Telegraful Roman, 1885 (Anul 33, nr. 1-137)
1885-01-03 / nr. 1
Nr. 1. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Sibiiu, Joi 3/15 ianuarie 1885. Anul XXXVI. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbătă. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 47. Corespondențele sunt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 30. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., —de trei ori 15 cr. rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Prenumerațiune nouă la „Telegraful Român“ care apare de trei ori pe septemâna, deschidem pe anul 1885, cu prețul cel mai moderat, ce se poate vede în fruntea foaiei. Banii de prenumerațiune se trimit mai cu înlesnire pe lângă asignațiuni poștale (Posta utalvány — Post- Anweisung.) Numele prenumerantului, al comunei unde se află cu domiciliul, și eventual al poștei ultime să fie scrise bine, ca să se poată ceti. Se atrage atențiunea în domni abonați, al căror abonament se sfârșește cu ultima Decembre 1884, a-și înnoi din vreme abonamentul, pentru ca să nu fie espeditura silită a sista, sau a întârziia cu espectarea foiei*). Editura „Telegrafului Român“ în Sibiiu. *) O înlesnire foarte mare în espedițiune se face prin lipirea unei fâșii de adresa dela abonamentul ultim. h Amul nou, între semne de tot caracteristice s’a inaugurat anul nou în ce ne privește pre noi românii din Transilvania. Se lucră din toate puterile pentru maghiarizare, și aceasta în toate direcțiunile. Știm că în Cluj s’a format reuniunea chemată a unifica suprafața Ardealului. Până acuma s’au intreprins primii pași și fiarele de acolo la locul prim tractează cestiunea fără nici o reservă. Este bine așa. Ne jucăm cu cărțile pe față. Nu ne împregiurările noastre specifice ne împun reserva cea mai mare. Este bine și poate și avantagios pentru noi! Vom fi deci cum am fost moderați pănă la posibila abnegațiune. Facem deci revistă asupra ziarelor din Cluj, și dăm ântâiătate ziarului „Ellenzék.“ El este organul kossuthiștilor. Deci să-l urmărim, în numărul din 8 Ianuarie a. c. acest diariu la locul prim aduce un articol scris de un român — după cum se zice, — și acest articol este comentat de o redacțiune. Reproducem în traducere fidelă, remâinie. a veni la urmă cu observările noastre. Iată articolul: Reuniunea pentru cultură. Aceasta este o întrebare de mare importanță și nu va strica dacă ea va fi discutată cât de bine din toate punctele de vedere. Ea ar fi o baiă de comori, dorită de toți fără privire la rassă și confesiune, și la a cărei înaintare tot omul se simte îndreptățit, în special pentru părțile ardelene rămase mai îndrept ea ar fi isvor binecuvântat din care oricine ar putea scoate apă, și care în loc de a scădea, ar tot crește. Me îndoesc însă că principala chemare a acestei reuniuni ar fi numai lățirea limbei ungurești, după cum s’a susținut în doi articoii intitulați „Ce voimu și publicați în coloanele acestui siariu, învățarea unei limbi nu este încă cultura. La zidirea palatului culturei limba ne dă numai apa, care poate fi apă de rîu, de lac, de isvor , sau de ploaie. Fiecare dintre acestea ’și are și ea efectul seu, de sine însă nu poate face palatul. Este evident deci, că limba și ca instrument joacă o rolă secundară. Că prin cunoștința limbei ungurești se va scuti poporul de agitatori, aceasta este numai iluziune, însuși scriitoriul articolului afirmă că agitatorii toți știu ungurește. Și dacă crede că pre omul de rând nu-1 poți seduce și în limba ungurească, atunci el și mai tare rătăcește. O asemenea osteneală întrecere a lui Sisiphus, căci ea ar provoca susceptibilități și frecări naționale chiar și acolo, unde ele pănă acuma n’au esistat. Ar provoca încercările de germanizare de sub Iosif II, în ediție ungurească, a căror efect nu trebue perdut din vedere. Cuteza afirma că în locul darului va rodi blăstăm. Și blăstămul nu poate forma principala chemare a reuniunei de cultură. Creșterea culturală se manifestă în efectele sale: înfrănă passiunile și nobilizează omenimea, precând politica provoacă tocmai contrariul, ea stârnește și ațâță passiunile, ar fi pecât deci a mări amărăciunea. Și cum că scopul acestei reuniuni nu s’a restrîns numai la lățirea limbei ungurești, dovedește propunerea deputatului Bartha Miklós, în sensul căreia reuniunea pentru cultivarea secuilor ar fi să se contopească în această proiectată reuniune. Secuimea nu are lipsă de învățare a limbei ungurești, căci ea asemenea cumanilor din Ungaria cu limba ungurească emigrează in locuri streine, spre a putea trăi acolo, și foarte de multe ori amar se înșeală. Apoi nime în lume, nici chiar domnul Bartha nu poate pretinde dela banii secui, ca ei să-și deie banii lor altor naționalități pentru ca acestea să învețe limba ungurească. Nici nu este trebuință de așa ceva, căci o reuniune de cultură nu prin frase și dicțiuni ci prin fapte reale trebue să promoveze morala și bunăstarea în popor. Astfel se poate ajunge scopul intenționat, înrădăcinarea patriotismului. Reuniunea de cultură, dacă vrea să corespundă cel puțin numelui seu, trebue să aibă basă mai largă, activitate ramificată pe largul teren de luptă, începând de jos pănă sus la stele. Și fiind că poporul nostru este plugariu, astfel va trebui promovată economia de câmp prin formarea de reuniuni agricole în Cluj, prin cultura vitelor, economia cu lapte, brânzărie, lânărie, cultura de cânepă, tăietorie și cultura albinelor. în câmpie vor trebui plantați arbori, frăgari, pomi și îmbrățișată cultura vermilor de melasă. In regiunile lemnoase vor trebui înființate fabrici, promovată industria lucrurilor de lemn, la câmpie împletitul rogosului și al trestiei; apoi conform singuraticelor ținuturi ar trebui promovată industria de casă, ca astfel să înainteze și industria cu sfinții chiori din pregiurul Gherlei care se manifestează ca pictură voluntară a multor bărbați și mneri. Locuințele scunde ar trebui dărămate și zidite altele luminoase și cu gust. Prin comune se vor înființa magazine comunale, case de păstrare etc. etc. Observ că acestea nu se țin de speciala chemare a comisiei alese, le-am amintit însă ca pre niște directive. Astfel îmi închipuesc cu activitatea unei reuniuni culturale, astfel aștept cu efect binecuvântat, care ar întemeia moralitate, bunăstare și patriotism bun, și atunci nu s’ar dori nime nici în România, nici în America, nici în Dako-România, ci s’ar simți fericit ca fiu al Ungariei fără privire că în ce limbă se roagă lui Dumnezeu sau face la daraveri. Speram că această reuniune va naște pre Messia spre a întemeia imperiul unei iesle și al unui păstoriu. Precând ajung cu meditațiunile mele pănă la acest punct, văd că vine dl Ugron Gábor cu articolul său „O bancă de credit ardeleană“ ca mijloc dacic după coloana Traiană de la Roma. Până aci, o jlice-veți ca și noi, foarte bine. Cetitoriul, fie cât de mărginit la mijloace, cunoaște coloana Traiană, deși nu a fost la Roma; o cunoaște căci a vedut reproducțiunea ei de ispas și în mărime egală cu originalul, în museul de la St. Germain. Prin urmare, își face îndată o ideie destul de lămurită despre ce trebue se fie țăranul român din Carpați: frunte mare, plete lungi, privire vitează, lat în umeri, tare în spete, brațe vânjoase, nast la statură, port mândru și glas puternic. Alături de acest voinic al cărui costum e acela al „țăranului de la Dunăre“ al lui La Fontaine, autorul sus-citatului studiu din biblioteca elvețiană, adauge cu foarte multă potriveală că femeile țăranilor, adecă țărancile poartă ghete cu tocuri ca acele ale seniorilor francezi din vremea lui Moilière. Ce va fice cetitoriul ? cum va rămâne cu mintea între aceste două portrete? Nu-i vine oare să dică celui dintâi, ca fioroșilor Franci din vremurile bătrâne: „pleacă-ți capul, mândre Sicambre, căci găureși cerul cu dânsul;“ ear celei de a doua, luând tonul seniorilor lui Ludovic XIV și vorbindu-i cu schimonositurile și tachismele „Precioaselor“ din otelul dela Rambouillet, nu-i va îngâna: „privește doamnă, în „secretariul frumuseților“ (oglindă) ghetei d-tale, când te afli stând pre „comodul conversațiunei“ (fotoliu)? IM FOITA. Curierul literar. Sumar : Dun Legrand și Picot , studiile lor asupra Gestiunilor române. — Ortografia numirilor române în scriitorii streini. — Academia română și nouile sale colecțiuni de documente. Una din recompensele cele mai bine meritate, pe cari Institutul de Etnografie din Paris le-a dat anul acesta, este credem, marea medaliă de argint a concursului V. A. Urechiă, decernată d-lui Emile Legrand, profesor de limba grecă modernă la școala limbelor orientale vorbite, din capitala Franciei. Pe lângă studiile sale asupra istoriei și literaturei grecești, dl Legrand s’a făcut cunoscut erudiților întregei Europe, cu frumoase și însemnate publicațiuni, privitoare la istoria și literatura tuturor poporațiunilor din peninsula balcanică, în specie, secolul XVIII în Grecia, la Constantinopole, în Țeara Românească și în Moldova, nu mai are nici o taină pentru știința solidă a dnului Legrand, în 1880—81, dl Legrand publicase trei volume „Biblioteca greacă-vulgară“ în care cercetatoriul și istoricul român găsesc de spicuit și adeseori deV adunat cu maldărul, o mulțime de date și de destăinuiri minunate pentru istoria țărilor românești.La finea anului 1881, neobositul profesor scotea cele două mari volume, „Efemeridele dacice,“ ale iscusitului venetic grecoteiu, Constantin Dapontes care, a piclat în țeara românească în timpul celei de a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, scrise și cu 4le dela August 1737 pănă la Decembre 1739, tot ce se petrecu mai însemnat la București și în întreaga Muntenia. Scrierile dlui Legrand, ca și acelea ale dnului Picot, vor fi consultate de cei ce se îndeletnicesc cu studiile istorice române, tot cu atât folos ca și cercetările și publicațiunile învățaților noștri. Pentru streini, ele sunt mai mai singurele isvoare în cari studiosul e sigur că nu va găsi, alături de date și povestiri într’adevăr istorice, unele din acele nemăsurate fantasie, cari împodobesc adesea scrierile autorilor streini. Cetind alte opere, nu pre ale dilor Legrand și Picot. Romanul care cunoaște — oarecum — istoria țării lui, isbucnește, nu odată, ci de nenumerate ori în hohote de rîs, cu atât mai sgomotoase cu cât afirmațiunea autorului e mai hazliă și mai departe de adevăr. Cetitoriul strein simte cu aceeași carte în mână un fel de îndoiala curioasă, și ar voi tare mult să-l deslușească cineva asupra unor astfel de nedumeriri. Căci într’adever, ce vreau să creadă cetitoriul francez vărsând bunioară în la Bibliothèque Suisse din Geneva, un studiu, în care, vorbindu-se de români, li se spune că țăranii noștri seamănă întocmai cu