Steaua, 1983 (Anul 34, nr. 1-12)

1983-02-01 / nr. 2

жйл84»яшвмлшв#­ жЛжж DIN NOU DESPRE ROMANIZARE Cercetătorii epocii romane din istoria multor ţări europene, africane sau asiatice au discutat şi discută în jurul fenomenului romanizării. Adeseori însă claritatea şi, deci, rezultatele acestor discuţii au de suferit de pe urma faptului că prin romanizare nu toată lumea înţelege acelaşi lucru. Şi pentru că nici literatura noastră de specialitate n-a fost scutită, într-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat, de asemenea neînţelegeri, mi s-a părut potrivit să intervin, încercând să lămuresc cîteva chestiuni de prin­cipiu. O fac în paginile Stelei pentru că neclarităţile din lucrările specia­liştilor au darul să provoace confuzii şi mai mari în rîndurile publicului. Făceam mai sus aluzie la faptul că termenul romanizare este folosit în accepţiunile cele mai diverse. Unii cred că pot să-l utilizeze dacă într-o anumită ţară antică se imită produsele romane şi se adoptă procedee tehnice împrumutate din lumea romană (în contribuţii, matalurgie, olărie etc.). Alţii vorbesc, de exemplu, de „romanizarea" vieţii sociale şi politice în ţinuturile cucerite de Roma, iar alţii văd în dobîndirea cetăţeniei ro­mane (cvasigenerală în Imperiu odată cu „Constitutio Antoniniana din anul 212 e.n.) o „romanizare" juridică. Există însă şi numeroşi specialişti (şi mă grăbesc să mărturisesc că, după părerea mea, aceştia au dreptate) care socotesc că prin romanizare nu trebuie să se înţeleagă decît transformarea profundă care a făcut din­ popoare şi populaţii neromane, vorbind limbi diferite (uneori foarte diferite) de latină, colectivităţi omeneşti latinofone. In adevăr, romanizarea este mai cu seamă un fenomen lingvistic şi, în al doilea rînd, un fenomen spiritual. Despre o populaţie neromani se poate afirma că s-a romanizat numai dacă şi-a abandonat idiomul propriu, în­­locuindu-l, în viaţa de toate zilele, cu limba latină, şi dacă a ajuns să dobîndească o mentalitate, o forma mentis romană, adoptînd (chiar dacă nu în totalitate) credinţele, obiceiurile şi alte elemente ale culturii spirituale romane. Bineînţeles, acest fenomen lingvistic şi spiritual nu este absolut, în sensul că nici limba, nici cultura spirituală a populaţiei romanizate nu dispar cu desăvîrşire. Adoptînd limba latină, cei romanizaţi introduc în ea un anumit număr de cuvinte din propria lor limbă strămoşească, iar în sistemul roman de valori spirituale — anumite valori tradiţionale proprii, în mod analog cu ceea ce spuneam despre o populaţie oarecare, un anu­mit teritoriu poate fi socotit romanizat numai dacă o largă majoritate a locuitorilor săi utilizează latina ca mijloc obişnuit, cotidian, de comunicare în viaţa economică, socială, familială. O provincie a Imperiului nu poate fi considerată drept o provincie romanizată dacă locuitorii ei vorbesc, în majoritate, altă limbă decît latina, indiferent cît de răspîndite sînt pe teritoriul ei produsele materiale de factură romană şi cîţi sînt aceia care au dobîndit cetăţenia romană. Faptul lingvistic rămîne, deci, hotărâtor şi în absenţa lui nu se poate vorbi despre o veritabilă romanizare. Din cele spuse se poate trage concluzia că, teoretic, romanizarea ar putea fi privită sub un dublu aspect. Colonizarea masivă cu elemente latinofone a unui teritoriu nelocuit sau slab locuit ar constitui ipso facto romaniza­rea teritoriului respectiv. Atunci însă cînd o provincie a Romei este locuită de o numeroasă populaţie neromană — şi acesta este singurul caz verifi­cat în practică, romanii necucerind teritorii pustii şi neprielnice locuirii — despre romanizarea ei se poate vorbi numai dacă autohtonii au ajuns să-şi abandoneze propria lor limbă şi să adopte limba latină. Cu toate acestea, în literatura de specialitate, termenul romanizare se utilizează frecvent, cum s-a văzut, în legătură cu cultura materială, cu viaţa politică şi socială, cu statutul juridic al locuitorilor unei provincii etc. şi nu este posibil ca această situaţie să fie curmată sau ignorată. Totul ar fi foarte simplu dacă autorii respectivi şi-ar da osteneala să facă, de fiecare dată, precizările cuvenite şi să vorbească despre o „romanizare" a culturii materiale, despre o „romanizare“ juridică etc. Din păcate, aproape niciodată nu se întâmplă aşa şi de aici izvorăsc nedumeririle celui care citeşte şi care, poate, împărtăşeşte alt punct de vedere despre romanizare decît cel ce scrie. Soluţia ar fi, poate, să se admită că există două feluri de romanizare: o romanizare esenţială, care înseamnă adoptarea limbii latine şi dobîndirea unei forma mentis romane, şi o romanizare exterioară ilustrată de adop­tarea culturii materiale romane, de dobîndirea cetăţeniei romane etc., avînd, deci, ea însăşi mai multe aspecte nu neapărat sincrone şi nu neapărat rea­lizate toate. în acest caz se pune, evident, problema raportului dintre romanizarea exterioară şi romanizarea esenţială. Viaţa economică romană, de exemplu, reprezintă o condiţie materială a romanizării esenţiale prin integrarea autohtonilor în modul de viaţă roman, înflorirea oraşelor, crearea la ţară a numeroase domenii care reprezintă focare de romanizare (esenţială), ridi­carea nivelului de trai legată în mod necesar de dezvoltarea producţiei şi a schimburilor contribuie la amploarea şi la succesul politicii de atragere şi de integrare a autohtonilor. Se poate afirma că transformările economice consecutive cuceririi romane au fost vehiculul romanizării esenţiale; desi­gur, importante sunt aici structurile economice de tip roman şi nu pro­cedeele tehnice, care adeseori au fost preluate şi de populaţii din afara Imperiului (sarmaţi, germani), niciodată romanizate cu adevărat. Din punct de vedere cronologic, romanizarea exterioară precede roma­nizarea esenţială. Populaţia autohtonă a unei provincii cucerite va adopta mai repede produsele superioare ale culturii materiale romane (uneltele mai productive, zidăria cu mortar, ceramica de bună calitate etc.) decît cre­dinţele şi limba noilor stăpînitori, iar integrarea autohtonilor în structurile economice romane este mai lesnicioasă decît asimilarea lor lingvistică. Dar această anterioritate cronologică nu face în mod necesar şi automat din romanizarea exterioară un prim pas spre romanizarea esenţială: între cele două feluri de romanizare nu există relaţii de la cauză la efect. In Pannonia, de exemplu, încă de la începuturile stăpînirii Romei produ­sele meşteşugăreşti provincial-romane le-au eliminat pe cele locale, indigene, dar acest fapt n-a adus imediat după sine o modificare considerabilă a modului de locuire, a obiceiurilor, a limbii populaţiei autohtone. Romani­zarea esenţială a Pannoniei s-a petrecut, este drept, mai tîrziu, dar exemplul altor provincii, mai ales orientale, în care ea nu s-a realizat niciodată, în ciuda răspîndirii produselor de tip roman și introducerii unor structuri economice romane, arată clar că aspectul exterior al romanizării, anterior cronologic, nu-l antrenează neapărat pe cel esenţial. Se cunoaşte şi situaţia contrari, cînd romanizarea esenţială s-a realizat fără o romanizare exterioară completă, în Gallia, civilizaţia cuceritorilor n-a putut impune, de exemplu, veşmîntul roman, căci cel gallic era mai bine adaptat condiţiilor de climă şi astfel s-a păstrat, ba chiar a fost adoptat şi de coloniştii romani; în domeniul religiei, credinţele romane s-au amestecat cu cele celtice, fără să le elimine. Totuşi, limba latini a biruit şi franceza este o limbă romanică. După opinia mea, pentru ca procesul romanizării esenţiale a unei pro­vincii să se poată realiza era necesar ca trei condiţii principale să fie satisfăcute. Cea dintîi era colonizarea intensă cu elemente latinofone, o colonizare care să nu se limiteze la centrele urbane, ci să pătrundă masiv şi în zonele rurale; în provincii ca Egiptul, unde colonizarea a fost neînsemnată numeric, romanizarea nu s-a înfăptuit niciodată; în provincia Africa, unde colonizarea, deşi intensă, s-a limitat la mediul urban, roma­nizarea a rămas superficială şi romanitatea n-a supravieţuit decît relativ puţină vreme căderii stăpînirii imperiale. A doua condiţie consta în convieţuirea reală şi permanentă a autohto­nilor cu elementele latinofone colonizate, căci numai aşa băştinaşii au pri­lejul să deprindă şi, în cele din urmă, să adopte limba latină. Neîndepli­­nirea acestei condiţii a făcut, de exemplu, ca o parte a Illyriei să rămînă neromanizată. în sfîrşit, a treia condiţie era superioritatea în ansamblu (nu şi neapă­rat în orice domeniu) a civilizaţiei romane asupra celei autohtone. în cazul provinciilor de civilizaţie şi de limbă elenă, romanizarea esenţială nu s-a produs tocmai din acest motiv chiar dacă se înfăptuise o colonizare relativ importantă. Este de remarcat, după cum se vede şi din condiţiile enumerate mai sus, că romanizarea a fost un fenomen spontan şi nu rezultatul unei poli­tici de „desnaţionalizare“ promovate de împăraţii romani. Supuşii Romei nu se romanizau deoarece erau siliţi deliberat de cineva s-o facă, ci pentru că romanitatea prezenta o anumită atracţie, în provinciile occidentale (sin­gurele care s-au romanizat şi din rîndul cărora făcea parte şi Dacia), limba latini era limba oficială a administraţiei şi a justiţiei, a armatei, limba unei culturii superioare. Mai mult, cunoaşterea limbii latine era o condiţie in­dispensabilă pentru orice ascensiune pe scara ierarhiei sociale, iar dobîndirea cetăţeniei romane conferea locuitorilor unei provincii avantaje deloc de dispreţuit. Foarte important este şi faptul că limba latină constituia, prac­tic, în cazul Daciei, singurul mijloc posibil —şi, în orice caz, singurul mijloc lesnicios — de comunicare între coloniştii de origini foarte diverse, aduşi ex toto orice Romano, precum şi între colonişti şi autohtoni. Toate condiţiile la care m-am referit mai sus erau prezente în provincia Dacia, astfel încît fenomenul romanizării esenţiale s-a petrecut relativ repede şi s-a dovedit extrem de trainic. Rezultatul lui, după alte cîteva secole de evoluţie isotrică, a fost însuşi poporul român, poporul romanic, adică popor vorbind o limbă romanică, vlăstar al latinei. Caracterul romanic al limbii române este absolut evident pentru oricine are cunoştinţe lingvistice elementare. Dintre toate idiomurile vorbite în antichitate, numai limba latini poate sta la baza limbii române; aceasta nu poate fi derivată din limba dacică (deși cuvinte dacice, pătrunse în latina populară din provincia traiană, s-au perpetuat pînă în zilele noastre, în limba pe care o vorbim), căci majoritatea fondului lexical moştenit din antichitate şi structura gramaticală a românei sunt latineşti. Este de mirare că, în aceste condiţii, mai există oameni care contestă romanizarea Daciei. Ţinînd seamă de caracterul vădit romanic al limbii române, de faptul că acest caracter presupune o fază istorieă în care limba latină biruise şi se impusese, negarea romanizării Daciei înseamnă a presupune că romanizarea strămoşilor românilor s-a petrecut în altă parte. Aceasta este, în fond, esenţa faimoasei, dar depăşitei şi compromisei teorii roesleriene. Hadrian Daicoviciu

Next