Telegraful Roman, 1911 (Anul 59, nr. 1-137)

1911-01-01 / nr. 1

TELEGRAFUL ROMAN Suplement la Telegraful Român Nr. 1—1911. C­ uza a fost, că a avut norocul a avea în­­ fruntea ei pe cei mai aleși, pe cei mai deș­­i interesați conducâtori. E acesta un ade­­­­văr incontestabil. Căci puține comune au­­ putut avea în­ fruntea lor pe un Maxim, pe un Lemenyi, pe un Maier, pe Dr. Stroia, Drăghici, Dr. Comșa și alții. Tot ce se fă­cut deci în această comună, precum și în acest verc, ca lucru mare cu care ne pu­tem mândri, în fața străinilor, poartă pe­cetea străduințelor acestor bărbați idea­­liști, desinteresați, organizatori pricepuți, dar mai presus de toate cumpărați și cu dorul muncei in sân. Tot atâta de adevărat este apoi, că atât în Sâniște, cât și în comunele din jur, locuitorii fiind oameni mai cu carte au știut să înțăleagă rostul sfaturilor lor. Le au ur­mat, și î au sprijinit. Astfel s’a cimentat între conducători și conduși legătura ne­­cesară la îndeplinirea lucrurilor mari, și fără de care nimic nu se poate duce la bun rezultat. De astă parte tocmai fiind poporul acesta mai cu învățătură, a știut să apre­cii­ze pe conducătorii săi, ba a știut când i s’a dat putința și ocaziunea să și-i și aleagă însuși, prin ce a dat dovezi de înaltă cumințenie. Ca să nu amintesc pe alții, mă măr­ginesc la alergerea preoților, și cu deose­bire la alegerea protopopului nostru, să­vârșita în timpul din urmă. Mulți nu vor ști, cum s’a făcut a­­ceastă alegere, și nu vor cunoaște momen­tele, ce le-au avut Sădișteni­, precum și cei din vero, în vedere, la alegerea per­soanei, care acum e chemată a conduce a­­cest vero, în timpurile grele de astăzi. Toți trimișii tractului au fost de acord, ce la acest post să cheme pe unul din cei mai buni fii ai neamului nostru. In împrejurările acestea a-i găsi, n’a fost nici o greutate, căci îi aveam. A fost Dr. L Lupaș, om cu înalte cunoștințe, cu dra­goste de munca, spre binele obștesc. Memorabilă va rămânea prima ședință a sinodului protopresbiteral din anul 1309, când fruntașii Laliștei și ai tractului în­­tr’un glas au cerut de la Preaven. Con­­sistor trimiterea alui Dr. Lupaș, ca admi­nistrator. In acest cerc. Dar tot atât de memorabilă a fost ziua, când dl asesor N. Ivan i-a introdus ca administrator, iar fostul protopresbiter în fața altarului și înaintea fruntașilor din comună și trapt își luă adio, aându și seama de ce a săvârșit în timpul cât a stat în traot, și când administratorul Dr. Lupaș și-a spus programul său din viitor, care ar trebui să servească de călăuz ori­­cârui, care ia asupra sa sarcina de condu­­cător al neamului. Din acest program ex­­trag la acest loc următoarele: ,Ori­ce slujba este înpreunată și cu un anumit grad de responsabilitate. Cu a­tâc mai mult conducerea duhovniceasca­­culturala, purtătorii căreia se află totdea­una sub povara unui întreit simț de răs­pundere: 1. Răspundere înaintea lui Dzeu. 2. Răspundere înaintea oamenilor. 3. Răspundere înaintea conștiinței proprii. Cu acest sentiment de întreită răs­pundere mi-am închinat, ca profesor, în slujba biseriei și a neamului puterile in­telectuale, cu cari m’a înzestrat milostivul Dzeu, și toată știința, ce am îsbutit sa-mi câștig prin munca întețită a anilor de ti­nerețe. Acelaș sentiment doresc să-mi fie că­lăuzitor și nn noua slujbă la care m’a ad­mis bunăvoință și considerația deosebită a superiorități noastre bisericești........ Știm, că împrejurările vieții noastre de azi sunt dintre cele mai grele. Cu cât însă vremile vor fi mai grele, cu atât tre­buie sa fie mai curata și mai adanca cre­dința noastra, mai impunătoare barbar­a, mai puternic avântul, mai neînvinsă stator­nicia și mai nestramutat in hotărâre cuge­tul nostru! Și sa nu încetăm a vesti cu­vântul credinței, al nadejan și dragostei creștinești, cuvântul mântuirii, despre care Sf. loan Cură de Aur ne spune, ca e arma cea mai puternica și biruitoare, caci: „Mai ascuțit este cuvântul lui Dumnezeu necât sabia cea cu două tăișuri, care ajunge până la înd­oietui și până la ureeri și pana la oase și pana la gânduri și pană la i­­nimi.* Cu această armă vom apăra în tim­purile de grea cumpana aștramintele noa­stre religioase și culturale, aceste cetațui de ocrotire și adapost pentru viața sufle­teasca a poporului nostru. Cea mai însemnata între aceste ce­­tățui este biseria noastră strămoșească, mitropolia ortodoxă romana, care reînviata prin nemuritorul mitropolit Andreiu baron de Șaguna, întărită și înzestrată cu legi și olaudueii dintre cele mai bune și mai folositoare, este astăzi scutul și acoperă­mântul vieții noastre sufletești. Ea a fost­­ în trecut paladiul naționalității române, oferind teren de manifestare multor în­sușiri alese ale poporului nostru, dân­du-i putința de a-și cultiva și desvolta destoiniciile pe teren cultural, religios și artistic. In trecutul nostru, pe lângă fires­cul rol relig­os moral, îndemnând popo­rul la practica pioasă a rugăciunilor, la contemplație și la adorarea ființei dum­­nezeești, biserica strămoșească a avut și un foarte însemnat rol educativ in pri­vința culturală și artistică. In trecutul mai îndepărtat, când școa­­lele ne lipsiau cu totul, întreagă învăță­tura, care și-o putuse câștiga poporul no­stru și conducătorii lui de pe vremuri, era culeasă numai din partea bisericească ; toată educația, de care se puteau împărtăși, aveau să o mulțămească numai bisericii, care prin înțeleptele sale povețe și întocmiri are darul de a putea întruni și lumina chiar și pe ana­fabeți, pe cei ce nu cu­­nosc tainele slovei. Literatura noastră românească din sec. XVI.—XVIII, a isvo­­rât în bună parte din trebuințele altaru­lui și amvonului, s’a desvoltat deci sub ocrotirea bisericii noastre strămoșești. Și în sfârșit, cele mai de seamă rămășițe ar­­tistice ale trecutului nostru românesc, monu­mentele de arhitectură, picturâ, sculptură sau muzică religioasă, — le aflăm tot nu­mai în cuprinsul vechilor noastre biserici, sau în preajma lor“ . . . __________ (Va urma). AMVONUL. Cuvântare adresată elevilor seminariali, cu ocasiunea măr­turisirii lor, de preotul A­urel 1 Popoviciu. Ce folos­ește omului de ar dobândi lumea toată, iară sufle­tul său își va perde, sau ce schimb va da omul pentru sufletul său. Mat. c. 16 v. 26. Domnilor și iubiți elevi! Biserica urmărește două scopuri mari, și acestea sunt: perfecționarea și sfințirea credin­cioșilor ei. Scopul prim, adecă perfecțio­narea membrilor ei, și-l ajunge biserica prin aceea, că prin organele sale dă celor ce o percetesză toate învățăturile și cu­noștințele, de cari omul în viața sa are trebuința. Pe drumul plin de cotituri al vieții omul ar pribegi fără nici un scop, daca nu ar fi biseria sa-i împărtășascâ prin învățăturile sale cunoștințele a­­devărate despre lume și despre Dumne­zeu autorul ei, și dacă ea prin pititul său, care influințează asupra părții lui sen­sibile, nu i-ar trezi dorința nu numai de a cunoaște, ci și de a căuta frumosul și sublimul, cari încă îl duc la cunoașterea ziditorului lui. Cât pentru scopul al doilea al bise­­ricei, care este sfințirea credincioșilor ei, Mântuitorul a instituit sfintele taine sau misteri, prin cari Dumnezeu luată în mod nevăzut asupra noastră, ne regulează vo­ința, partea sufletului nostru, care este mai importanta în noi și din care ne is­­voresc toate acțiunile. Azi se dă o goană nebună din partea oamenilor pentru adu­narea a cât mai multe bunuri materiale, și glasul biseriei care ne spune să ne adu­nam mai multe comori în ceriu, pare că e glasul celui ce strigă în pustie. O bună seamă din creștinii zilelor noastre nu vrea să știe, că ce este al pă­mântului, pământului rămâne, și că omul precum gol și sărac a intrat în lume, gol și sărac va și eși dintr’usa. Cât de săraca în fapte bune este viața, cât de gol de virtuți creștinești este tra­iul oamenilor, cari nu vreau să știe, că sunt făcuți pentru spirit și nu pentru ma­terie, caci uită că ei nu sunt pentru bogă­ție, ci bogăția pentru ei. In potriva lor își ridică glasul bise­­rica, când învață zicând: „Ce folos este o­­mului a dobândi lumea toata, Iară sufle­tul își va perde, sau ce schimb va da o­­mul pentru sufletul sau“. (Mat. cap. 16 v. 26), — împotriva lor se nasca Mântui­torul Isus, când spune învățăceilor sai pa­rabola despre bogatul caruia îi rodise ța­rina foarte. Acesta îngamfat de belșugul ce-i incunjura în mijiocul mdestuiiiii es­­clama: „suflete, ai multe bunătăți strânse spre mulți ani, odihnește-te, mânauea, bea și te veselește“, iară Dumnezeu i a zis lui: „nebune! intru aceasta noapte vor sa ceara sufletul tau de la tine, dară ce ai gătit cui vor fi? Așa este cel ce gătește sieși comoară, iară în Dumnezeu nu se îmbogățește”. (Luca 6. 12 v. 13—21). Parabola aceasta a lui Isus ne zu­grăvește in deajuns statornicia bunurilor lumești, ne arata din destui starea in care ajung aceia dintre noi, cari în viața lor întreaga nu vânează decât aceste bunuri, îara de bunurile sufletești, cari sunt ne­­peritoare, nici o gije nu poartă. Oamenii aceștia își dau toata silința, își cheltuesc toată energia, se frământă ziua și noaptea pentru agonisirea a cât mai multe bogații și nu-și dau seama, că într’un ceas mai apropiat decât cum gândesc ei, ca și furul de noapte­­ vine moartea și-i desparte de tot ce în­­ viață și­ au câștigat, iară sufletele lor goale de fapte bune, cari le-ar sosi mântui­­­­rea, dar încărcate de păcate, se vor înfă­țișa înaintea dreptului judecător în ziua cea mare a judecății, când li se va da o­­sânda bine meritată. Dar iubiți elevi, ca să ne convingem despre nestatornicia plăcerilor și a desfă­tărilor, precum și despre deșertăciunea bu­nurilor lumii acesteia, nu trebue să aler­găm la învățăturile sfintei scripturi, căci viața noastră de toate zilele, traiul nos­tru așa cum îl trăim ne dă nerăsturna­­bile dovezi despre aceasta. Convinși odată despre nestatornicia și mica valoare a bunurilor acestei lumi, de ce să nu urmăm miile de muce­nici, cari­­ lucrând ne-au învățat să nu ne uităm la trup, căci este trecător, ci să purtăm g­ije de suflet, de lucrul cel ne­muritor­ ; de ce să nu ne silim mai ales a ne îmbrăca sufletele în haina luminată a virtuților creștinești, oari sunt atât de ușor de câștigat? Biserica ne primește la sine, în în­tregul curs al vieții noastre, de la leagăn până la moarte, ne călăuzește în calea spre Dumnezeu, prin tainele sale ne împărtă­șește darul divin mai înalt, ne sfințește, ne împacă și ne unește cu Dumnezeu. După cuvintele psalmistului „întru fără­delegi m’a născut maica mea“, pe toți cei veniți în lume prin naștere ii apasă greu­tatea păcatului strămoșesc. De acest pă­cat, pe care protopărinții l-au plătit atât de scump, se curățește omul prin taina sfântului bote­z, iar în credința primită prin această taină se întărește cel nou botezat prin taina sfatului mir, care este pecetea darului Duhului sfânt. Brațele sufletești, cari vin asupra omului în vârstă mai îna­intată, se tamădutie prin tainele mărturi­sirii și a sfintei euharistii, cătră oari, iu­biți elevi și voi ca buni creștini acum vă gătiți. Mărturisirea și împărtășirea sunt tai­nele, prin cari în cel mai mare grad se re­vărsă asupra omului harul lui Dumnezeu și așa zicând toate celelalte taine sunt lucrări pregătitoare acestora, împărtășirii îi premerge pocăința, care ca taină este o lucrare, prin care preotul, înzestrat fi­ind cu puterea sfântului Duh, pe omul, care se căește și se lapădă de fărădele­gile sale, îl slobozește de toate păcatele cu cari s’a încărcat după taina sfântului botez. Această taină, ca și celelalte toate, este instituită în biserică de însuși Mân­tuitorul Isus, prin cuvintele adresate că­­tră învățăceii săi: „Luați Duh Sfânt, că­rora veți erta păcatele, se vor erta lor și cărora le veți ținea, vor fi ținute*. Um­blând Isus în părțile Cesanei lui Fmp, pune întrebarea învățăceilor săi zicând: «Cine zic oamenii, că sunt eu fiul ome­nesc?* Drept răspuns la această întrebare Petru în numele celorlalți apostoli îl măr­turisește de fiul lui Dumnezeu celui viu. După această mărturisire a lui Petru, Isus îi da lui și celoralaiți apostoli puterea de a lega și a deslega păcatele între oameni zicând: „Și voiu da ție cheile împărăției venuilor și ori ce vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri, și ori ce vei deslega pe pământ, va fi deslegat și în venun“. Mat. 16 v. 19). Se înțelege de sine, că nu numai lui Petru i-a dat Isus puterea ertării și ținerii păcatelor între oameni, precum bazați pe acest text afirma ultra­­montanii catolici, ci împreună cu el a dat-o și ceioralalți apostoli, ceea ce se adeve­rește pri cuvintele lui Isus, dela Mat. 6. 18 v. 18 unde zice: »Adevăr zic vouă, ori câte veți lega pe pământ, vor fi legate în ceriun, și ori câte veți deslega pe pământ, vor fi deslegate și în ceriun*. Din cere premerse se vede limpede, că puterea ertarii păcatelor la început a fost dată numai apostolilor, căci pe ei i-a așezat Hnstos întâiu în biserică, și numai de la apostoli ea a trecut și la episcopi și prin aceștia la preoți, așa insă, că atât preoții, cât și episcopii în administrarea tainelor sunt nu­mai instrumentele văzute, dar luprătorul nevăzut este însuși Dum­nezeu.­­că de la apostoli au primit și epis­­copii și preoții dreptul de a administra taina pocăinței, jesuită clar din scrierile apostolești unde se zice: „Dacă cineva e­­piscop sau preot pe cel ce se întoarce dela păcat, nu-i primește, ci-i respinge să fie depus din treapta preoției, cad întristează pe Hristos, care a zis, că bucurie este un cer pentru un păcătos, care se pocâește. In ce privește necesitatea tainei pocain­­ței, pe lângă apostoli au aratat-o îndea­juns și cei mai mari dascăli ai bisericii, Vasile-cel-Mare și Sfântul loan Gură de Aur. Deja apostolul lacob am­bite acestei taine putere vindecătoare, litând în epis­tola sa sobornicească, cap. 5 v. 16: »Măr­turisiți vă unul altuia păcatele .... ca sa vă vindecați*, iar sfântul Vasile-cel-Mare adaugă: »Este neapărat a mărturisi păca­tele înaintea aceluia, căruia este incredin­­țată economia tainelor lui Dumnezeu“. Ce­lalalt mare dascăl al lumii, Sfântul loan Gură­ de Aur, despre puterea preoților de a lega și deslega păcatele oamenilor glă­­suește în următorul chip: »Preoții locuesc pe pământ, dar sunt admiși a dispune de cer, primind o putere pe care Dumnezeu n’a dat-o nici îngerilor, nici arharngelilor, căci nu s’a zis îngerilor și arharnge lilor ,ori câte veți lega pe pământ, vor fi le­gate și în ceriuri și ori câte veți deslega pe pământ, vor fi deslegate și în ceriuri“. Mă mărginesc la dovezile înșirate și nu mai invoc altele de pari sunt destule, pentru a vă arăta, că taina pocăinței este instituită de însuși Mântuitorul nostru Isus, și că ea a fost practicată în bise­rică începând cu primele începuturi de viață creștină, dar cere mai ales a vă arăta ce condițiuni anume trebue să întrunească omul, care vrea să-și mărturisească păca­tele, pentru ca mărturisirea lui să fie bine primită înaintea lui Dzeu și pentru ca ea să­­ poată sosi mântuirea sufletului, înainte de toate pentru ca omul să se poată apropia cu vrednicie de această sfântă taină, îi trebuește o credință tare, neșovăelnică în Dumnezeu, căci zice apo­stolul Pavel, în epistolă sa pătră Evrei, „fără de credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu, că dator este cel ce se apropie la Dumnezeu, să crează cum că este, și celor ce i caută pe el, este dă­tător de răsplătire“ — (cap. II v. 6). Părtași darurilor și bunătăților sale, Dumnezeu numai pe cel credincios îl face; iar cel ce se indoește, să nu creadă Ce va primi ceva de la Domnul. Știți prea bine, că credința în Dumnezeu e o cerință car­dinală a bisericii noastre, știți că fără cre­­dință nu este mântuire, precum cunoscută vă este și însemnătatea acestei virtuți creș­tinești pentru viitorul poporului nostru, din rândrile căruia în trecut ea a avut atâția mucenici, nevoiți-vă deci după pilda moților și strămoșilor adormiți a vă adăpa sufletele în toate zilele vieții voastre la izvorul ei curat și nu lăsați vă în vre­un colțișor al înimelor voastre să-și facă să­­lașluire păcatul necredinței. Datori sunteți a face aceasta în prima linie pentru voi și datori sunteți a o face și pentru poporul, din care ați eșit și ai cărui nu numai conducători, ci și a­­postoli și mucenici chiar, va trebui să de­veniți mâne. Gum insă după cuvintele apostolului „credința fără fapte este moartă“ spți-vă a da viață credinței voastre prin săvârșirea de fapte bune și morale, cari sunt cea mai eplatanta dovadă a credin­ței omului în Dumnezeu. Sufletul celui ce se pocăește, apoi mai trebue să fie îm­podobit și cu virtutea dragostei creștinești, după cum o arata aceasta și chemarea bi­­seriei la sfânta împărtășire, care se face cu cuvintele: „cu credință și cu dragoste să vă apropiați”. Pentru ca acum să puteți face o măr­turisire cu vrednicie, e absolut necesar ca toate patimile mărunte, toate gândurile vi­­clene ce le-ați avea unul față de celalalt, să le alungați din inimile voastre și în suflete să tăceți altar dragostei împrumu­tate, acelei virtuți a creștinizmului, despre care zice apostolul că „nici odată nu cade“. Nu vă Îngrădiți unii față de ceialalți cu zidurile chinezești ale fuduliei și autoa­precierii, nu vă diferențiați în clase în pu­terea secțiilor sau a cursurilor pe cari le ascultați, căci aceasta ar fi un păcat stri­gător la cer, câtă vreme toți acelaș ideal trebue să-l urmăriți, câtă vreme aceeași muncă grea vă așteaptă, care este crearea unei sorți mai bune poporului nostru o­­ropsit, pe care numai cu puteri unite o puteți duce la îndeplinire. Domnul, pentru darurile cari ni le dă prin sfânta taină a pocăinței, cere o jertfă mică dela noi și aceasta este înfrângerea inimei noastre. Din timpurile cele mai vechi a fost și este până azi înfrângerea inimei cea mai plăcută jertfă înaintea lui D-zeu. Prorocul l­il pentru îmblânzirea mâniei lui D-zeu propune înfrângerea inimei în­­preunata cu pocăință. E. zice: ,și acum zice Domnul Draul nostru, întoarceți-vă la mine din toată inima voastră, cu post și plângere și cu tânguire*. La înfrânge­rea inimei este jertfa bine primita înain­tea lui D-zeu, m-o spune și psalnistul Da­vid în psalm 50 v. 19, unde zice «jertfa lui Dumnezeu Duh umilit, inimă înfrântă și smerita, Dumnezeu nu o va urgisi*, iar in noul Testament mirosul bun al acestei jertfe este arătat in parabola lui Isus des­pre vameșul și fariseul rugător (Luca o. 18 v. 13) și în cea a fiului rătăcit (Luca v. 15 v. 18). Nu mai puțin ver fs, părinți înfrân­gerea inimei ca un lucru bun și folositor omului și plăcut înaintea Domnului. Așa între alții Sfântul Ciprin zice despre în­frângerea inimei: ,Cu cât am greșit mai mult, cu atât mai mult suntem datori să plângem“. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă la aceasta cu următoarele cu­vinte: „Dacă plângerea lui Petru a șters­­ un păcat atât de mare, apoi cum să nu

Next