Telegraful Roman, 1904 (Anul 52, nr. 1-141)
1904-07-31 / nr. 82
Ar. 82 Anul LII. Sibiuu, Sâmbăta 31 Iulie (13 August) 1904. TELEGRAFUL ROMAI, Apestu Migram, Jim . Simbota. ABONAMENTUL Pentru Sibius pe an 14 C., 6 Ioni ? C., 8 luni 8 C . 50 UL Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 8 luni 11 C Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Arimialitratlaati tlpstraflslarsblilsoasaa* Sibiin, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Rsdaotlssea „Telegrafetal Ranis“, strada Măcelarilor Nr. 84. Epistolele nefrancate ,se ref-wA. Artrcolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE Pentru odată 14 fii., — de două ori fid fii., — de trei ori 80 fii. rendul cu litere ((armonii Résboiul. Sibiiu, 12 August ). Şase luni sunt de când s’au început duşmăniile şi schimbul de gloinţe nimicitoare de vieţi întră Rusia şi Japonia, şi sfirşitul acestui résboiu încă tot nu se poate şti şi nu se poate prevedea. Adevărat, că pănă acuma norocul a fost consecvent pe partea japonezilor, cari au trecut prin multe succese frumoase, şi cu eroismul lor şi-au eruptat stima şi admiraţia lumei întregi; dar’ adevărat e şi aceea, cu trupele ruseşti au cam evitat pănă acuma să între în o luptă mai mare şi deci alătare pentru sartea răsboiului ce-l purta. De ce? Comandantul lor va şti, care sigur îşi are planul seu bine stabil şi ştie de ce deocamdată trebue tot să se retragă, ei dând terenul japonezilor, în shimbul enormelor perderi ce le au, — căci multe vieți japoneze s’au stâns pe câmpul de răsboiu. Se poate, că cei ce conduc trupele rusești aștăptă slăbirea în măsură și mai mare a trupelor japoneze, pentru ca atunci cu toata nădejdea să se repezească asupra lor și să le nimicescă. Decisă pănă acuma deci încă nu e saartea răsboiului purtat între Rusia şi Japonia, pe lângă toate învingerile Japonezilor, şi pe lângă toate desastrele prin cari au trecut Ruşii. Se va termina oare răsboiul cu învingerea Japonezilor, ori în cele din urmă au să rămână totuşi ei cei bătuţi? Asta e întrebarea cu care ’şi frământă creerii multă lume. Cei pricepuţi în treburi de acestea sunt de credinţa, că Rusia are să poarte răsboiul în care a intrat ani îndelungaţi, — pentru că poate să ’1 poarte, fiind că are şi parale destule, şi soldaţi destui, — şi că are să ’1 poarte pănă Japonia va fi atât de slăbit», în cât ea singură să ceara legarea păcii, în care c as apoi firește că Rusia ar dicta condițiunile de pace. Se poate. Dar’ peste socoteala aceasta ușor se p'Ct age o dungă groasa, dacă pe lângă toata evitar a Rușilor de a întră în luptă dici^ctoare, trupele japoneze i-ar putea încunjura astfel, ca să constrângă, ia o ciocnire pe moarte pe viață. Și se pare că tocmai acesta e planul Japonezilor. In cașul acesta apoi Rusia ar rămâne bătută, — presupunând că norocul, care a suris pănă acuma Japonezilor, nu i-ar părăsi nici de astădată. Pentru că trupele japoneze s’au dovedit a fi superioare celor ruseşti, atât în ce priveşte numărul, cât şi cu privire la întrebuinţarea armelor, dar, mai ales în eroism, în însufleţirea pentru causa apărată Şi acesta este moaietul însemnat asupra căruia e îndreptată atenţiunea lumii civilisate. Răsboiul dintre Rusia şi Japonia a scos mai mult decât ori şi care din trecut la ivală faptul, că pentru purtarea unui răsboiu cu sorţi de isbândă nu e destul să ai bani şi să ai material bun de Împuşcat, cu milioanele, cum are Rusia bunădiră, ci se cere mai pe sus de toate, ca acest material brut, ostaşii meniţi să-şi lase oasele pe câmpul de răsboiu, să ştie pentru ce au să o facă acesta, pentru ce au să lupte şi să-şi verse sângele. Japoezul o ştie acesta, Rusul nu o ştie. Japonezul ştie că are o patrie în care are şi drepturi, nu numai datorinţe, şi ştie că fericirea, bunăstarea, gloria patriei sale este şi a sa proprie. Rusul însă nu cunoşte favoruri pe cari i le-ar întinde patria. El ştie numai de datorinţe, căci drepturi pentru el nu există în patria sa. De aci însufleţirea o moare la unul, şi lipsa de însufleţire la celalalt. Conducătorii de state şi de armate mari să-şi noteze lucrul acesta bine, bine, şi acolo, unde raporturile de acasă sunt cam aceleaşi ca în Rusia, să se pună cu tota nădejdea să le îndrepte spre bine. Pentru că nimeni nu ştie ce poate să aducă ziua de mâne! De pe bărăganul culturei noastre naţionale.*) Cine urmăreşte cu interes lupta ce se dă pe toate terenele pentru ridicarea neamului nostru la acea poziţie, pe care în urma provenienţei sale, a trecutului său şi a facultăţilor sale o merită, — şi cine obicinueşte a vedea în aceasta luptă o continuitate sistematică, rămâne uimit de câte ori se întâmplă, ca unul sau altul dintre aceia pentru cari se lucră sau cari înşişi ar trebui să lucre în aceasta direcţie, depăşeşte adevăratul teren de muncă şi apucă pe căi lăturalnice, cari duc târziu la scop sau cari fac ruşine. Ar fi superfluu a mai accentua şi de ■■ stădată, că terenul de muncă al nostru, ca Români, nu poate fi altul de cât cultura noastră naţională română, că tot ce facem în direcţia aceasta trebue să facem cu un scop anumit şi cu un plan anumit astfel, ca tot ce se face să fie legat de ce s’a făcut şi de ce se va mai face, pentru ca munca nostră să fie un lanţ puternic, pe care să nu ni-l poată rupe nimeni niciodată. Aceatea le ştim cu toţii; răul e numai, că nu şi lucrăm conform acestor precipii. Şi avem instituţii culturale, cari încep a se apropia de instituţiile popoarelor culte, şi ar atîrna numai de la noi, ca să ne folosim de binefacerile lor, — dar’ nu o facem. Luptăm pentru înfiinţarea unui teatru naţional al nostru, dar’ pentru pregătirea gustului şi interesului adevărat, pentru arta şi literatura dramatică facem prea puţin — şi în unele louri facem rău. Oricare ar fi surisul de ertatare ironie al acelora, contra cărora mă pune păcatul (la noi e păcat aşa ceva) să-mi ridic de astădată glasul nepretenţios — la adresa nostră, celor cari „nu-i putem Înţelege“, ţin chiar cu risicul de a fi deochiat să înregistrez aberaţiunea care s’a făcut la noi în Sălişte pe socotela uneia dintră cele mai culturale instituţii şi care a revoltat în mulţi oameni de bine bunul simţ. Mai asta-erna s’a predat la Teatrul Naţional din Bucureşti o piesă franţuziscă (Madame Flirt) în doi peri, care zugrăvea viaţa de o moralitate problematică a unor pături sociale n*c”609cetare de vr’un idea! mai scump, decât practica după o mai lungă sau mai sertă perdea a dogmei lui Nitzs ba d‘spre lumea de „dipolo de bine şi de rău“, şi s’a predat pentru unii de aceia, la cari nu mai era nimic de corupt şi nici de îndreptat — şi nu s’a aflat un singur om de bine, care să fi aprobat acest spectacol barem prin un cuvânt de graţie, din contră el a fost desaprobat cu toata tăria. Şi acesta s'a petrecut în România liberă, unde pe lângă toata libertatea totuşi s’au aflat oameni — şi încă foarte mulţi, — cari şi au dat espresiune părerii lor de rău pentru atâta rătăcire, în tonul cel mai aspru. La noi în Sălişte — un sat cu bune obiceiuri şi pănă mai eri cu bună reputaţie şi în ce priveşte starea morală, — s’a petrecut tot cam aşa ceva: s’a predat o piesă ă la Madame Flirt. — Diferinţa e, că nu în original, ci în traducere (prósta) românésca, în faţa unui public în partea lui cea mai mare cinstit şi necorupt, — în faţa unui public român, care ar trebui învăţat să simtă româneşte, să cugete româneşte, să se însufleţescâ pentru istoria noastră naţională cu eroii sei sărbătoriţi, pentru literatura, biserica, fcala şi — şi pentru durerile noastre, cari ar trebui micşorate, car’ nu sporite şi prin spectacole ruşinese, în cari punctul de mânecare în viaţă e amorul liber în cea din urmă faşă a evoluţiuni sale. Mă cred dispensat de sarcina de a schiţa cuprinsul acestei piese, care n’are nici autor, nici traducător, lucru foarte semnificativ, şi era bine dacă nici Săliştenii nu-l cunoşteau. Constat numai că piesa, pe lângă româneasca slabă în care a tradusă, e şi ca piesă teatrală foarte slabă, ca technică şi ca fond, ca ideiă, căci nu e justificat absolut de loc desnodământul final, nu e logic momentul psichologic, la bărbaţii cari caută divorţul cu luminarea şi la urmă fără nici un motiv se schimbă şi-şi reiau femeile. Dar e slabă mai ales prin influenţa ei destructiva-demoralisatare ce o face asupra auditorului. Piesa nu e o operă de artă, şi sunt de convingerea, că o pesă teatrală cu un subiect ca al acesteia nu numai că nu e pentru scena românească, dar e din toate punctele de vedere condamnabilă. Teatrul la noi, Românii, nu poate avea un rol problematic. El trebue să fie o instituție nu numai culturală-națională, ci și morală per eminentiam. Teatrul va trebui să fie pentru noi altariul binelui şi al frumosului. In el va trebui să aflăm motive cari să deştepte conştiinţa naţională în noi şi să idee un avânt puternic acesteia, pe scena teatrului românesc va trebui să vedem scene din istoria noastră naţională şi din viaţa simplă şi neprihănită a poporului român, în graiul dulce al acestuia. *) Cu prilejul comediei „Strada Livezeni 88 bis“, representată în Silişte Duminecă la 25 Iulie v. Fragmente istorice. Despre boerii din ţara Făgăraşului, de Non quis, sed quid. (Urmare). La anul 1532 domeniul Făgăraşului fu conferit lui Tomna Nadasdy, care de aceea se și tituleaza: perpetuus Dominus terrae Fogaras, dar, denumit fiind de Palatin al Ungariei, el cedă acest domeniu surorei sale Ana, măritată după Ștefan Mailat, Voivodă al Ardealului, carea și după captivitatea bărbatu-seu administreaza domeniul seu, estradă mai multe diplome confirmatoriale pentru boerii din ţinutul Făgăraşului, cu cari ne vom întâlni în partea specială şi în cari ea se titulézá: Nos Dei gratia Arma de Nadasd spectabilis ag Magnifici Domini quondam Stephanus Mailat Vaivodae transilvaniensis et siculorum Comitis — Belida, etc. Fiu-seu Gavriil Mailath vându domeniul Făgăraş lui Zápolya şi se trase în părţile Ungariei superioare stăpânite de Maximilian, şi după el se duseră şi unchii sei catolisaţi, din cari probabil se trag Mailateştii din Ungaria. După moartea lui loan Zápolya (1540) urmă in domnia Ardealului minoreanul său fiu Sigismund sub tutela mamei sale Isabela, care vânde domeniul Făgăraşului lui Gaspar Békés pentru 20.000 fi. Acesta însă pentru infidelitate îl perdu, sub Bathoreștii următori în domnia Făgărașului. După moartea lui Sigismund Zápolya (1571) se alese de principe domnitorui al Ardealului Stefan Bathori de Somlyó, care apoi chiămat fiind de rege al Poloniei (1575) lasăîn locul seu de ocârmuitor al Ardealului pe frate-seu Cristofor Bathori (1575—1581) — car’ fratelui al treilea Balthazar Bathori confere districtul Făgărașului unde confirmă și el mai multe acte boeronale (vechi partea specială); titulându-se: Nos Balthazar Bathori de Somlyó Comes et haares Dominusque terrae Fogaras perpetuus, nec non illustrissimis Principis Transilvaniae consiliarius etc. In diploma confirmatorială din anul 1590 a lui Balthazar Bathori dată boerilor Dragomir din Mundra despre un schimb de realităţi, se aminteşte că actul s’a încheiat în scaunul celor 12 boeri sub presidiul lui Cosmus Horvat Petrityevich Praefecttus arcis Fogaras et consiliarius III. Principis Transilvaniae etc. (1558). Tot Balthazar Bathori confirmă la anul 1593 şi familia Dobrin de Bucium în boeronatul ei, dar’ astădată nu pe basa unei sentințe a tribunalului boeresc, ci din propria autoritate ca: perpetuus verusque Dominus terrae Fogaras, demandând lui Francisco Literati Provisori arcis nostrae Fogaras și celor 12 boeri ai scaunului se esecute noua sa donațiune. Pe timpul lui Christofor Bathori, 1577, apare un episcop ortodox la Vlădeni (C. I. Kemény in trans. 1688). După Christofor Bathori urmeaza fiul său minorei Sigismund Bathori în stăpânirea Ardealului (1581), care se căsători cu Maria Christierna sora lui Ferdinand II, în expectativa, că neavând copii Ardealul se devină oară în stăpânirea austriacă. Dar’ Sigismund, pe cât de căpăţinos pe atât şi nestatornic şi săturat atât de domnia Ardealului cât şi de nevastă-sa, părăsi pe ambele, şi după ce încerca din nou a se pune în stăpânirea Ardealului, şi-l părăseşte din nou, în fine lasă în locul seu de voivod al ţerii pe vărul seu cardinalul Andreiu Bathori (1599). Sigismund Bathori conferi domeniul Făgăraşului soţiei sale Maria Christierna sub titlu de zălog pentru dotă, de la care au rămas şi diplome confirmatoriale pentru boerii făgărăşeni, între altele anume pentru familia Penchy de Veneţia din anul 1597, şi pentru familia boeronală