Telegraful Roman, 1901 (Anul 49, nr. 1-144)

1901-10-27 / nr. 120

Ar. 120 S­i­b­i­i­uSâmbătă 27 Octobre (9 Novembre) 1901 Anul XILIA. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 lu­ni 3 C. 50 fii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 1 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusă. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE: » Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond Insula Mitilene. Sibiiu, 8 Novembre n. O escadră francesă a intrat zilele trecute în apele mării egeice, a ocupat cele trei porturi de mare însemnătate strategică ale insulei turcesci Mitilene, a luat în stăpânire insula, şi a pus mâna pe birourile vamale. Asta e ştirea cu care a fost sur­prinsă la începutul săptămânii acesteia presa europenă, diplomaţia europeană, şi în prima linie guvernul Turciei, care de atunci ţine şedinţe în permanenţă, pentru a chibzui bine ce e de făcut în faţa acestui fapt neaşteptat, dar­ acum împlinit ? Raporturile diplomatice sunt de mult întrerupte între Francia şi Turcia, şi sunt întrerupte din cauza sărăciei cu care se luptă Turcia şi nu-i per­mite să-şi împlinescă datorinţele faţă de capitaliştii francezi, cari au investit multe milioane în docurile şi cheiurile din Constantinopol, fără nici un pros­pect sigur de a-şi primi banii îndărăt. Regularea afacerei, — de altcum de interes cu totul privat, — a luat-o în cele din urmă guvernul francez în mânile sale, şi după­ ce tratările avute cu guvernul Turciei n’au dat nici un resultat favorabil pentru supușii Fran­ciei, interesați în causă, — a urmat con­flictul diplomatic franco-turc, care a intrat acum în fasa nouă, espusă mai sus. Ocuparea insului Mitilene din par­tea escadrei franceze s’a întâmplat în secretul cel mai mare, aşa, că nici co­mandantul escadrei n’a ştiut nimica despre scopul ce-l avea misiunea sa, fi­­ind-că ordinul i­ s’a dat sigilat, cu stricta îndrumare, să-l deschidă numai când va atinge un anumit punct al mării egeice. De aici surprinderea şi conster­narea. Faptul, că comandantul escadrei franceze a căutat să pună numai­de­cât mâna pe birourile vamale din in­sula Mitilene, ne esplică scopul urmă­rit, care nu poate fi altul, decât încas­sarea pe calea aceasta a milioanelor fran­ceze, împrumutate Turciei. Și dacă Turcia ar fi în stare, ca mâne să se achiteze de datoria aceasta, escadra fran­ceză ar putea să părăsască de nou in­sula Mitilene și prin aceleași ape ale mării egeice să se reîntoarcă acasă. Dar­ eventualitatea aceasta e eschisă o de­­săvârșire, pentru­ că Turcia nu poate să plătescă, nici mii, cu atât mai puțin milioane. Lucrul acesta îl ştie foarte bine Francia, şi tocmai de aceea s’a folosit de ocasiune, şi pe lângă aceasta justă pretensiune de a nu-şi lăsa supuşii să fie păgubiţi în milioane, a mai ridicat şi alte pretensiuni faţă de Turcia, pe cari Sultanul i­ le va împlini fără opu­nere, pentru­ că nu va avea încotro. Francia cere într’o notă diplomatică, ținută în termini imperativi, — să i­ se acorde protectoratul pe care l-a avut şi mai nainte asupra popoarelor creştine de sub stăpânirea turcească, în scopul, ca mult maltrataţii Armeni şi Macedo­neni să aibă pe cineva care să -i apere. Mai cere apoi Francia, ca guvernul tur­cesc să recunoască de oficioase toate şco­­lele asociaţiilor religiose, fie că sunt de naţionalitate franceză sau stau numai sub scutul Franciei, şi tot aşa şi toate ospiciile şi alte instituţiuni de caritate şi umanitare, de pe teritoriul turcesc. In fine cere să i­ să permită să ridice de nou şcolle în locul celor dărimate cu ocasiunea turburărilor armene, şi ca Sultanul să recunoasca şi Intareasca în demnitatea sa pe noul patriarch din Chaldea. Acestea sunt cererile Franciei, al cărei guvern e ferm decis să nu-şi re­­voace escadra din porturile insulei Mi­­tilene până nu vor fi toate împlinite. Cum am spus, Sultanul le va îm­plini, pentru­ că nu va avea încotro. O opunere din partea Turciei n’ar putea decât să provoace încurcături și mai mari, să dee nascere la pretensiuni și mai multe și de așa natură, ca Sulta­nului să nu-i mai remână alta de fă­cut, decât să şi iee giamantanul şi să plece din Europa, unde şi de altcum i­ s’a întunecat de mult sorele domniei. La o ciocnire serioasă nu va ajunge deci treaba, cu atât mai puţin, că nici celelalte mari puteri europene nu se văd a fi duşmănose pasului energic întreprins din partea Franciei întru apărarea intereselor sale şi întru salva­rea onoarei şi a demnităţii sale, ca mare putere. Ingrijitoriu pare a fi numai faptul, că prin caşul dat se inaugu­­rează un nou metod în politica orientală, se stabilesce o nouă procedură, care poate să fie imitată şi de alte puteri europene, cari încă îşi au interesele lor în Orient. Să ne gândim numai la eventualitatea, că sub acelaşi pretext pe care l-a folosit Francia, ar ocupa şi Rusia, de exemplu Constantinopolul, — şi avem înaintea ochilor întreaga primejdie a caşului de precedenţă, sta­tuii din partea Franciei. Sau poate toc­mai în scopul acesta a fost statuit ? Viitoriul va arăta. Deocamdată motiv de îngrijorare şi de temere nu este, de­cât numai pentru „omul bolnav“, con­damnat şi de altcum de mult la morte. FOIȘORĂ Din trecut. — Completări la „schiţele istorice din anul 1860“, scrise de Dr. Al. M. Marienescu. — de Iosif Olariu. (Urmare.) Am plecat supărat din Goruia, spre Giurgiova, unde aveam coleg şi fost conşco­­lariu de pedagogie pe Simeon Guţu, care preot era bătrânul Iosif Pavloviciu, ceva ru­denie cu mine, pentru­ că moşul seu era frate dulce cu strămoşul meu, Martin Olariu, dar’ şi-a schimbat numele în sârbescul Pavlovici când s’a dus preot în Giurgiova, după cum dovedesc nişte contracte referitoare la averea familiară, încheiate întră preotul George din Giurgiova şi fratele seu Martin Olariu, şi datate din anii 1798 şi 1803. Colegul meu era dat beţiei şi nimic nu puteai isprăvi cu el după amenzi , care preo­­ul mi-a spus limpede, că el, ca paroch bă­trân şi asesor consistorial, din tinereţe cu­noscut ca Patriarchul, care i-a primit feciorul, pe Acsente, în Carloveţ şi l-a dat la învăţă­tură pe spesele sale, lăsându-l să studieze opt clase gimnasiale, cu toate că feciorul i-a murit, nu poate să cară despărţire hierarchică de cătră Sârbi, pentru­ că ar comite act de nemulţămire faţă de Patriarchul sârbesc. Mi-a spus însă, să las o adresă la el, şi el va căuta să o subscrie mai mulţi oameni de frunte din comună. Aşa am făcut, fiind­că aveam vre­o patru adrese la mine. De la Giurgiova am mers în dricul nopţii la Agadiciu, unde ajunsesem pe când cântau cocoşii de meza-noapte. Am dormit la un frate al mamei mele, Vidu Simu, om bă­trân şi preţuit în comună, care diminaţa am mers la fostul meu învăţătoriu Vic. Popovici, — în copilăria mea învăţătoriu în Maidan, — care împreună cu unchiul meu Vidu au sub­scris o adresă, însă numai ei singuri, pen­­tru­ că ceilalţi oameni erau duşi toţi la ţarină, la săcerat de grâu. Am lăsat 20 cr. pentru porto şi 50 cr. pe seama omului care va duce serioarea la poştă, şi rugând pe fostul meu învăţătoriu să espedeze adresa cel mult în decurs de trei zile,­­ am plecat la Maidan, deplin li­niştit, pentru­ că eram sigur că se va face cum am dispus. In Maidan puţin am stat. Am schimbat câteva vorbe cu înveţătoriul Dan­ Liuba, care mi-a arătat serioarea pe care o primise şi el de la domnul Marienescu, care eu i-am dictat punctele pe care se le bage în adresă şi am plecat mai departe. Despre lucrul acesta îşi aduce bine aminte actualul învăţă­toriu din Maidan, Şofron Liuba, fiul repo­­satului Danilă Liuba, care ştie cum m’am închis cu tată-seu în şcară şi am scris, apoi am împachetat nişte hârtii şi am plecat, acasă la mama. In ziua de 20 iunie mă aflam în Ra­­chitova, satul nascerii mamei mele, unde ea avea frate pe preotul Mihail Simu, şi pe Tom­a Simu, ginerele celuilalt preot din co­mună, Nicolae Stan, pe când învăţătoriul Iancu Simu îi era rudenie de aproape. Dar­ tocmai înrudirea şi încuscrirea aceasta a fost causa că în Rachitova n'am făcut nimica. Toţi erau certaţi şi Înduşmăniţi. Mă preparasem să plec acasă, ca să fiu pe Sâmbătă în Coman, şi nici nu dejunasem bine, când vine la mine un văr al mamei şi mă intreba, foarte îngrijorat, că : „ce a scris dascălul Danilă peste domnii din Oraviţa şi Lugoj, pentru­ că, după cum spune notarial, astăzi sau mâne are să fie închis de nu mai vede soarele ?“ Ştiam că vărul mamei e om serios, membru în antistia comunală, în măsură de ei de a şti lucruri multe de la notariul, care era încrezutul seu, — de aceea simţind pri­mejdia, fără a mai spune ceva mamei, am plecat la Doman. Şi temându-mă să nu mă curenteze pretura din Oraviţa (de Lugoj nici prin minte nu ’mi trecea) am luat drumul pedestru peste dealuri, încunjurând potecile mai umblate, pentru­ ca se nu convin cu oameni cunoscuţi. Se înserase când am intrat în şcară. N’am mai avut vreme să schimb hai­nele de pe mine, cari erau ude cum se cade, în urma grăbirii cu care am venit acasă, ci m’am pus numai­decât să aleg scrisorile compromiţătăre şi să le nimicesc. Un sgomot la uşă mă făcu însă se -mi întrerup lucrarea. Cineva bătu în uşă şi la răspunsul meu intrară la mine Valencsics, adjunct de prefectură din Lugoj şi notariul Poemei. Afară rămăsese sergentul de gen­­darmi, care postase doi gendarmi la uşa şcoilei de cătră stradă şi alţi doi la uşa din curte, oprind astfel intrarea şi eşirea din şcollă. Sistemul bisericelor ortodoxe autocefale. (Urmare). * Numai Biserica Răsăritului, urmând sis­temul Bisericelor autocefale naţionale, pe ca­­zele uneia şi aceleiaşi credinţe, aceleiaşi ad­­ministraţiuni, şi a aceluiaşi cult şi disciplină bisericescă, cu recunoscerea întâietăţii de onoare Patriarehului de Constantinopol, le întrunesc­ pe amândouă. Ea are atât unitatea întregei Biserici, cât şi libertatea bisericelor parţiale. Cine poate nega că Biserica ortodoxă nu este una? Nu mărturisesc toţi ortodoxii (120 mi­lioane) aceeaşi credinţă? Nu avem cu toţii aceeaşi administraţi­une bisericesca, conformă canonelor primelor sinoade ale Bisericei? Nu avem cu toţii acelaşi cult, aceleaşi ceremonii, ace­leaşi sărbători şi aceleaşi obiceiuri şi practice reli­giose? Rusul, Românul, Sârbul şi Grecul, ori­unde s’ar întâlni în lume, nu se socotesc ei fraţi întru credinţă? Nu merg ei şi se închină în ace­eaşi biserică, abstracţiune făcând de na­ţionalitatea căreia aparţin? Nu se împărtă­şesc ei în caz de necesitate în aceeaşi bise­rică şi de acelaşi preot ? Nu boteză ei pe copiii lor? Nu săvârşesc nunta? Nu-şi proho­­desc pe iubiţii lor prin ori­ce preot ortodox, fără să se intereseze cărei naţionalităţi apar­ţine acesta? Bisericele ortodoxe ale diferite­lor naţionalităţi nu se socotesc ele surori? Ear’ Patriarch!!, metropoliţii sau conducătorii acestor biserici, nu schimbă la suirea lor pe tron epistole irenice, în semn de cunoştinţă şi recunoscerea reciprocă? Şi la necesitate nu corespund şi se sfătuesc între ei asupra cestiunilor cari privesc întreaga biserică? Nu onoreaza toate aceste biserici pe Patriarchul de Constantinopol ca pe ierarchul care are în­tâietatea de onoare în întreaga Biserică a Ori­entului? Nu respectă toat­ă opiniunea Bisericei de Constantinopol ca a Bisericei surori mai mari, şi la ori­ce lipsă nu se grupeaza toate în jurul acestei Biserici, ca pe lângă centrul ortodoxiei ? Dar­ Patriarchul ecumenic de Constan­tinopol nu este Papă al Bisericei de Orient. El nu poate ordona în mod arbitrar în nici o biserică. El nu este stăpânul şi suveranul bisericei ■ dar’ exercită o influinţă morală superioră asupra tuturor celorlalţi episcopi ortodoxi, aşa pre­cum fratele cel mai mare exercită o influinţă asupra fraţilor săi majori, fără însă a putea să le ordone. Fratele mai mare este in frunte şi conduce pe ceilalţi fraţi, fără siluire , car’ ceilalţi îl urmeza de voe, ii cer părerea şi sfatul şi îl respectă, fără însă, ca prin onoarea ce-i dau, se-i dee vre­un drept asupra lor sau a se impune lor. Astfel este raportul Patriarehului ecu­menic către Bisericile ortodoxe autocefale. Acestea compun, ca să zicem astfel, un fel de confederaţiune sau familie de biserici su­rori, independente între ele, dar­ cari au un centru moral, pe sora lor mai mare, Biserica de Constantinopol, care exercită asupra lor o influenţă morală şi prin respectul ce i­ se dă se menţine unitatea familiei, sfătuind şi dându-şi opiniunea, ori de câte­ ori i­ se cere. Ea servesce de centru prin care se unesc întru dînsele toate aceste Biserici surori. O astfel de unire a Bisericei Ortodoxe, înteme­iată pe aceeaşi credinţă, pe iubirea reciprocă frăţescă şi pe autoritatea morală, cari se re­cunosc de cătră toate, surorei celei mai mari, Bisericei de Constantinopol, nu este ea oare mai preferabilă de­cât unirea Bisericei Apu­sului, care se baseză pe supunerea oarba și

Next