Steagul Roşu, octombrie 1955 (Anul 2, nr. 467-492)

1955-10-01 / nr. 467

’2-a Se telefonează din Turnu - Măgurele... de TRAIAN POPESCU Vpotul, sau mai bine zis toată fî I încurcătura, a pornit de la »• un fapt mărunt. Eram în '‘'cabinetul dispensarului veteri­nar al raionului cu doctorul de ^serviciu, și îl așteptam să dea cîteva îndrumări procesionale prin tele­fon. — Aloo ! Aloo ! Centrala Mă­gurele? Dă-mi legătura cu gos­podăria anexă.­­ — Aşteptaţi un moment şi vă sunăm, i s-a răspuns. f Şi, ce-i dre­pt, mult timp n-a tre­cut. „Ţîrr, ţîrr, aveţi legă­t turcii*. — Gospodăria anexă ? Care­-i Situaţia ? — Grea, tovarăşe doctor. Vaca are călduri, a slăbit vă­­zînd cu ochii şi de-abia se ţine pe picioare. — Ei, nu-i nimic. Puţină a­­tenţie, îngrijire şi se face bine. Trebuie însă să-mi ascultaţi în­drumările... Pac, pac, ţîrr, ţîrr... şi doc­torul îndepărtă cîteva clipe re­ceptorul de la ureche, apoi îşi continuă convorbirea, dar fără să-şi dea seama că i se schim­base legătura telefonică cu co­operativa „Tâmplarul“ din Ro­şiori. — Trebuie multă atenţie — spuse el. Că altfel o pierdem. Pentru început îi faceţi un ma­saj, sau o busumaţi, cum îi spuneţi voi, cu un şomoiog de paie uscate. — E făţuită îndeajuns, tova­răşe ! — Şi apoi căutaţi să n-o ţi­neţi în curent. — La asta ne-am gîndit şi voi, căci s-a uscat cam tare la vînt. Acum îi trosnesc în­cheieturile. — Şi nu uitaţi să aibă paie cît mai curate. — Mai încape vorbă... E pli­nă de zegras. — Ce tot îi dai zor cu ze­gras, omule ? Vrei s-o nenoro­ceşti ? Paie proaspete, astea-i trebuiesc. — Cum paie ? — Da, da! N-ai vrea să-i dai porumb. Și-apoi s-o trageţi pe picioare să nu ologească. — A şi d­ogit, tovarășe. Se cam bîţîie ea pe picioare, dar nu-i nimic. Asta se aranjează iute, dacă e cazul le scurtăm. Dar pielea o dăm jos ? — Cum să-i dai pielea jos ? Să nu treceţi la sacrificiu pînă nu vin eu. Trebuie s-o scăpăm. — Pielea nu-i pierdută, căci e bine tăbăcită. Dar s-o mai reface ? — Şi dacă vedeţi că nu-i a­­jută nimic, mergeţi la veterinar să-i facă injecţii. —Injecţii ? Tovarăşe, dar dumneata îţi baţi joc de noi ? Cum să facem injecţii la o canapea ? — Omule, dar eu nu vorbeam de canapea ! Mă refeream la vaca bolnavă a gospodăriei a­­nexe. Nu-i gospodăria acolo ? — Nu, tovarăşe, aici e coope­rativa „Tîmplarul“ din Roşiori. Pac, şi vocea a amuţit. — Aloo, aloo, centrala Mă­gurele ? Dă-mii te rog gospodă­ria anexă şi nu «nai '.încurca finele. — închideţi şi aşteptaţi. Vă sunăm noi, a fost o greşeală. „Ţîrr, ţîrr. Aveţi gospodăria“ — dar de data aceasta legă­tura a fost dată cu Casa de cultură a oraşului. — Ce face pacienta ? — Grav, tovarăşe, grav. Stră­mută, tuşeşte şi de abia se mai ţine pe picioare. Nu ştiu ce să mai mă fac. — Nu te speria. Totul se în­dreaptă. Spui că tuşeşte ? Să n-o mai ţineţi în curent... — Nici o grijă, o ţinem nu­mai cu şalul la gît şi-i dăm bomboane „Flavisent“. — Cum poţi să-i aplici tra­tamentul ăsta, tovarăşe, ce-i copil ? S-o ţineţi închisă şi să-i daţi mîncare uşoară. —Uşoară i s-a dat. Numai bunătăţi. Lapte cald de văcuţă, ceaiuri... — Habar n-aveţi! Ce ceai, ce lapte?!... Trebuie s-o buşu­­maţi cu un şomoiog de paie. — Dar cum o să mă lase? — Ce-i, după ea? O legi bime şi dă-­i, pe coaste, pe picioare... Şi dacă vezi că se umflă, îi bagi un băţ în gură, ca să iasă întinsătura din ea. Asta pînă vin eu. Şi totodată ai grijă să pregăteşti cîţiva pari şi nişte lanţuri, poate este nevoie de vreo intervenţie chirurgicală. Ştii, să le avem la îndemînă. — Lanţuri, pari ? — Da, da ! Nu te mira, tre­cem la măsuri extreme dacă e cazul. — Şi credeţi ca o să cînte ? — Cine să cînte omule ? Vaca ? — Tovarăşe, aşa vorbiţi de solista noastră ? — Ce solistă, omule? Eu mă refeream la Joiana, vaca bol­navă a gospodăriei anexe. Pac... pac... ţîrr... ţîrr... Sau, cu alte cuvinte... convorbiri te­lefonice la Turnu-Măgurele!.» Ceva de citit... — Aveţi să-mi daţi şi mie ceva de citit ? — Da... citiţi afişul de sus!... Desen­ele N. GEORGESCU există unii oameni care su­­feră de aşa numita „min­­­cărime de limbă“. Aceste per­soane pot fi uşor recunos­cute după marele lor chef de vorbă. Ei n-au altceva mai bun de făcut decit să impu­­teze capul altora cu tot felul de nimicuri. Pină acum, era ştiut că această „boală*• se manifestă numai... verbal, ii De curind însă, au apărut /Şi unele persoane cu „mîncă- Ifime de limbă"... scriptică. A­­­­ceşti­a, în loc să vorbească,„ “verbal, vorbesc prin interme­diul... hirt­ei şi maşinii de pscris. Asemenea „simptome“ au­­dovedit tovarăşii de la ser­­ovidul construcfii din Direcţia­­­agricolă regională. Iar ele s-au manifestat pe... registrul de­­intrări al secției agricole a sfa­tului popular raional Călăraşi.­­"De ce tocmai acolo, la o dis­tanţă destul de mare de Capi­tală ? Pentru că cei de la ■Bucureşti, suferind de „mîncă­­rime de limbă", au prins chef­i de vorbă... prin adrese cu to­varăşii de la Călăraşi, Impuin­­du-le capul şi mai ales... do­sarele cu hirtii referitoare la­­ problema construcţiilor şi C.A.C.-urile din raion, trimise In decurs de circa trei săptă­­mlni. Pofta de vorbă prin... scris a început la serviciul regional de constructii agricole, in mo­mentul cînd s-a trimis la Că­lăraşi adresa nr. 42900, prin care se cerea să se întocmească planul de aprovizionare prin U.R.C.C., cu materiale pen­tru construcţii in U.A.C.-uri. Dar după ce au bătut-o la maşină şi au parafat-o, ei şi-au amintit că au uitat să le ceară şi planul general de materiale necesare aceloraşi construcfii. Ar fi fost uşor să rupă pri­ de P. VICTOR una adresă şi să facă alta nouă. Dar dînşii şi-au spus: — Dacă aruncăm adresa asta la coş, înseamnă că am prăpă­dit o hîrtie. Aşa că... au mai bătut şi adresa nr. 44.571, prin care au cerut şi celălalt plan. Iar odată pornită discuţia în problema construcţiilor din G.A.C.-uri, tovarăşii de la sfatul popular regional s-au gîndit s-o con­tinue. Şi au continuat-o prin adresa nr. 47.289 trimisă tot Călăraşului. Pretextul de a sta de vorbă... scriptic l-au găsit, au cerut sfatului popular ra­ional Călăraşi să le trimită necesarul de materiale de con­strucţii pentru G.A.C-uri. Adică exact ce au cerut în adresa anterioară. După aceea, şi-au continuat discuţia, bineînţeles prin intermediul altor plicuri trimise la Călăraşi, pe aceeaşi temă. Astfel, au expediat hîr­­tiile nr. 47.917, privind am­plasarea construcţiilor din G.A.C.-uri, nr. 48.519 prin care au cerut să se trimită situaţia acestor construcţii şi în fine, numărul 49.148, în legătură cu terminarea construirii de graj­duri în gospodăriile colective. Acum, vorbăria... scriptolo­­gică a tovarăşilor de la ser­viciul regional de construcţii s-a potolit. Iar cauza nu este greu de înţeles. „Limbuţia" to­varăşilor, probabil, s-a manifes­tat şi faţă de celelalte 17 sfa­turi populare raionale din re­giune. Şi prin discutarea ma­terialelor de construcţii, au epuizat materialele de... scris. Aşa că s-au oprit, pînă îşi com­pletează iar stocul de hîrtie şi de... pretexte pentru a-şi mani­festa din nou „mîncărimea lor de limbă". In orice caz, această „boală" ne-a arătat că cei în cauză, în loc să dea raioanelor mate­rial pentru construcţii, ne-au dat nouă material pentru... în­semnările de față. Probe de... sărituri! ­ I I I I­I . I­I­I . I i r I­I ■ I, , I ,,10|||. Menirea unui pod este, după cum se ştie, să unească două porţiuni de uscat. Spre a întări regula, podul din par­cul „23 August* face excepţie şi uneşte două porţiuni de... lac. Intre capetele sale şi maluri se află două fişii late de apă, care fac ca podul să aibă un aspect interesant de in­sulă, puţind fi folosit şi ca debarcader. Aşa se face că a­­juns pe pod, nu poţi pune picioarele pe pămînt fără un temeinic antrenament atletic. După cum vedeţi în fotografia de faţă, chiar şi maestrul sportului Ion Knaler, care are bune performanţe la proba de săritură în lungime, se pre­găteşte cu emoţie să ia startul in această probă atletică, întrebarea pe care şi-o pune, este „voi putea să dobor re­cordul la săritura in lungime, sau voi face o baie nedorită?" Credem că şi tovarăşii din administraţia parcului „23 Au­gust* ar trebui să fie mai... săritori. Dacă ei s-ar face „punte“, s-ar face și podul. STEAGUL ROŞU Păstaie, azi, e o figură, Un cineva fenomenal, Căci lăudat peste măsură A fost şi-n presă şi verbal: „Păstaie — un şoim fără pereche, Erou, inovator vestit şi s-a culcat pe o ureche, Cu laudele-obişnuit. Odată, cum mergea agale Către cantină dumnealui, Cu nasul sus (observi matale), Cel mai fudul dintre fudui, Căci se respectă unul, vedeta, Aude ui sete subit: — Aha, a apărut gazeta; Iar e vreunul săpunit! — Aşa şi-a zis Păstaie-ndată Şi-n gînd a şi adăogat: „Ia să vedem, de astădată Pe cine-au mai încondeiat ?“ Era cumplită lovitura, Căci „Fulgerul“ izbea precis. — E slabă rău caricatura ! — Păstate-al nostru a conchis, Văzînd — auzi ce catastrofă ! — „Portretul unui îngîmfat“, La care un poet o strofă Caraghioasă­ a anexat:­­ „El e fudul nevoie mare, Cu nasul sus, căci e vestit; Dar faima lui, pe cit se pare, De la o vreme-a ruginit!“ Pentru desenul cu pricina Păstaie rău s-a-nfuriat Şi la redactor, batâ-­I­ vina. Numaidecît s-a nfățişat: — E o aluzie vădită, Ce mă vizează personal!­­— strigă el, gata să-l înghită, Pe-un ton nu tocmai amical. — Eu... eu sínt om cu competență, Sínt cineva, ai înțeles ? Cu marea mea experiență, Sínt categoric un ales ! Eu pot să dau la orişicine Ici o povaţă n ici un sfat; Vin oamenii mereu la mine Şi voi mă faceţi îngîmfat! In felul ăsta — păi se poate ? — îmi pierd orice autoritate. Redactorul îi spuse-ndată : — Dă-mi voie, nene, să-ţi explic ; Nu e persoana ta vizată, Măcar că semănaţi un pic. •— Dar cine e acest bufon ! — E unul Mazăre Simion ! ...Sînt unii care nu se-ndreaptă De cînd tot umblă-nfumuraţi Şi care ca Păstaie-aşteaptă ’ Să fie-odată fulgeraţi !... In romîneşte de I. BLOCK (Din „KROKODIL“) Rezultatul Pe podiumul învingătorilor. Desen de V. VASILIU In joc de glumă C­um rămăsese acest spa­ţiu liber în pagină, m-am gîndit că cel mai ni­merit lucru — ţinînd seama de dimensiuni — ar fi să vă povestesc o glumă. Ştiţi, aşa, o glumă bună, cu o poantă „tare“ şi... gata problema spa­ţiului gol. Dar cum eu vă cunosc pe dvs., că atunci cînd e vorba de o anecdotă ime­diat săriţi cu obiecţia. „E vecheee !“, mi-a venit o altă idee. Vă povestesc o întâm­plare. Deci nu o glumă veche ci o întîmplare... nouă. Duminică dimineața, la „Café de la Paix“. Stau la o masă cu un amic. Deodată îmi aduc aminte că trebuie să dau un telefon. Telefonul public e lîngă masa­ noastră. Introduc fisa şi aştept tonul. Zadarnică aşteptare. Mă lămu­resc : moneda nu căzuse în aparat. Introdus alta. Aceeaşi soartă. Un ospătar îmi explică : „E prea plină cutia cu fise". Am renunţat la telefon. După un timp, intră un alt solicitator al telefonului. Introducerea fişei, aşteptarea, introducerea celei de a doua, renunţarea. Pe urmă altul şi altul. Toţi îşi depuneau su­mele ca într-o puşculiţă de economii (!) şi plecau. A exis­tat şi un recordman: a in­­t­rod­us 4 fişie doar-doar o să poată vorbi. Naivul! N-a vorbit. Am stat cam trei sferturi de oră şi am urmărit — la în­ceput amuzat, apoi indignat — aceste depuneri „voluntare“ în contul M.P.T. Am consumat în acest timp două halbe. La un moment dat, nu m-a mai răb­dat inima, m-am sculat brusc de pe scaun şi am vrut să pun capăt acestei nedreptăţi. Dar cum ? Aha! Dau un tele­fon la 04 să reclam! Zis şi făcut. Mă duc la telefon, in­troduc fisa şi aştept tonul... L-am aşteptat mult şi bine, enervat cum eram, nu mi-am dat seama că fisa luase drumul celorlalte monede. In felul a­­cesta „consumaţia“ m-a costat 7,75 lei, 7 lei berea şi 75 de bani, trei... încercări de a telefona ! Al. B. P. S. Asta-i... glumă ? ! . Cîteva verbe din „Luna curăţeniei“... A ..mătura“». A „curăţa* A „spăla“.» A „peria... Desen de MIHAIL ADAM BALADA COŞULUI Cum ? Nu-1 cunoaşteţi ? Nu se poate. Eu cred că-1 ştie fiecare. II vezi cu regularitate Proptit de stîlpi şi felinare. Dar dacă cine ştie cum II ignoraţi de cînd există, O să vă prezentăm acum Biografia lui cam tristă. Prezent la orice colţ de stradă, Oval şi neted ca un ou, Modest şi simplu ca o ladă Şi prins în cui ca un tablou, Apare unde este lume Pe orice stîlp, la orice pas, Recomandîndu-se c-un nume De patru litere : I.C.A.S. Un nume scurt ca de maşină. Dar ce înseamnă, cine este ? „Mitologia“ citadină Ne furnizează o poveste : Cică-n misiune sanitară, Zburînd prin fiece cartier, O „pasăre“ edilitară Depune cîte-un... ou de fier! La drept vorbind, e-un ou cu vrană Şi-n loc de pui, menit să nască O educaţie urbană, O sarcină cetăţenească. Pe scurt: un coş ! Un coş de stradă, Adus de-acei ce ne-ncetat Oraşul nostru vor să-l vadă Din zi în zi tot mai curat. Dar cetăţenii, din păcate, De la copil şi pin’ la moş. In marea lor majoritate Nici nu se sinchisesc de coş. „Sunt pur şi simplu dezolat — Ne spune-un coş din bule­vard — La propriu şi la figurat Observ că... m-au legat de gard ! Pe strada noastră trec copii Şi trec bărbaţi şi gospodine Cu coji, cu mucuri, cu hirtii. Dar toţi le-aruncă... lîngă Mereu casc gura şi mereu Aştept un om să mă hrănească, Dar lumea trece-n jurul meu Şi eu rămîn un... gură cască! Am stat prin staţii în zadar. Se perindau zeci de vagoane. Eu flămînzeam, iar pe trotuar Zăceau biletele, mormane, de I. BERG Am fost apoi, cu-acelaş rol, Pe-un stadion. Ah, ce ruşine ! La fotbal mulţi strigau : „E gol!“ Făceau aluzie la mine !... Am stat şi-n hol la cinema. Venea un domn c-o domnişoară. Mîncau bomboane-n faţa mea Şi nu-mi dădeau o... hîrtioară ! De două luni, mutat în piaţă. Cunosc aceeaşi vitregie . Sînt galben şi livid la faţă. Simptom precis de anemie! De slăbiciune, îmi explic. Am insomnii... alimentare. De pildă, ziua, sînt coş mic. Iar noaptea mă trezesc... coş­­mare! Tot aşteptînd niscai reziduri ! Bilete, sîmburi, coji, programe. Mă ţin de stîlpi, mă ţin de ziduri, Ca să nu cad lihnit de foame. Astfel e trist, e foarte trist, Cînd eşti uitat şi părăsit. De-aceea,, pietoni, insist Să-mi daţi respectul cuvenit“... De-atunci, ca ceilalţi trecători, Oricînd privesc un coş I.C.A.S. Constat de tot atîtea ori Că-i consecvent, că a rămas: Oval şi neted ca un ou, Modest şi simplu ca o ladă, Fixat în cui ca un tablou Şi gol, ca... orice coş de stradă!... MAI AVEM 1­4... P­înă în ziua aceea, nimeni nu l-a văzut pe Marina­­che Soltuz mergînd prin comune. Nici nu avea ce să caute, cită vreme el răspundea de arhiva secţiei de învăţă­­mînt raionale. Dar odată şi o­­dată tot a trebuit să plece pe teren ce făcea recensămân­tul neştiutorilor de carte. Şi cum raionul avea o mulţime de comune, arhivarul Soltuz a fost trimis în comuna Vreju, nu departe de centrul raion­al. — Ai grijă, i s-a spus la ple­care, pe acolo alfabetizarea mer­­ge bine. Poate o să te întorci cu tabelele curate, aşa cum le duci. Marinache zâmbi. In geantă, luase o situaţie a analfabeţilor din Vreju. Nu mai erau mulţi, doar 5. Aşa că răspunse: — Degeaba bateţi voi te­renul ! Nu ştiţi nimic. Tot mai ■bune sînt situaţiile. Te intor­­traaază fără greşeală. Ce stă scris pe ele este sfînt ! Către ora 9 dimineaţa, co­muna Vreju avea un oaspete de la raion. Marinache Soltuz, cu geanta sub braţ, călca apă­sat pe uliţa care duce la sfatul popular local. După o bucată de drum se pomeni în faţa clădirii. Din mijlocul uliţei stri­gă către un grup de oameni o­­priţi în dreptul sfatului: — Preşedintele e înăuntru ? — Da’ ce treabă aveţi cu el? se apropie de Marinache un om vînjos, cu mustăți negre răsu­cite în sus. Soltuz arătă ce dorește. Celă­lalt îi întinse mina : — Păi atunci, hai noroc, to­varășe ! Eu sînt! Numai că bătuși degeaba drumul pînă aici. Noi am terminat cu neștiutorii de carte... — Imposibil! făcu delegatul raionului. Aici mai există cinci analfabeţi! Cinci ! Preşedintele îl privi atent. Vroia să vadă dacă celălalt nu glumeşte cumva. Figura lui Soltuz însă arăta cît de se­rios vorbeşte. Din grupul de oameni se desprinse o femeie. Soltuz avu o inspiraţie : — Ce zici, leliţă ? Mai sînt neştiutori de carte pe aici? — Sigur ! făcu dinsa, mai sînt... Marinache nu-și încăpea în piele. Se întoarse spre preșe­dinte ■ — Vezi, tovarășe ? Femeia asta știe mai multe ca dumnea­ta !... Va să zică mai există pe aici neștiutori de carte. Dacă nu mă înșel, aveți cinci! — Ba vrei să suni 14! Că atîtiu sunt! preciză femeia. Răspunsul îl înfurie pe Mari­­d­ache care ridică tonul la pre­­sei d­imite : — Bine mai munceşti, tova­răşe ! In loc să lichidezi cu analfabeţii, mai rău îi înmul­ţeşti ! Ce zici, ai ? Şi fără să aştepte răspunsul, se adresă iar femeii, îndulcin­­du-i şi glasul: — Ii ştii care­­sînt ? —• D-apoi cum să nu ! — Atunci, du-mă pînă la ei ! hotări Marinache trăgind-o re­pede cu el. După cîţiva paşi începu s-o întrebe iar: — Și ia spune, nimeni nu a încercat să-i lămurească să în­veţe carte ? — Da’ ce, parcă, poţi să te în­ţelegi cu ei ? — Cum să nu poţi? Totul depinde de ce le spui. Să vezi la mine cum îi iau. Mariftache îşi întrerupse vor­ba. începu să se gindească, să caute cuvintele cu care de V. D- POPA să-i lămurească. îşi opri însă gândurile cu o nouă întrebare ce-i veni pe buze: __ — Ii găsim acasă ? — De asta n-avea grijă! Sînt toţi ! Unul nu lipseşte! Uite, am şi ajuns! adăugă femeia arătînd cu mina spre o casă nouă de pe dreapta uliţii. Soltuz ridică ochii şi văzu o firmă albastră deasupra uşii. Citi cu glas tare: „Creşa co­munei Vreju“. Apoi întrebă : — Ce căutăm aici, femeie ? — Neştiutorii noştri de carte. Ăştia sînt singurii din comună ! Lămurește­!... Marinache vru să spună ceva. Femeia nu-l lăsă, ci adăugă a­­răttod spre copilaşii ce se ve­deau orbi ferestre : — Poftim de-i lămureşte, dacă poţi! Cum înţeleg unii... Ce-i asta, cucoană ? îmi faci baie ? Nu te plinge: e luna curăţeniei... Desen de FRED GHENÄDESCÜ U­n catîr ca toţi... ba nu, Ştergeţi, altfel vreau să scriu Şi desigur, nu de frică Vreun critic să nu zică C-am de gind să mă fălesc cu Ce-a scris Alexandrescu, Nu de asta, dar catîrul Căruia îi fac hatîrul Să-l descriu in continuare Nu-i deloc un oarecare. Este cel mai ambiţios, Mai trufaş, mai arţăgos, In sfîrşit, ce mai cîr­mîr Dintr-ai lui, cel mai catîr... De-i spuneai: — Măi catiraş Fii aşa de drăgălaş Strada să o treci pe-aici El sindea: „Degeaba zici Cine-s eu, nu ştii mata“ Şi trecea anapoda. De-i spuneai: — Catîrinel Eşti aşa de frumuşel, Dar de ce de-atitea ori Cu copita treci prin flori ? El îţi răspundea tenace: — Calc pe unde mie-mi place, de B. O. FLORIAN De-i spuneai: — Catîrişor Fii mai înţelegător Grajdul tău modernizat Intr-un an î-aî avariat Nici chiria n-o plăteşti. Ţi-o scurta : — Mă plictiseşti... Ce s-o mai lungim, e clar Avea sînge de... Tilăgale.­­ Şi n-a ieşit dintr-aie lui Nici cînd mergînd aşa hai-hui Era să-l calce o maşină. Şi nici cînd f­ori­e-n grădină Cu spinii lor l-au înţepat Sau cînd din grajd a fost mutat... A răbdat, a pătimit Insă nu s-a lecuit: E la fel de ambiţios, Tot ce face, e pe dos... Şi gîndeşte cu mîndrie : „Am voinţă, bravo mie. Or mai fi catîri destui Dar ca mine altul nu-i. .“ Aţi spus ceva ? Vă îndoiţi ? Eu nu sînt ambiţios să ştiţi. Şi nu insist ; poate cumva şi ştiţi perechea undeva...

Next