Telegraful Roman, 1880 (Anul 28, nr. 1-151)
1880-12-04 / nr. 143
Nr. 143. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Joi 4 Decemvre 1880 Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la: Administrațiunea tipografiei archidiecesane Giban, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 37. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXVIII. TELEGRAFUL ROMÂN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr. rendul on litere gurmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Sibiiu. 3 Decemvre. De astă dată o corespondență din părțile Zarandului, ne impune condeiul, o corespondență, pe care, cel puțin deocamdată, o mai reservăm între reservate. Am zis noi nu de mult, că desbinarea dintre noi este mai periculoasă decât amenințările naționalităței noastre, care vin din afară de poporul nostru. Corespondența din cestiune descrie lucruri, cari se mișcă în periferia unei comune, însă dacă astfel de, tulburări și coturbări între frați se înmulțesc și se avântă la oarecare generalizare, împedecă progresul poporului nostru. Corespondența din cestiune se plânge asupra unui preot gr. catolic că cu promisiuni, cari nu se pot împlini, seduce poporul greco. orient, de la credința sa străbună și săvârșesce funcțiuni, etc. etc., care fiind lucruri prea grave nu le facem obiect de discnsiune, ci îndreptăm pe respectivul jefuitoriu să facă arătare la forul competent și să ceară ca cel ce nu respectează legile să fie pedepsit. Stim că vor fi mulți, cari cu oarecare furie și chiar cu despreț vor țrice. Așa ceartă între popi! Nimica mai departe! Și dacă astfel cu de cașuri n’ar fi decât curate certe între popi,nu sânt bune; ordinariatele n’ar trebui să le sufere, deoarece în cașul cel mai domol, compromit autoritatea preoților. Apoi, nici un episcop, fie de oricare confesiune, nu poate fi nepăsătoriu, când preoțimea ’și compromite autoritatea, pentru că aceasta, ’și are mai departe consecințele ei. Ca unii căror ni se arată multe cașuri de feliul celui amintit, considerăm lucrul, cum am țles odată la început, din alt punct de vedere. Certele popesti dintre confesiunile căror aparțin Românii, sânt un izvor nesecat de deprinderea în respectarea religiosității, de imposibilitatea de a înființa posturi de parohii cu dotațiuni corespunzătoare, prin urmare și cu calificațiune corespundetoare, de a împedecă înființarea de școli bune și de a susține învățători buni într’ănsele, de a perpetua în popor ignoranța și în chipul acesta a’l subjuga ântâiu moral și pe urmă material până și celui mai prăpădit Evreu conlocuitoriu cu Românii noștri într’o comună. Nimenea nu se va pute îndoi, că un isvor, din care isvoresc astfeliu de lucruri, nu ar merita numai atențiunea prelaților bisericesci, ci și a tuturor Românilor, și nimenea nu va pute nega consecvențele ulteriore ale isvorului pomenit, care nu pot fi altceva decât lângețirea corpului nostru național și conducerea lui la destrucțiunea și perirea sigură. Fariseismul sau ignoranța, cu care sântem de multe ori și din partea multora întâmpinați, că nu e deosebire mare între cele două confesiuni nu ne salveză posițiunea. Mare sau mică, deosebire este, căci dacă nu ar fi deosebire, nu ar fi două confesiuni. Apoi încât pentru deosebire, deosebirea este mare și încă deosebire principială. Biserica carea se numeșce astăzi pe sine catolică poate să fie catolică, dar este totodată și absolutistică. Biserica ortodocBă orientală, care în felul ei încă este catolică din firea ei este constituițională. Una vrea se adune tot în sinul ei „unic mântuitoriu“ ; ceealaltă,mai modestă, permite fiecărui să între în sinul ei. A aduna și a permite să se adune este în sine o deosebire; a guverna personal și a guverna prin sinoade care este deosebire, afară de toate dogmele. Nu facem imputare, ferească oi a bisericei catolice și nici a celor ce cu credința sânt alipiți de dânsa, iar cu ritul se țin încă de cea ortodocșă orientală (Greco-catolic este un titlu usitat la noi pentru uniți; solința însă la toate națiunile europene nu Pentru exemplu luăm anul 1878. Totdeauna anul prim al unui jurnal e scris cu mai multă ingrijire. Ne uităm la poesii — vedem îndată „Cântecul gintei latine,“ din care cei dela „Amicul Familiei“ făcură o caricatură cu espresiunile lor pocite. Apoi ce mai vedem ? Debile încercări de ale unor tineri poetași ca P. Dulfu și V. R. Buticescu — cari în tot cazul nu trebuiau publicate — cel puțin nu toate într’un jurnal, care ține la demnitatea sa. Mai vedem în urmă poesii reproduse de ici de colo, fără a se arăta de unde. Ne uităm la presă, ce vedem? Nișce novele scrise tot de începători într’o limbă și un stil cât să ferească Dumnezeu! Apoi mai vedem alte articole traduse sau reproduse, nu se spune niciodată de unde. Tot așa și acum, ba poate mai rău de se poate. Ca să nu mă acuse cineva, că vorbesc în vânt și nu întăresc cu exemple ceea ce susțin — să dau exemple. Avem în mână anul 1. din 1880. unesce biserica ortodocșă greco-catolică, ceea ce este și corect. Respectăm oriși ce confesiune și avem motiv, pentru că vrem să fie respectată și a noastră. Rtdigiunea este afacere de consciință pentru fie cine și nu noi, cari sântem tacsați de schismatici și eretici chiar, vom fi aceia, cari să cerem și pretindem arderea și maltratarea acelor ce nu sânt de o credință cu noi. Nici că nefericirea Românilor ar sta în împregiurarea, că sântem împărțiți în două confesiuni, nu am admite. Nu confesiunile sânt de vină, ci însușirea proselitistică, care și-o permite o confesiune, este causa zeului. Proselitismul nu este scrupulos în mijloace; el vrea să câștige, să cucerească și de aci vine, de el se face și agresiv și tulbură pacea oamenilor celor mai liniștiți. Apoi prozelitismul se manifestează totdeauna agresiv și voiesce se facă cuceriri. Omogenitatea elementului în astfel cu de cașuri e turburată, și dacă din gură se susține, fapta o dă de minciună. Câte exemple n’am putea duce dela Francesi, Spanioli și alte neamuri în privința aceasta, câte nu s’ar putea duce dela noi chiar, unde în timpul Măriei Teresia sub scutul guvernului de atunci, un Român în țeara Oltului și alți în alte părți, Români fiind, persecutați pe frățiilor pentru puțina diferință de credință dintre dânșii. „Monastirea Silvașului“ este un document, care va remână neșters în istoria Românilor, spre a arăta cum de, cu toată neînsemnata diferență confesională, totuși Românii își dau toate silințele ca pe frații, cari remăseseră statornici in credința lor, să-i alunge din institutele lor și să-i nimicească. Modalitatea luptei de astăzi nu mai este cea din seculul trecut. Astăzi și pe terenul acesta armele sânt modificate. Iesuitismul, fie în revereandă, fie în frac, și în frac se arată numeros în zilele noastre, el pune pe nemernici să tulbure liniștea. El stărînjind la o parte, până când prada este mare pagina primă vedem o poesie: „Mângâere și alinare“ de P. Dulfu, se începe așa tură de a căde deplină jertfă și numai atunci pășesce pe față ca să se facă stăpân de dânsa. O dar tema aceasta pe cât este de odioasă pe atâta este și de abundantă. Am pute întră mai adânc în interiorul ei spre a vede tot mai urît. De astădată va fi de ajuns a pune degetul și a pipăi rana. Inteligența română câtă este independentă în convingerile sale religioase, ar trebui se recunoască pagubele, ce lea îndurat, le îndură și le va îndura națiunea română din un prozelitism escesiv, și,dându-și concursul pe lângă căpeteniele bisericesci, să pună capăt acestei stricăciuni naționale. De Roma papei, de care ne cântă cu ochii întorși jesuiții, că este mama noastră, se nu se amăgească nimenea și tot așa de puțin se se sparie de fanariotismul constantinopolitan și falsul cesaro-papism al Rușilor, cari pe ortodocșii din afară de împărățiile turcesci și rusesci nu-i privesce de loc. Mama Romă n’are nici o milă de nimenea. Ea caută după interesele ei și pictează și diplomatizează jertfind când i vine bine pe Italiani, pe Poloni de severșiți catolici și pe ori care și desigur că în crețele inimei ei nu va fi mai multă milă pentru Românii, cari cu ritul încă nici nu sânt în staulul ei. Fanariotismul și cesaropapismul n’au nici o influență asupra noastră. Creadă fiecare parte după cum e convinsă, însă vadă car’ fiecare, să aibă parohii bune, pentru ca poporul din tr’ânsele să poată fi bine instruit și prin instrucțiune să se poată ridica la o stare mai bună materială și intelectuală. Dacă vor folosi aceste cam apocaliptice cuvinte ale noastre, ne-am bucura. Eăr dacă nu vor folosi, noi vom fi siliți să mergem mai adânc în cestiune, ca să vadă toți Românii din toate părțile toate căușele de cari suferim și ne îngreuează progresul. FORȚA. O notiță asupra fiarelor literare-beletristice și poporale de dincoace de Carpați. „Albina Carpaților“ — „Amicul Familiei“ — „Cărțile săteanului român“ — „Familia“ — ȘeȘetoarea“ — Post-Scriptum și o promisiune. (încheiere.) * * * Să trecem la „Amicul Familiei.“ Este una din multele publicațiuni ale d-lui N. F. Negrutiu. E renumita foaie, care a cores pe Alecsandri în „Cântecul gintei latine.“ Să o examinăm mai de aproape, să vedem are ea vreun preț literar sau nu? în numerul 90 al „Familiei“ din an. 1880, dl Vulcan însuși se indignează de modul, cum înțelege domnul Negruțiu „a redacta.“ La aceasta însă vom reveni. Deocamdată se constatăm noi înșine prin probe, dacă „Amicul Familiei“ corespunde chemărei sale? E frumosu, cu primavér’a, secsul ginga8 cu femeiescu, Me închinu lui totdeaun’a (?) c’u nu respectu dumnedieescu; (!) „piua bună se cunoasce de dimineața.“ Zice Românul, vă puteți face idee de cele ce urmează, și nu vă veți mira, dacă veți găsi mai departe . Caci (plui!) femeile suntuangeri, si ceresculu loru destinul a tinde omenimei in nopti (!) grele de ’ntristare Mangaiare si alinare Auziți doamnele mele, ce e destinui d-voastre! Sau: Esti de crinu unu muguru fragedu (!!)........... Și parfumuri dulce (!) totuși .... etc. Vreți mai departe? Și nota bene aceasta e una din cele mai bune poesii din „Amicul Familiei“ ! Urmează „O mamă“ versiune (?!); nu stiu dacă vrea să fi ° o traducere. Dar să nu ne mirăm. „Amicul familiei“ se feresce ca de joc de cuvintele: „traducere“ și „reproducere.“ Ce să’i faci?! Vrea să apară originală! Și în ce limbă e tradusă „O mamă“ ? La pag. 2 cetim: „...Acest’a facu din capu într’unu modu puștnu semnificatoriu, — ăr’ pe busele lui se ivi un zimbet misteriosu“ __ — „In momentulu acest’a, vechia pendula (?), ce era atârnata intr’ununghiu alu chiliei, se rupse facându unu sgomotu mare, — cerea trei greuminte de plumbu cadiura in jos până ce atinseră parchetul și orologiul se opri...“ Aferim! Pare că vă văd cum faceți din cap într’un mod mult semnificatoriu, — ear’ pe buzele d-voastre se ivesce un zimbet — dar’ de loc misterios — când celea (sic!) trei greuminte de plumb (!) cad în jos...