Telegraful Roman, 1883 (Anul 31, nr. 1-152)
1883-09-17 / nr. 108
r 108 ABONAMENTUL Pentru Sibile pe an 7 fi., 6 Inni 8 fi. 60 cr. 8 Inni 1 fi. 76 cr. Pentru monarhia pe an 8 fi., 6 Inni 4 fi., 3 Inni 2 fi Pentru străinătate pe an 12 fi., 6 Inni 6 fi., 3 Inni 8 fi. Sibiiu, Sâmbătă 17/29 Septemvre 1883.Anul XXXI TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Adumnle traducea tipografiei arohidieceeane Sibiiu, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor nr. 43. Epistole nefrancate se refasă. — Articalii nepublicați nu se înapoiază. INSESȚIUNILE Pentru odată — ar., — de două ori 12 or., — de trei or 16 ar. rAndal on litere flarmond — ț timbru de 80 or. pentru fiecare publicare. Moartea Ciangăilor. Noi, când ne-am folosit de cuvintele „Katzenjammer vor dem Rausch“, în timpul când încă nu sunasă cel din urmă csárdás în onoarea „reînpatriaților“, prevăzusem ce sfârșit va se aibă reînpatriarea. iasco mai cumplit ca cu afacerea ciangăilor cu greu vor fi pățit ungurii, în adeverit doare pe om inima când vede resbunarea fără milă a soartei, resbunare, care e urmarea cea mai naturală a lucrului și care se descarcă în capul sermanelor jertfe ale utopiei unor oameni esaltați, inpintenați și îndemnați la escentrități prin șovinismul guvernului actuale mai repetăm încă odată cele zise de noi și la alte ocasiuni. în unguri s’a ivit pofta de a’și imnul ți neamul cu orice preț. Spre scopul acesta — scop vedit din care astăzi nu mai fac secret — au întreprins o serie de lucruri pre cari Europa cultă le va numi utopie, noi înse, cari trăim sub domnirea lor, le împărțim în utopie și călcare de legi. S’a inceput sena prin călcarea în picioare a legilor favoritoare naționalităților. Resultatul e constatat de dl Belcsics: au maghiarisat justiția, au maghiarisat instrucțiunea publică, au maghiarisat comunicația. Toate acestea prin călcarea de legii sancționate. N’a ajuns atâta. Și-au pus în cap se repatrieze pre cangăii emigrați în Bucovina și Moldova. Ca în toate afacerile lor așa și la aceasta au început a agita presa. Recâștigarea sângelui perdut, înmulțirea neamului deveni cestiune de onoare pentru Ungaria,a pus agitația in mișcare și printre poporul serman, care trăia linistit în Bucovina, și care nu din înbuibare și-a părăsit patria spre a se așesla în alte țări simpli. Ce era mai ușor ca a seduce pre acești oameni i s’au promis munți de aur, țeara cea nouă li s’a zugrăvit ca un al doilea Canaan, unde curge lapte și miere, unde apa din Dunăre e lapte și țărmurele colac și câte altele. Și s’au făcut colecte preste 80.000 de floreni; tot ce are Ungaria mai inteligent s’a grupat în un comitet pentru repatriarea Ciangăilor. Astfel apoi ia pornit pe drum. Toate municipalitățile au luat măsuri pentru primirea acestor salvatori ai Ungariei, așa încât credea omul, că sosesc nesce sori ai unei puternici împărății. După sosirea lor prin orașe se rangeau petreceri, baluri, și aristocratele de unguroaice se întreceau în a juca Csárdás cu Ciangăi i.acă ar mai fi avut ceva nedumerire ciangăi despre viitoarea lor misiune politică din statul nostru, sărbătoreasca, — ca se numic împărăteasca primire de care fură părtași, li-o ar fi împrăștiat cu desăvârșire, în fine i-au așezat la Panciova. Acum ce urmări a avut atâta fanfaronadă națională, ce au făcut învățații Ungariei? Ciangaii se reîntorcearăși în vechia lor patrie, în Bucovina. Soartea lor e vrednică de jale, fiecare om cu inimă i compătimesce, numai ungurii, sângele Ciangăilor, cei cari au făcut colecte de 0.000 fi. spre a înșela aici pe pacinicii ciangăi, n’au nici habar, și cât pentru ei, toți ciangăi pot muri de foame pe drum. E de prisos să facem comentare reîmpotriărei Ciangăilor. Le fac acei ce le cântau osanalele când primeau pe amăgiții cu musici, cu mâncare și băutură comandată de solgăbiune pe contul sugrumărei naționalităților. Iată ce scrie protonotariul comitatului Albei inferioare în acest obiect, în Vințul de jos am văiut prima grupă, care mergea cătră casă (adecă la Bucovina.) Adânc mișcat m’am amestecat printre acești oameni. Din înfățoșarea lor vedeai necaz și sărăcie. Am vorbit mai ântâiu cu o pereche de oameni palid și cu totul întristați. Abia am mai recunoscut pe bărbatul măreț și frumos, care a fost venit aici cu primul transport, fiind sus stindardul national, pe care sta scris cu litere grase binevântarea ■ „Isten hozott“ (Domneșteu v’a adus); atunci împreună cu drăgălașa sa soție cânta atât de admirabil doinele naționale și cu mult joc juca „Csárdás“, domnia ta ești Enric László“ ? „Da. Eu sunt, răspunse el, — eu te-am recunoscut îndată, ’mi aduc bine aminte cum de bine am fost primiți. Astăzi trecem cu sfială și rușine prin orașe, și nu ne mai oaspetă nime. Ne reîntoarcem, căci nu mai putem suporta sărăcia.“ Apoi mi-a istorisit toate păsurile lor. Gândeam în mine: „Doară nu au putut să o scoață la cale cu lucrul cel greu?“ Am venit cu domnul subprefect aici (la Aiun) și le am împărțit nesce ajutoare. Eram cu totul deprimați. De atunci nu este Și lăsată de Dumnezeu, în care să nu treacă pe aici pe jos și în trăsuri câte un transport de ciangăi. Am ascultat câțiva oameni dintre ei, și fiindcă conțin au mărturisirile lor întru toate, sunt în poziție a le descrie situația, după cum mi - au spus ei. Ajunși la locul destinat lor, bieții oameni au primit trestie și pociumbi, și și-au făcut corturi. Așa au locuit ei in umede ălă și în tină. Lucrul cu metru re cerea încordări foarte mari, încât pan' le-au terminat, și câștigul sau pupat. Când au plecat din Bucovina, le au promis câte 10 juguri pământ pentru o familie. Pământurile li s’au și împărțit însă cele mai multe erau pline de apă, și dacă au pretins alte locuri li s’a respins foarte grosolan, că nu sunt altele. Mai mulți s’au dus pe la secere, și încă nu li sa dat nici pănă acum nici o plată. Scumpetea era mare, și oamenii n’aveau bani. Boalele sălățiră foarte tare, mortalitatea lua dimensiuni mari mai ales mureau copii și muerile. Locurile erau atât de rele, încât nu puteau face fântâni și nu puteau căpăta apă de beut. Preste acestea ei n’au fost puși printre unguri, ci printre sârbi cu cari după cum se vede, nu prea armonizau. nine au venit toamna. Oamenii se rugau se le dea locurile destinate lor spre a-și face sămânăturile. Comisariul regesc și organele sale le-au respins: „cereți dela cei ce v’au adus aici promisele 10 juguri, eu nu pot lua pământurile altora.“ Au mai cerut locuri de zidit și le-au dat ca material câte 10 bușteni de salcie (?!) pentru o casă, și care aveau bani puteau cumpăra scânduri, cari nu suflă în buze? inse nici locurile nu erau bune pentru zidit, căci erau apătoase. Nu era deci nici un prospect pentru colonisare statornică. Prospecte de traiu nu erau și ei din milă nu mai vreau se trăească. Deci la signalul dat cu trâmbița și cu toba: „Cel ce voiește, poetic ce ce întoarcă acasă“, toți cari numai încâtva erau în stare, au plecat din Giurgiu spre patria cea veche. n asemenea stare se află astăzi ciangăii, astfel o descriu fiarele unguresci, cari ’și dau posibila silință de a înfrumseța lucrul. Ne putem deci închipui trista stare a acestor oameni, deveniți jertfa șovinismului ungurilor. Și noi ca oameni cu inimă ne întrebăm pentru ce au trebuit jertfiți acești oameni pacinici? Cine poartă vina nefericirei sărmanilor ciangăi? Mai întâiu spiritul, care domnesc, astăzi la noi, înmulțirea neamului unguresc „per fus et nejas“. Diaristica maghiară, oamenii politici ai Ungariei, cari nu-și dau seamă de aceea ce fac, și părintescul a FOIȚA. Cristian Waldo sau CAILE NOROCULUI. Roman de George Sand. (Tradus din franțuzesce de E. B.) (Urmare). n adevăr, cinci sori se ridicau pe orizon Soarele cel adevărat, astrul puternic, era însoțit în dreapta și în stânga dedesubtul și deasupra discului său strălucitor, de patru chipuri luminoase, mai puțin vie, mai puțin rotunde, dară împregiurate de aureole iridătoare, de o frumsețe minunată! fiindcă vânătorii noștri mergeau în direcția opusă, ei se opriră vreo câteva momente ca să se îndulcească de acest efect al opticei; el are multe raporturi cu curcubeul în privința căușelor probabile și nu se produce nicâini în Europa, decât în țările Nordului ș i mergeau la început pe un drum frumos, mai târziu drumul acesta deveni cale strictă și neegală peste câmpuri; ea se făcuse apoi cărare, pănă ce câmpurile necultivate și colțuroase nu mai oferiră decât urme slab bătute in zăpada colinelor, în sfârșit Larison, cunoscător perfect a țărei și a însușirilor săniei ce conducea da peste colțurile grozave a poalelor munților, atingând abisuri, lunecând cu repezime în strimtori aproape verticale, sărind cu calul peste gropi, cățărând peste copaci căzuți și peste stânci sdrobite, mai fără încercare a se feri de pedicele aceste, ce păreau la tot momentul a sdrobi sania fragilă în bucăți. Cristian nu mai scia ce se admire mai mult, cutezarea majorului sau desteritatea și curagiul calului mic și slab, care mergea în voia sa, căci instinctul minunat al animalului seamănă cu darul somnambulismului. Totuși sania să resturna de două ori, nu din vina calului ci din vina săniei, neputăndu-se acomoda îndestul mișcărilor sale, deși era construită cât se poate de ingenios. Răsturnările aceste pot deveni serioase, dară ele sunt așa dese, încât relativ cu desimea lor puține au urmări serioase. Sania locotenentului, deși avertisată prin accidentele celeialalte cei făcea calea totuși se resturnase și ea de două sau de trei ori. Călătorii noștri mergeau prin zăpadă, se scuturau, puneau sania cară în picioare și plecau fără reflecsiuni asupra aventurei ca și când s’ar fi dat din sanie jos ca se ușureze încâtva sarcina calului. Altcum o răsturnare te face să zieji sau să tremuri, aici ea se ține drept ceva prevăzut și neevitabil. Cristian se afla nespus de bine în decursul acestei escursiuni emoționatoare. — Eu nu-ți pot spune,lise el cătră bunul major, care se ocupa cu el cu o îngrijire frățească, cât de fericit sunt astăzi! — Har Domnului, scumpe Cristiane dar a<jinoapte erai melancolic. — M’a făcut melancolic noaptea, lacul, a căui suprafață frumoasă de zăpadă o mânuiseră trăsurile; ea era ca o masă de plumb sub picioarele noastre. M’a făcut melancolic bogatul luminat de torțe triste ca luminările împregiurul unui sicriu. M’a făcut melancolic, statua aceea barbară a lui Odin, ce părea, cu ciocanul său amenințător și cu brațul său inform, că rostesce asupra lumei noue și asupra grupei noastre profane, cine scie ce blăstăm ! Toate aceste erau frumoase dar îngrozitoare; eu am imaginație vie și apoi... — Și apoi mărturisesce, că ai ceva ce te întristează. — Se poate, un vis, o idee nebună, risipite de reîntoarcerea soarelui. Ca maiorule, soarele are asupra spiritului omului o înrurire așa binefăcătoare ca și asupra trupului său. El luminează sufletul nostru ca în realitate. Acest soare frumos și fantastic al Nordului e tot același ca și bunul soare al Italiei și dulcele soare al Franciei. El încălțesce mai puțin, dar eu cred că luminează mai bine decât pe aiurea în seara aceasta de argint și de cristal, unde ne aflăm! Toate îi servesc drept oglindă însuși atmosfera, în ghiața aceasta nepătată. Fie soarele binecuvântat așai maiorule? Și fii binecuvântat și dta pentru că m’ai adus la escursiunea aceasta animată, ce mă eclaltă și mă îndulcesce. Da, da, asta e viața mea! mișcarea, aerul, căldura, gerul, lumina! Câmpuri înaintea mea, un cal, o sanie, o corabie... .! și mai puțin încă picioare, aripi, libertate !