Steaua, 1974 (Anul 25, nr. 1-12)
1974-10-01 / nr. 10
perpessicius: menţiuni critice inedite Reunim în aceste „menţiuni critice inedite“ cronicile literare rostite de Perpessicius la Radio-Bucureşti, între 1934—1938, cronici care vor alcătui sumarul celui de al Vll-lea volum de Opere, în memoriam, Mateiu Ion Caragiale se intitula necrologul transmis la rubrica de „cărţi noi“, din seara zilei de 30 ianuarie 1936 şi el reuşea să prezinte — in puţine rînduri — personalitatea acelui aurlaur, care a fost poetul Pajerelor. Cuvîntul acesta de despărţire, rostit de viitorul său editor este însoţit aici de articolul: O rectificare şi chiar mai multe, apărut, în acelaşi an, în revista săptămînală, politico-literară, Cuvîntul liber. Perpessicius se dovedeşte, în aceste rînduri, acelaşi fin şi încercat polemist din articolele, cate le-a scris, aproape zilnic, în cei şapte ani de colaborare la Cuvîntul. Fiindcă, alături de criticii literari mai vîrstnici (Șerban Cioculescu), de cei maturi (Cornel Regman, Al. Oprea) sau — în fine — de cei tineri (Mihai Ungheanu, Mircea Iorgulescu, Al. George sau Teodor Tihan), va trebui să încercăm a restabili cumpăna între criticul, pe nedrept, socotit „indulgent“ şi polemistul acidulat, care au cohabitat în persoana lui Perpessicius. In rectificarea sa, autorul „menţiunilor critice“ restabileşte adevărul şi completează bilanţul, socotit „incomplet“, al celor ce au scris despre Craii de Curtea-Veche, bilanţ prezentat de ziaristul Lucian Boz, în aceeaşi susamintită revistă (Cuvîntul liber). Urmează Mihail Sadoveanu, pe care, cu ani în urmă, liceanul brailean, Dumitru S. Panaitescu, îl ascultase, de la „mansarda teatrului Rally“, citind, din scrierile sale, alături de Iosif şi Anghel şi a cărui activitate literară a urmărit-o, cu multă curiozitate estetică, în nenumărate „menţiuni critice“. De altfel, scriitorii cărora Perpessicius le-a rezervat cele mai multe pagini dintr-o eventuală istorie a literaturii române (văzută de el) sunt: Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. De aceea, pe semne, alcătuitorul volumului Arghezi, din excelenta „bibliotecă critică“ a editurii Eminescu, n-a inclus nici un text dedicat de Perpessicius autorului Cuvintelor potrivite! Această selecţie se încheie cu recenzarea a două cărţi de versuri: Luminişuri de G. F. Ciauşanu şi tălmăcirea cărţii l-a din Psaltirea în versuri; aceste două noutăţi literare ale acelui timp fuseseră prezentate, în cronica din 25 octombrie 1935, împreună cu necrologul: In memoriam: Gib. I. Mihăescu, căruia i-au fost adăugate notele la cartea lui N. Georgescu-Tistu despre Ion Ghica, scriitorul și la volumul apreciatului istoric al artelor, academicianul George Oprescu, despre Arta română de la 1800 pînă în zilele noastre. Criticul constata că, pe masa sa de lucru, s-au amestecat, în acea toamnă a anului 1935, cărţile noi cu unele „ceva mai vechi“ şi încerca să stabilească deosebirile dintre ele. Perpessicius susţine că „singur timpul care pe toate le cerne şi le aşază în cuvenitele urne cu cenuşe ale posterităţii“, ar putea spune ceva despre vechimea sau noutatea unei cărţi, deci despre actualitatea ori inactualitatea unei scrieri. In anul, în care „amintirea lui Dosoftei“ a fost înscrisă printre aniversările Unesco, cronica lui Perpessicius, care înregistrează unele rezerve la tălmăcirea lui Ion Glonţescu, se înscrie printre elogiile, cîte se pot aduce tălmăcirii Psaltirii, datorată mitropolitului Dosoftei, atunci cînd spune: „Singurul lor păcat e că nu se cunosc îndeajuns (Psalmii traduşi de Dosoftei), că nu circulă.“ Facem totodată cunoscută şi o altă pasiune a lui Perpessicius, desenul, oferind spre publicare un autoportret rămas pînă acum inedit. DUMITRU D. PANAITESCU Răstimpul dintre ultima noastră comunicare — consacrată bilanţului literar pe 1935 — şi cea de astă seară a cunoscut o nouă pagină îndoliată, o nouă pierdere dureroasă, un nou şi prematur mormînt. Al lui Matei Ion Caragiale. Fiul mai mare al lui Ion Luca Caragiale n-a fost unul dintre scriitorii populari. Căci pe de o parte, publicului celui mare îi este deajuns faima, pe drept întemeiată a tatălui său, moralistul şi satiricul autor al Momentelor şi al Scrisorii pierdute; iar pe de altă parte, Matei Ion Caragiale, nici prin temperament social, nici prin operă nu era dintre cei predestinaţi să obţină o uşoară şi imediată audienţă pe lîngă marile mase cititoare. De o comunicativitate împinsă pînă la limita discreţiei celei mai absolute, Matei Ion Caragiale a realizat, pentru literatura noastră, imaginea aceluia ce singur se închide în tumul său de fildeş, nu din orgoliu, cît din patima de a se dedica cu totului tot operei sale de şlefuitor al cuvîntului şi fie în versurile sale închinate icoanelor din trecutul nostru despind de evocare, acele sonete giuvaergite ca tot atîtea podoabe de artă, fie în nuvela fantastică Remember, care preludează acordurile şi miresmele romanului său Craii de Curtea Veche, această magnifică frescă în care arta stiliştilor moderni se altoieşte pe mlădiţa celor mai autentice intuiţii bizantine — în fiecare din puţinele dar valoroasele sale lucrări, Matei Ion Caragiale a fost înainte de toate, şi ca să întrebuinţăm un cuvînt la care ţinea cu osebire, un aur laur, cuvînt prin el însuşi semnificativ şi transpunînd în chiar această localizare, sugerată de Odobescu, acea fuziune de modern şi autohton care făcea farmecul scriselor sale. Nu e vorba să detailăm, acum, meritele unei opere ţesută din subtilitate. Nici timpul, nici locul nu sunt prielnice, însă putem mărturisi, în acest moment de doliu, credinţa că dacă nu e, şi poate nici va fi, populară, vreodată, opera lui Matei Caragiale este nemuritoare. Oricît de tari, miresmele poate că tot se volatilizează într-o bună zi. Miresmele cuvintelor, la care singură alhimia miraculoasă a artistului a contribuit, acelea nu dispar niciodată. Şi mica operă a lui Matei Caragiale în frunte cu Craii de Curtea-Veche e prea bogată în miresme evocative, pentru ca să nu fermece pe oricine şi oricînd va deschide îmbălsămatele lui cripte de artă. Dacă a fost sau nu sensibil la recunoaşterea contimporanilor — iată ce e mai puţin important. Dar se cuvine să spunem, spre lauda contimporanilor cari au avut să-l judece, că ei nu i-au precupeţit admiraţia şi că au văzut în rarele lui apariţiuni publici.-