplecat ca o... barieră de cale ferată. To­tuşi, să redăm cîteva dintre aceste aduceri aminte ale ma­relui ciclist, participant la 5 ediţii ale Turului României. Marin Niculescu avea 21 de ani, în 1946, cînd a luat startul pentru prima oară în această epuizantă întrecere ciclistă. Au trecut 22 de ani de-atunci, dar Marin n-a uitat nici acum ploaia torenţială care a bom­bardat tot timpul plutonul, de la Bucureşti la Piteşti. Este de mirare că un tînăr ciclist, obişnuit numai cu cursele pe velodrom, a vrut să abandone­ze în aceste condiţii ? Marin Niculescu n-a făcut-o, totuşi, reuşind i nu numai să treacă peste acest moment de cumpă­nă pentru un începător în ale curselor pe şosea, dar să se şi claseze, în finalul Turului, pe un remarcabil loc io, în compania unor nume consacrate de la noi şi din străinătate. In 1950, Marin a luat din nou pleca­rea în Tur. De da­ta aceasta, natura a pregătit o sur­priză caravanei cicliste: n-a plo­uat de loc ! Şi, în schimb, a fost o arşiţă de ne­suportat, un adevărat calvar pentru bieţii alergători. Peste 30 de ciclişti au şi abandonat. Cu experienţa acumulată, Ma­rin Niculescu face încă un pas spre marea consacrare: se cla­sează pe locul 3. Şi iată-l, de altfel, un an mai tîrziu, cucerind cununa de lauri a învingătorului, după un „marş triumfal“ pe şoselele ţării, mereu pe primul plan al unei întreceri în care avea să cîştige 6 etape din 14 ! Un adevărat film de aventuri a fost ediţia 1953. A plouat me­reu şi iarna a coborît mult mai devreme ca de obicei din munţi, prevestind parcă visco-lul ce avea să se pornească în anul acela. Etapă grea, de la Piatra Neamţ la Tg. Mureş, sub un cer ameninţător şi un act de bravadă pe care Marin Ni­­culescu avea sâ-l plătească scump , nu a îmbrăcat, ca cei­lalţi alergători, bluza de ploa­ie ! Şi ce potop s-a pornit! După 40 de km parcurşi, pe o ploaie furibundă, Marin Nicu­­lescu a fost mai aproape de abandon decit oricînd. Dar se simţea vinovat faţă de el în­suşi şi trebuia să-şi răscumpe­re greşeala cu preţul oricăror eforturi. Aşa a şi făcut. S-a oprit pe defileul Bicazului, şi-a schimbat complet îmbrăcămin­tea şi... dă-i bătaie, cu gîndul ca la Tg. Mureş să ajungă o dată cu plutonul. Chiar pri­mul ! Unul după altul, cicliştii care se aflau în faţa lui au ră­mas în urmă. Mai rămăseseră doi: Moiceanu şi Norhadian. I-ar fi întrecut şi pe ei ? Un mare semn de întrebare, care a rămas fără răspuns, etapa în­­cheindu-se mai devreme, la Topliţa, din cauza zăpezii că­zute pe neaşteptate. Marin s-a... răzbunat însă cîştigînd ul­timele 4 etape ! Anul 1954 avea să consem­neze ultima prezenţă a lui Ma­rin Niculescu în Turul Româ­niei. Această ediţie nu i-a re­zervat lui Marin amintiri prea plăcute. A suferit un accident la trecerea liniei ferate, s-a rănit destul de grav la cap, la mîini şi la picioare, a pierdut 14 minute, pe care n-a mai pu­tut să le recupereze decît par­ţial, clasîndu-se pe locul 13 sau 14 (Marin Niculescu nu-şi mai aduce aminte). Aceeaşi flacără a ambiţiei i-a adus însă satis­facţia victoriei în ultimele 5 etape. ...Aici intervine... bariera se­cretariatului de redacţie. Nu e nimic. Păstrăm pentru un nou material alte amintiri ale lui Marin Niculescu, din Turul Ro­mâniei. Jack BERARIU ALBUM DOCUMENTAR Ca, din anul 1390 şi pînă în anul 1932, doi dintre pionierii ciclismului românesc, Dumitru Dumitrescu, întiiul campion ve­­locipedist al României, şi Alois Pacher, şi el fost campion, în­temeietorul primului velodrom de la noi şi realizatorul celei dinţii legături cicliste între Bucureşti şi Paris (in vara a­­nului 1900, cu o lună înaintea lui Cantilli) şi-au disputat în­tâietatea în competiţiile cicliste, ca şi în domeniul organizatoric. Rivali, nu glumă, care şi-au succedat alternativ eşarfele de campioni şi fotoliile de dregă­tori... ...Şi după decenii, cînd neaua vârstei li se aşezase domol pe creştet, iată-i, septuagenari, dar încă drepţi, participînd la o serbare sportivă pe stadionul A.N.E.F., în anul 1932, tot în Şa, dar pe aceeaşi bicicletă. Timpul trece şi, de la făuri­rea fotografiei de faţă — de­venită acum document — au trecut alţi treizeci şi şase de ani, înscriindu-se în arhiva sportului nostru, ca o mărturie păstrată pînă în zilele noastre, de către un alt pionier, din cel de-al doilea val al ciclismului, din epoca modernă a pedalei româneşti, azi veteranul Ion Gavrilescu. (inf.). ştafeta amintirilor Din 1934—35 nu mai păstrez decit două imagini mişcate, fiu, ale fotografului dile­tant ce eram şi amintirea bogat cromată a unor palpitante sosiri pe caldarîmul corso­­ului timişorean, undeva între statuia lu­poaicei şi cinematograful Capitol. Amintiri de copilandru. Abia de mai tîrziu, din 1946, imaginile sînt mai clare şi amintirile mai palpabile. In acel blind sfirşit de septembrie, ziarul „Sportul popular" a preluat ştafeta, aproape uitată, de la ziarul „Tempo“, organizînd, întîia oară după război, competiţia pe care a denumit-o cu majuscule „Primul Tur Ci­clist al României Democrate“. Turul a fost precedat de o extraordinară campanie pu­blicitară. „Cu greu pot să uit vîlva pe care am produs-o prin organizarea meciului de box Ion Popa—Ion Mihăilescu, în scopul strîngerii fondurilor pentru Tur. Reportaje senzaţionale înainta de meci, biletele de in­trare cu capetele protagoniştilor imprimate in colţurile opuse, enorm interes general... Pe urmă au început să sosească aşii pe­dalei. Sine ar putea uita superba statură şi •tuPlU- RoMÂNÎEi ed.­XVII "•‘68 carură a făt-frumosului francez care era Pierre Gallien ? Emil Iencec, de după ba­rierele aeroportului, exclama: „E mai fru­mos ca ori cînd cu părul ăsta blond, ondu­lat“. Se cunoscuseră cu 10 ani în urmă, cînd fiul plaiurilor girondine cîştigase Turul României. Acum conducea echipa Franţei, încălecată în şerele bicicletelor „Pierre Gallien“ fabricate la Nisa. Am colindat țara, împreună cu vijelioasa caravană, alături de iugoslavul Prosinek, de Nae Ghicomban, de franco-belgianul Marcel Waterschoot, de tenacele Nicolae Ion Ţapu, de cei aproape 50 de temerari. îmi îngădui, deci, cîteva fugare rememorări, foiletînd şi paginile ziarului vremii. Valea Dragoslavelor era mai dulce ca oricînd, sub soarele cald ce luminase puţin atmosfera sumbră din ajun. In mijlocul peisajului îneîntător, corsicanul Emile Rol, oprit cîteva secunde, atît cît i-a trebuit ca să schimbe o roată, exclamă, cu admiraţia unui singur ochi aruncat spre privelişti : „Ah, ce-aş mai da dracului cursa, să pot să-mi pun jos bicicleta şi să mă-mbăt cu frumuseţile astea !“ La Moeciul de Jos au ieşit în praguri ţărănci cu fusuri prevestind frumuseţea iilor înflorate. La o fabrică de cherestea din Ru­­căr, în momentul trecerii concurenţilor, muncitorii i-au omagiat trăgînd prelung si­rena. Fără a mai vorbi de sentinela unităţii din Codlea care, surprins şi impresionat de convoiul nesfîrşit, a călcat rigiditatea regu­lamentului, prezentînd arma „la onor“. Dincolo de Făgăraş, la marginea comunei Şoarşu, de-a lungul şoselei, ţîncii unei şcoli primare stăteau înşiraţi, în aşteptarea eroi­lor din, basmul placardei pe care au savu­­rat-o în sat. Pasă-mi-te, o învăţătoare in­genioasă, care-i însoţea, a găsit de cuviinţă că, peste buchia cărţii amorfe, o excursie , în aer liber şi un film în natură cu în­truchipări vii sunt mai folositoare. Se schimba lumea... Turul României este totdeauna o lecţie vie, lipsită de didacticism. Poate simplistă, dar oricum sensibilă. In comuna Acăţari, ţăranii nu s-au mulţumit, ca în alte părţi, să-i stropească pe ciclişti cu găleţile de apă. Carele cu teascuri coborau tocmai atunci de pe dealurile cu bogate vii. Ţăranii au oferit alergătorilor însetaţi struguri proaspăt cu­leşi. In acei ciorchini, ei au gustat, la ori­gine, vinul de Tîrnave. Amintiri... SUCURESTI­­AILUAT STARTUL CU MULT AV^aN' njcla Cf^wlCA udîu mu trat IMP INAINJEA MPA P . , CONTRATIMP ÎHSDITIA TRECUTA / ÎAcui~wsu Bfi.A.1 A- • cm1 SAfJSB Mi 4UC4M rof.-ifi SCOSICVA IN CTAPA Victor BANCIULESCU iT& MURES * CLUJ - Sl MATAL!­TAT TURIST, , ^ ^ FRUMOS. &A01E?? AJ/­OASCALECAT PREA DEVREMEI ODIHNA E LA CU­/U, MĂ ROK­ FRUMOS, - 04V BĂTAIE ! AI AUUNS ! 'DESE­AB­A ! ASTEPT SA'FIE ORA Ipqp CA' ATUNCI E A NUN­TA TA' SOSIREA­­ DIMAMCT CLUJ - 7!­DF ODIHNA TIMISOARA­* HERCULANE HERCULES -POATE DAU blana pe o BICICLETA SI PLEC SI EU CU BĂIEȚII. - N aI mur PE UNUL CU TRICOU HALBEN? ^ - GEA&A PUSI CUM EL, VERICULE /j NU VREA SĂ-L DEA Oi’-L CUMPA~ . RAM ,1 //1 HFRCUl ANE —V - CRAIOVA ADMIRABILUL DEDE 5 septembrie 1933... Zi de toam­nă prematură. Cei treizeci şi ceva de „supra­vieţuitori” — din masivul pluton de 98 de concurenţi care luaserâ voioşi plecarea în Turul Româ­niei, în ziua de 23 august — se aliniază tăcuţi la start. Etapa a 9-a — antepenultima — Bacău — Buzău, 175 km, fără un pic de as­falt. Pe feţele supte — marcate crunt de efortul etapelor consu­mate — zîmbetul e absent. Sau, dacă apare, e forţat, palid. ★ Pe şosea, ţipenie. Vlntul spul­beră praful şoselei, repezindu-1 în ochi, în gură, în urechi, în buzunarele tricoului, unde sunt alimentele. Caravana trebuie să fie departe. Nu mă putusem menţine în pluton nici douăzeci de kilometri. ★ Pedalele cad grele, ca nişte tone de plumb. Nu am fărîmă de energie în mine. încerc să mănînc. Nu pot să mestec. Nici pic de salivă. Fondiştii cunosc aceste simptome. Şi vlntul acesta, care bate nă­­praznic din față. Sau, mi se pare mie că-i năpraznic. Cînd ai momente de slăbiciune, de e­­puizare, toate mi se par colosale. ★ Pedalez absent, halucinant. Ca­pul îmi atîrnă moale deasupra ghidonului. — Hai, Emilică, băiatule, dă-i drumul că pierdem trenul. Tresar. E Dede Negoescu. Bie­tul Dede... De două zile, mai mult se u­răște luptînd să termine etapele. Pedalează ridicat din șa — „dansînd" cum se spune — din pricina unor furuncule teri­bile. Nu putuse rezista la Iureșul de la plecare și, acum, venea de unul singur. — Dă-i bătaie, Emilas, că ne-a­­pucă noaptea. De unde mai are atlta suflet alergătorul acesta firav ? — Lasă, George, (numele Dede încă nu-i devenise popular) du-te tu, că vin și eu... Poate prind controlul. Dacă nu... Dar el parcă nici n-a auzit. Pedalează lingă mine. Probabil își dă seama că, lăsîndu-mă a­­colo, de unul singur, sunt la un pas de abandon. ★ începe să picure, apoi şi plouă. Ploaie monotona. Interminabilă şi tristă ca-n versurile lui Bacovia. — Ia şi bea de aci, băieţaş (Dede este cu un an şi jumă­tate mal mic decit mine). Imi Întinde un bidonaş. Ia şi de aci. îmi dă şi un copan de pul­pane. Beau din bidonaș. Apoi încep să mănîne. Parcă merge. După un timp, pedalele nu mal au o tonă... Simt că-mi revin, iar kilometrii se scurg ceva mal iute. Pe Dede — care pedalează în „plasa“ mea — 11 aud din ce In ce mal rar. De la o vreme tace. întorc capul spre el. Are fata pămîntie șl, sub ochi, cearcăne vinete. Se chinuie îngrozitor. De cite ori „cade“ pe şa — nemaiputînd să reziste pe­­dalind în picioare — urlă de du­rere şi înjură. Apoi, din nou ri­dicat din şa, în chinuitorul peda­lat „dansînd“. — Dă-i bice cit poţi, n-avea grijă că eu sunt în „plasa“ ta aici, la post — mă asigură Dede. Acum pedalez destul de bine. Chiar foarte bine. După un timp, întorc iarăşi ca­pul. Dede nu mai este. Privesc în lungul şoselei. Nimeni. Rulez cu 10 km pe oră. Trec multe minute în rulaj de promenadă și Dede nu mai apare. Nu ştiu ce să cred... Dincolo de Adjud, maşina „Sal­vării“. Face obişnuita trecere in revistă. Mă opresc. Internul Gheorghiu, care îmi ştie... meteah­na, mă întîmpină cu o bucăţică de zahăr îmbibată cu anticolerină. (Imi dăduse şi de dimineaţă una), întreb la ce distanţă mă aflu de primul pluton. Mi se comunică o cifră convenabilă, pe care eu însă n-o cred, pentru că este... liniştitoare. Cînd plec de lingă „Salvare“, mă ajung D. Negoiţă (actualul mecanic de la „Dinamo“) şi „ce­feristul“ st. Tekleş, îmi spun că l-au găsit pe Dede lungit pe marginea şanţului. Nu mai putea de durere. Aştepta maşina de de­panare. Abandonase, împreună cu cei doi, formăm o tripletă ajungind la Buzău In timp util, ca şi alţi trei sau patru concurenţi, sositi după noi, din pricina unor beteşuguri mecanice. La masa de seară­­prînzul rec i-l adusese cineva la dormitor Dede mi se adresează cu glast lui domol : „bine că ai prin tu controlul că eu tot degeaba­­ prindeam. Acum, nici pe jos n mai pot merge ca lumea“. Deși purta culorile unui alt ciu n-a vrut să mă lase singur, cu toate că știa foarte bine va abandona, m-a mai chinit lingă mine, vreo 30 de kilomet pînă ce am depășit moment critic. Admirabil, acest Dede Neg escu ! Emil IENCEC Printre roţi şi pedale • 1950. In fiecare etapă se oferea un premiu de consola­re... ultimului sosit. Şi, să nu credeţi că acest premiu era mai uşor de cucerit decît cel care îl aştepta pe cîştigătorul etapei. Cicliştii care pierdu­seră speranţa la locul 1, îşi disputau şansele măcar la ultimul loc. La Fălticeni, Bădă­­dău a sosit cu o oră în urma plutonului, încă puţin şi s-ar fi închis controlul. Si­gur de „victorie“, Bă­­dădău s-a dus la juriu pentru a primi pre­miul cuvenit ultimu­lui clasat. Tocmai cînd se pregătea fes­tivitatea respectivă, şi-a făcut apariţia un alt pretendent la pre­miu­l Stefanitei. Bă­­dădău a rămas per­plex. Pe drum, luase toate măsurile de prevedere pentru a ajunge ultimul. Negli­jase însă să se uite şi într-un lan de po­rumb, unde se ascun­sese Stefanitei, riva­lul său ! • Ştiaţi că, pe li­nele porţiuni, la co­­borîre, cicliştii rulea­ză cu peste 100 de ki­lometri pe oră ? Un fapt nostim : maşi ■ ni­le care-i urmăresc nu se pot ţine de ei, în viraje ele neputînd să atingă viteza cicliş­tilor. • S-a calculat că marii ciclişti — Jac­ques Anquetil, Fausto Coppi, Gino Bartali etc. — au acoperit în cariera lor, la antre­namente şi la compe­tiţii, peste 600 000 de kilometri. Ceea ce în­seamnă că ar fi putut înconjura de 15 ori Ecuatorul ! • Primul record al orei a fost stabilit în anul 1883, pe velodro­mul Buffalo din Pa­ris, de către Henri Desgrange, cel ce avea să devină, în 1903, „tatăl“ Turului Fran­ţei. El a atins atunci o viteză de 35,325 km. Un amănunt pitoresc: directorul velodro­mului Buffalo era ce­lebrul scriitor Tristan Bernard . Astăzi, re ■ cordul orei a ajuns la 48,093 km. Această mare performanţă a fost realizată anul trecut de către bel­gianul Ferdinand Bra­cke, pe velodromul „Fausto Coppi“ din Roma. • Ştiaţi că, în anul 1948, la Budapesta, Marin Niculescu a cîştigat cursa de fond din cadrul Jocurilor balcanice şi ale Eu­ropei centrale, cu un avans de 17 minute asupra celui de al doilea clasat . • Un record care n-a fost încă doborit, deşi datează de 74 de ani. Participînd, între anii 1887 şi 1894, la 111 curse în America şi Europa, Arthur Zim­merman a ieşit învin­gător de 101 ori. • Prima bicicletă a apărut pe străzile Bucureştiului, stîr­­nind o imensă curiozi­tate, în anul 1880. 13 ani mai tîrziu apărea şi prima publicaţie de specialitate: BICI­CLETA. • Primul Tur al Franţei a măsurat 2 428 km. Cam jumă­tate din traseul celei de a 55-a ediţii, des­făşurate anul acesta. • Reţineţi datele de naştere ale unor curse cicliste deveni­te clasice: Campionatul mon­dial: 1927 Turul Franţei: 1903 Turul Italiei: 1909 Milano — San Re­mo : 1907 Paria — Roubaix: 1896 Paris — Bruxelles : 1893 • Familii care s-au afirmat în ciclis­mul nostru: fraţii Frize, fraţii Sandru, verii Traian şi Nico­lae Chicomban, fraţii Moiceanu. „Vin cicliştii“, filmul artistic al cărui scenariu aparţine lui Emanuel Valeriu şi Al. Struţeanu (regia: Aurel Miheleş) s-a bucurat de participarea unor actori-sportivi şi a unor sportivi-actori: (de la stingă la dreapta)­ St. Bănică, Dan Marin-Cofetarul, St. Tapalagă, Martie Ştefănescu, Dem. Hă­­dulescu, Mircea Albulescu, N. Constantin d intr-o pauză de filmare. Selecţia (actori-sportivi, sportivi-actori) vă lăsăm pe dv. s-o faceţi... Pag. st 3*1

Next