Telegraful Roman, 1902 (Anul 50, nr. 1-146)

1902-11-26 / nr. 132

536 curgând, în accentele doioase ale cântărilor funebrale și pe ninsoare grea, strada Schewis, piața Hermann, strada Cisnădiei, piața mare, etc. până la biserica gr.-cat. din suburbiei inferior, unde ceremonialul dureaza până aproape de 5 ore seara. După evangelie canonicul Dr. Augustin Bunea, stând la capul coşciugului a rostit următoarea frumoasa şi instructivă predică: Drept eşti Doamne, şi toate lucrurile tale şi toate căile tale sunt milă şi adevăr şi judecată adevărată, şi drept judeci în veac (Cartea lui Toine cap. 3, v. 2). Mai toţi trecem în viaţă prin încercări atât de grele, incât în faţa lor mintea stă în loc zăpăcită şi inima este atât de cumplit isbită de valurile simţămintelor dureroase, încât stă să se rupă. Dacă situaţiunile acestea se repetesc mai vîrtos atunci, când după muncă neîntreruptă şi după sbuciumări şi lupte mari şi îndelungate pentru binele şi fericirea neamului, în loc de odihnă şi mulţămire, de dragoste şi recunoştinţă, avem parte numai de amărăciune adâncă, inima în sfîrşit se rupe. Aşa s’a rupt şi inima mare şi nobilă a fericitului în Domnul Dr. Ioan Raţiu, căruia astăzi, sdrobiţi de întristare ’i dăm ultimul onor. Acesta inimă n’a mai putut suporta loviturile, cari cu atâta urgie s’au descărcat asupra ei în anii din urmă, şi mai vârtos ranele ce i le-au înfipt cei din neamul seu, de la cari a aşteptat stimă şi recunoştinţă. Când a văzut, cum pisma, răutatea, egoismul şi laşitatea pustieşte atât de înfiorător câmpul odinidră aşa de verde şi înflorit al vieţii noastre naţionale, stejarul puternic şi majestos, podoba cea mai alasă şi mai înaltă din acest câmp a început a se clătina şi zi bună n’a mai avut. Aripile vântului îi aduc de-odată accentele melodiilor de prohod, cari răsunau jalnic într’o casă îndepărtată, dar’ lui foarte iubită, şi aduc vaetele nepoţilor sei rămaşi orfani de tată, suspinele sfăşietare ale soţiei şi fiicei sale îndurerate, şi când i se păru că aude bruşii sunând sinistru pe coşciugul ginerelui seu, atunci Dr. Ioan Raţiu, falnicul stejar, se frânge şi se resterna repede şi pe neaşteptate. In clipa când se astupa mormântul unui harnic fiu al bisericii şi naţiunii noastre, a ingineriului Onoriu Tilea, ocrotitoriul intereselor ţărânimii române, se deschide alt mormânt, care aşteptă să primiască în sinul seu rece pe cel ce poporul român şi ’l pusese şi ’l avea în fruntea sa. In faţa acestei privelişti sguduitoare pare că mai bucuros aşi îngenunchia şi m -aşi îndrepta ochii şi mânile spre ceriu şi aşi cere mângâiere da la părintele îndurărilor, decât să tulbur cu cuvintele mele sfinţenia durerii, care cuprinde inimile voastre, trişti ascultători. Cu atât mai vârtos ar trebui să mă rog şi să plâng în tăcere, că ceea ce am putut face la mormântul lui George Bariţiu şi al baronului David Urs, prietinii şi împreună lucrătorii şi luptătorii cu Dr. Ioan Raţiu, starea sănătăţii nu-mi îngădue să o fac cum se cuvine, la mormântul acestui din urmă. Şi dacă totuşi mă încumet a rosti câteva cuvinte, o fac cedând rugării, ce nu se putea retuşa unei familii atât de distinsă şi amar încercată, şi pentru ca după chiămarea mea preoţescă să vă arăt şi din caşul de faţă, că mai presus de judecata oamenilor sau opiniunii publice, de multe ori greşită, minciosă şi neadevărată şi chiar nedreptă, trebue să fie o altă judecată, a lui Dumnezeu, o judecată care să aibă toate însuşirile ce le-aţi auciat din cuvintele lui Torte “Drept eşti Doamne” .... (cet de motto) Nu este de lipsă să vă schiţez viaţa lui Dr. Ioan Raţiu, pentru ca dintr’însa să vă convingeţi despre adevărul enunţat acuma. Ar fi şi foarte greu, ba chiar cu neputinţă a arăta, fie şi numai în liniamente generale trecutul unui bărbat a cărui viaţă este istoria poporului român din Transilvania şi Ungaria de la 1848 până în ziua de astăzi. Ar trebui să vă duc pe Câmpul libertăţii, ca să ascultaţi cum şi-a proclamat fi reclamat naţiunea română drepturile sale. Ar trebui să vă înfăţişez toate furiile răsboiului civil din 1848 şi 1849. Ar trebui să vă descriu toţi fiorii şi tote speranţele, de cari era cuprins poporul român în timpul absolutismului, să vă conduc prin cabinetele celor puternici, ca să vedeţi stăruinţele lui Dr. Ioan Raţiu pentru convocarea dietei ardeleneşti, să intrăm în aceasta dietă şi să ascultăm odată legiferându-se şi în limba română la 1863 şi 1864 să însoţim pe Dr. I. Riţiu cu petiţia celor 1493 din 1866 la tronul M. Sale; să vă povestesc toate conferenţele naţionale de la 1881 Incaei, petiţia şi deputăţia celor 300 la tronul Domnitoriului în 1892, şi toate scenele dramatice, cari s’au desfăşurat în sinul poporului românesc de la Memorand până astăzi. Aşi trece însă departe peste marginile unei cuvântări, când m’aşi încerca a spune evenimentele legate de numele lui Dr. I. Raţiu. Dar’, accentuez din nou, nici nu este de lipsă să o fac aceasta. In scopul ce mi l’a în pus înainte cu aceasta ocasiune este destul, dacă voiu ilustra cu câteva pilde adevărul, că judecata oamenilor sau așa numitei opiniuni publice nu este în stare a aprecia totdeauna faptele noastre după valoarea lor, adecă după vrednicia ori nevrednicia lor, şi că pentru susţinerea ordinei sociale şi morale trebue să fie, trebue să admitem judecata cea drepta şi milesa a lui Dumnezeu. Vedeţi cum e judecata oamenilor, sau aşa numitei opiniuni publice! Fiii aceleiaşi patrii, supuşi aceleiaşi ccrane, apreciaza faptele şi acţiunile unuia şi aceluiaşi bărbat în chipul cel mai contrazicător. Unii admiră şi laudă curagiul şi statornicia cu care Dr. I. Raţiu a continuat lupta pentru realizarea acelui ideal pentru care Micul Clain muri în exil, Petru Pavel Aron se topi ca o făclie, în rugăciuni, posturi, milostenii şi înfiinţări de şcole şi mănăstiri, Grigorie Maior se sobora de pe tronul archieresc, şi mulţi sângerară pe câmpul de răsboiu şi îndurară grele prigoniri. Alţii, nemulţămiţi cu patriotismul acela, care e gata să şi dee avutul şi sângele pentru tronul regesc şi pentru intregitatea teritorială a statului, şi gloria sfintei coroane, infiereza pe acelaşi bărbat cu semnul trădării de patrie, îl consideră duşman nu numai al statului, ci şi al poporului românesc, fiindcă aduce pe acest popor în conflict cu tendinţele moderne ale statului şi prin acesta îl lipseşte de avantagiile materiale, ce ie poate oferi contopirea lui în alt popor mai puternic, ca şi când aceste avantagii ar fi mai de, mare preţ decât limba strâvechiă, dure şi frumoasǎ a poporului român, de cât obiceiurile lui seculare, aspiraţiunile lui înalte şi fericirea de a trăi şi el alăturea cu celelalte popoare din patria sa şi din lumea mare. In consecvenţă cuvederile opuse, contradictorii, acum desfăşurate, fiecare partid se încerca a-şi şi esecuta sentinţa. Unii întimpină cu manifestaţiuni grandioase de stimă, veneraţiune şi alipire, pe cel ce a avut curajul a înfrunta orice urgie, şi a le duce panaurile la înaltul tron. Alţii strigă tradare, îi asedieza şi sparg casa, îi risipesc vatra lângă care s’a născut, a trăit şi a îmbătrânit în fericire, şi ’i fac să părăsăscă pe toţi pe cari i-a cunoscut şi iubit, şi cari l-au cunoscut şi iubit din fragedele lui tinereţe, şi să-şi caute alt adăpost, alt lăcaş, unde este greu a începeia legături noue şi prietini, şi unde — după slăbiciunea firii omeneşti — unii mai bucuros se daportează, de cât se apropie de cel lovit de soarte. Şi să nu credeţi, că aceste stări deplorabile şi îngrijitoare trebue să se ivească în mod necesar acolo unde locuesc mai multe popoare împreună, şi că între popoare deosebite nu ar putea esista dragostea şi bunăînţelegerea. Noi am văzut lucruri şi mai îngrijitoare, săvârşite de oameni cari erau concetăţenii lui Dr. Ioan Raţiu şi după calitatea lor de supuşi unguri şi după limbă şi naţionalitate. Aceştia ca astăzi îl sărbătoriră ca pe sublimul virtuţilor cetăţeneşti şi româneşti, ca pe falnicul şi nebiruitul stegar al poporului românesc, ca pe venerabilul president al partidului naţional românesc, car’ ca mâne l’au ocărit şi l’au tîrăit prin noroiu, şi înjosindu-l pe el au înjosit neamul ce el a representat. După aceste esperienţe triste, mai este cineva întră voi, trişti ascultători, care să mai îndrăsnască a susţine că judecata omenilor sau așa numita opiniune publică este capabilă a aprecia faptele noastre după vrednicia lor? Eu cred că nu! Iar’ dacă ar fi cineva întră voi, care ar fi sedus de credința comună, că ceea ce nu sunt în stare să facă contimporanii, va putea-o face “ tribunalul istoriei”, la care așa de des se apeleza, atunci eu trebue se declar, că pe lângă tot respectul ce-l am faţă cu cercetările istorice, serioase şi conştienţiose, numai atunci m-aşi încrede fără nici o reservă în dreptatea acelui tribunal, când Ruşii şi Francezii vor scrie în aceeaşi formă despre Napoleon cel Mare, şi când istoriograful catolic şi cel protestant vor avea aceeaşi părere despre Luther. Cred deci a fi deplin lămurit adevărul, că oamenii cu aşa numita lor opiniune publică nu pot aduce judecată absolut dreapta asupra semenilor lor. Având mintea mărginită, ei nu pot cunoşte toate elementele de lipsă la formarea unei judecăţi drepte. Crescuţi in prejudiţii sau în simpatii şi antipatii faţă cu persoanele ce cad sub judecata lor, conduşi de interese cunoscute ori ascunse, au ochii minţii forte adeseori împăinginiţi, aşa încât nu pot vedea lucrurile în adevărata lor fire şi coloare, şi prin urmare nici nu le pot judeca după adevăr şi dreptate. Dar’ după adevăr şi dreptate inseroseaza sufletele noastre de când există omenimea. Pentru adevăr şi dreptate şi-au jertfit toate plăcerile vieţii şi chiar şi libertatea şi sângele cei mai buni, cei mai aleşi fii ai neamului omenesc. Am păcătui deci în contra Creatoriului preabun şi preaînţelept, când am afirma, că adevărul şi dreptatea nu se poate afla nicăiri, căci am presupune că Dzeu a sădit în noi un dor nestins după un lucru ce niciodată nu se poate ajunge în perfecţiunea sa. Trebue prin urmare să sa afle şi adevărul şi dreptatea nu în oameni, ci numai singur în Dzeu. T6tă ordinea socială şi morală s’a susţinut totdeuna şi se susţine şi astăzi prin aceia cari în toate acţiunile lor sunt conduşi de principiul, că esistă o fiinţă infinită, atotştiut.Ore, ale cărei judecăţi sunt milă şi adever, şi dreptate în veac, înaintea acestui judecător mare stă acum şi Dr. I. Raţiu. Dacă nimenea nu trage la îndoială, că iubirea de-aproapelui este un semn al iubirei de Dzeu, şi că cu cât iubeşte cineva mai tare pe de-aproapele seu, cu atâta dovedeşte mai mare iubire faţă de Creator; dacă — mai departe — Mântuitoriul lumii prin vărsarea sângelui seu pentru toţi oamenii ni-a dat pilda cea mai perfectă despre iubirea sa faţă cu D-zeu Tatăl şi ne-a învăţat, că celui ce iubeşte mult, mult i se iartă, atunci trebue să avem bună încredere că Marele judecător nu va respinge de la sine pe servitoriul seu Dr. Ioan Raţiu, tocmai pentru dragostea ce acesta a arătat-o nu numai cătră cei de un sânge cu el, ci cătră un popor întreg, jertfindu şi pentru el cele mai preţiose bunuri pământeşti şi prin acesta dând dovadă despre iubirea sa cea mare faţă cu Dzeu. Dar’ dacă acest gând mângăitoriu străbate astăzi fiinţa noastra a celor ce ne-am adunat în jurul acestui sicriu, nu pot lăsa aceasta ocasiune fără a pune întrebarea, că cu ce vom şti îmblânzi noi pe Dumnezeu, pe care atât de des l’am vătămat cu păcatele nóastre nenumărate ? Au dóra cu invidia şi răutatea nóastra, isvorul atâtor certe, calomnii şi prigoniri întră cei din clasa cultă a poporului nostru ? Au dóra cu pofta nóastra de mărire deşartă, de plăceri trecătoare sensuale ? Au dóra cu stoarcerea şi exploatarea bietului popor, pentru ca să avem cu ce ne mulţămi patimile rele şi coperi cheltuelile unui lux nebun? Au dera cu născocirea de defecte neesistente şi cu exagerarea micilor scăderi în bărbaţii cari se espun pentru binele poporului românesc, pentru ca prin acestă apucătură să ascundem laşitatea noastră sau să motivăm neparticiparea nostră la acţiunile pentru înaintarea neamului nostru? Au dura prin scandalul ce dăm în continuu ţărănimii noastre, când îi cercetăm aşa de rar bisericile, îi respectăm aşa de puţin obiceiurile bune şi folositoare, şi nu-i dăm nici un ajutoriu la susţinerea instituţiunilor ei culturale ? Ca astfel de scăderi, păcate şi viţii, presentarea nostră înaintea Marelui judecător trebue să ne înspăimânte. De aceea până când nu este târziu să ne ratoarcem la Dzeu şi la virtuţile cele adevărata ale religiunii creştine, care de la marele defunct Dr. Ioan Raţiu să luăm pildă de iubire de neam, de abnegaţiune şi de jertfă pentru fericirea lui. Acesta ar fi cel mai frumos omagiu, ce l-am aduce figurei măreţe, care ne părăseşte şi care pe când îşi ia prin graiul meu rămas bun de la soţie, fiice, rudenii, amici, soţi de luptă, şi de la toţi cei de faţă, implora binecuvântarea Inaltpreasânţitului archiepiscop şi metropolit Victor, care la dorinţa fierbinte a familei nu şi-a pregetat a îndeplini funcţiunea sacră a înmormântării. Primeşte, Doamne, în lăcaşurile sânţilor tei sufletul fratelui nostru Dr. Ioan Raţiu.” Au urmat apoi câteva ectenii şi cântări funerare, după cam vicepreşidentul George Pop de Băseşti, în numele comitetului partidului naţional, înecat de lacrămi apreciază activivitatea răposatului şi face vot că steagul luptelor naţionale, pe care -l iau în primire de la răposatul curat şi nepătat, îl vor ţine sus şi tot aşa da curat îl vor preda urmaşilor. Imediat ia cuvântul advocatul Dr. G. Tripoti şi rosteşte urmatoarele: “Stau modest în faţa acestei ilustre adunări. Stau prea modest şi îngândurat în faţa sicriului ce cuprinde resturile pământeşti ale marelui fiu răposat al naţiunii române! Istorie aci nu se poate face. Cuvintele ce le adresez cătră Dr. Ioan Raţiu în acest moment, sunt urmatoarele : Mai bine de o jumătate de secol ai fost ostaş neînfrânt şi statornic, stegar falnic, conducătorii înţelept şi credincios, pază vecinie neadormită a poporului român în lupta lui pentru limbă, cultură, pentru asistenţă, pentru drepturi. Ai fost unul dintre factorii fruntaşi şi decuinători în anii 1860—69, 1873, 1881, 1884, 1887, 1890, 1892, 1894, ca membru în dieta din Sibiiu, ca membru şi în parte ca president al mai multor deputaţiuni, conferenţe şi întruniri de natură politică şi culturală. Ni-ai fost profesor neîntrecut în cultul patriotismului vecinic cald şi activ. Ne-ai învăţat a rămâne pe viaţă şi pe veacuri păzitori neclătinaţi ai limbii şi legii, datinelor străbune; a păstra în toate împrejurările credinţa în viitoriul nostru, căci, ziceai, din credinţă tare şi activă se naşte viitoriul. Ni ai fost conducătoriul şi interpretul în acţiunea memorandistă, în epoca de energie şi de apărare a vieţii noastre naţionale organisate. Intră lacrimile şi entusiasmul tuturora mai fost interpretul şi falnicul apărător în procesul memorandist, pertractat în 1894 în Cluj, unde ai ridicat pe poporul român la nivelul înalt al drepturilor sale, şi cu glas stentoric, de acolo ai arătat, că nu noi putem fi acusaţi! Ni-ai fost fruntaşul încărunţit şi superb întru primirea şi suportarea suferinţelor urmate în Segedin şi Vaţ, şi ai contribuit cu consoţii tăi a înălţa nivelul moral al luptelor noastre politice, şi a da exemplu viu de jertfire de sine, drept base şi sămânţă la învierea viitoriului dorit. Când îţi primeşti patul liniştei de veci lângă marii tăi măestri şi foşti soţi de luptă, lângă Papin Parian, George Bariţiu şi Baronul Urs de Margina, poporul român de pretutindeni, şi toţi fiii lui, pe lângă cununile superbe ce ţi acoper coşciugul, sufleteşte te încunjură şi suspină îndurerat, ca un codru bătut de vînt, în jurul unui stejar uriaş abătut la pământ. Acest suspin general, acest prinos de recunoştinţă neţărmurită, de iubire îndurerată, va păstra memoria faptelor tale bărbăteşti la sema generaţiilor viitoare. Acestea te însoţesc şi să te însoţască, drept suită meritată, la eşirea ta dureroasá din patria şi viaţa ta poméntéscá, ce cu glorie o ai străbătut. Capetele noastre să plécá înaintea memoriei tale. Dreptele noastre, la fâlfâitul îndurerat al steagului rămas de tine, cătră coşciugul tău se adreséza, şi durerea şi iubirea nostra îţi şopteşte: Fie-ţi somnul lin ! Adio! Adio! Adio !” Coşciugul e dus apoi la groapa, unde după deslegarea şi după discursul rostit de Meruţ în numele tinerimei din Cluj, rămăşiţele pământeşti ale lui Dr. Ioan Raţiu sunt date pământului. TELEGRAFUL ROMAN