Telegraful Roman, 1912 (Anul 60, nr. 1-137)

1912-01-14 / nr. 5

Anul LX. Sibiiu, Sâmbătă 14/2? ianuarie 1912. Nr. 6. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhicb. Sibiiu, str. Măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. Măcelarilor Nr. 45. Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. O sentință dreaptă. Sibiiu, 26 Ianuarie n. Ia sfârșit unul din multele pro­cese intentate Românilor din patria aceasta pentru cântarea imnului na­țional „Deșteapta-te Române”, s’a ter­minat cu achitarea desevârșită a Ro­mânilor, dându-li-se din partea tutu­ror forurilor judecătorești­lor câștig de causă, iar nu, ca de atâtea ori în trecut, hiperzeloșilor slujbași ai țării. Cașul, comunicat de foile ma­ghiare din capitală, e următor­ul: Cu ocasiunea ultimelor alegeri dietale, alegătorii români din comuna Sâncel, comitatul Târnava-mică, au plecat la Sânmărtin la alegere. Pană la gară s-a petrecut satul întreg. La gară preotul Smigelschi și-a ținut o vorbire, admoniindu-i să-și păstreze curățenia sufletului și să-și dea votul pentru candidatul național român, apoi alegătorii, 21 la număr, cu preo­tul, cu copiii și cu femeile din sat, au intonat în gară cântarea „De­șteaptă-te Române“. Jandarmii, cari nu pot să lip­sească deja astfel de ocasiuni so­lemne, au făcut arătare, că la gara din Sâncel s’a cântat revoluționarul cântec valah Dește­aptă-tea, iar pro­curorul regesc a dat în judecată pe preotul Smigelschi și pe cei 21 de alegători români din Sâncel, pentru agitație în contra statului. Femeile și copiii au fost cruțați de persecuția dlui procuror. Tribunalul din Ibaș­faleu a achitat însă pe toți acuzații, din motivul, că nu există nici lege, nici ordinațiune ministerială, ba nici statut municipal, prin care simpla cân­tare a unui cântec național să pe de­cretată de făptuire agitatorică punibilă. Procurorul a apelat, și tabla re­gească de la Oșorheiu a aflat, că tex­tul poesiei între anumite împreju­rări, poate să agite naționalitatea va­lahă la ură. Dar în cazul de față tendința și conștiența agitațiunei era es­­chilă; deci tabla aprobă sentința instanței prime. Prim procurorul înaintează re­curs de nulitate la înalta Curie, care luând chestia în amănunțită exami­nare, a respins recursul de nulitate și a decret­at­ că din textul cântecului nu se poate constata apăcat, că agitația ar fi îndreptată în contra națiunei ma­ghiare, și nu se poate constata, că sub barbari, tirani, asupritori“ ar fi în­țeleși Maghiarii, — deci achitarea acuzaților a fost la loc și Curia o aprobă. Acesta e cazul, de însemnătate foarte mare pentru noi. Instanțele judecătorești din pa­tria noastră au săvârșit un mare act de dreptate prin aducerea acestor sentințe drepte, cari răstoarnă toate sentințele judecătorești și admini­strative din trecut, lipsite cu totul de temeiu legal. Pentru că lucrurile întru adevăr așa stau, cum acum sunt expuse în sentințele judecăto­rești. Nu există lege, ori ordinați­­une ministerială, prin care ar fi o­­prită cântarea imnului „Deșteaptă-te Române din contră, există lege po­­sitivă, paragraf în codul penal, care cunoaște și supune pedepsirii agi­tația sevârșită pe calea presei, ori cu graiu viu, în fața unei mulțimi oarecare, dar despre agitația sevâr­șită prin intonarea vreunei melodii, codul nostru penal nu vorbește ni­mica! Și nu se cuprinde nimic agi­tatorie în textul acestui cântec na­țional al nostru, pentru că jăluirile din el se refer la vremuri depărtate, la zilele în cari gemeam, cu Ma­ghiarii împreună, sub apăsările „semi­­lunei”, care nu formează și nu a for­mat niciodată decor al steagului un­guresc, precum nici „iataganul“, ori „cnuza“, nu sunt unelte ungurești. Trebue să fim deci recunoscăi­tori și mulțămitori judecătoriilor ma­ghiare, că de astădată și-au dat si­lința să scoată adevărul la iveală și să scoată dreptatea biruitoare, —­esprimându-ne totodată părerea de rău, că acest adevăr, această drep­tate, au fost până acuma lucruri as­cunse pentru judecătoriile noastre. Căci mulți Români au plătit amende grele și au suferit temniță pe urma cântării imnului „Deșteaptă te Ro­mâne“ , care­rată că nu e nici agi­tatorie, cum se credea și se afirma, și nu e nici cântare oprită, pentru că nu există nici o disposiție legală care i-ar opri intonarea. Iar că am putut ajunge acolo, unde am ajuns, anume, ca judecă­toriile din patrie să fie silite a con­stata, că „Deșteaptă-te Române“, nu e cântare compusă în scopul de a se agita cu ea în contra națiunei maghiare, ori în contra statului ma­ghiar, pentru că e o poesie de pe vremea, când noi nu stăteam în ra­porturi încordate cu Maghiarii, ci țăranul român era tot așa iobagiu al domnului feudal, ca și țăranul maghiar, este a se atribui, după părerea noastră, apărătoriului, — i­­relevant cine a fost, — care s’a an­gajat să represinte în fața judecă­toriilor pe cei dați­ în judecată din partea procurorului pentru cântarea imnului „Deșteaptă te Române“. Si­gur că el a pus chestia astfel în fața judecătorilor: Dacă e oprită cântarea imnului „Deșteaptă te Române“, să ni se arete, când și prin ce lege, ori disposiție legală a fost oprită, și dacă e de cuprins agitatoric, să ni se spună ce anume e agitatorie din textul cântării? Și procurorul nu a fost în stare să arete nici o lege, ori ordi­­națiune ministerială, care ar opri cân­tarea frumosului nostru imn național, iar din traducerea autentică a textului s’au convins înșiși judecătorii, că a­­cest imn e imn de jale, imn de deș­teptare națională, — dar nu e imn de agitație. Sâ-1 cântăm deci și mai de­parte, cum l-am cântat în trecut, căci el e imnul întăririi noastre în conștiența națională, și să uităm toate șicanele și mizeriile pe cari le am îndurat în trecut pentru că l-am cântat, întărindu-ne totodată în cre­dința, că oricât de târziu, dreptatea totuși trebue să iasă biruitoare de­asupra nedreptății, cum s’a întâln­i FOIȘOARA. Edil­pist ii mala culturali a satelor, de preotul loan Popa. (Urmare). „Trebue să bigam bice da gemă zice­m­ de bine doritor, că cuc5­ orașele me­g mereu înainte și au o civilizație 112*’! csrf face cinste, apoi satele au rămas mult îna­poi, și tocmai cătrai ele trebue îndreptate ,astezi toate privirile. Aș putea­ asemăna starea de astăzi a celor dintâiu orașe cu trenurile de marfă ori de persoane, cari aleargă ca smeni, înlesnind legăturile din­tre oameni și oameni și aducând serviciu foarte mare agriculturii, com­erciului și in­dustrie’’, iar pe cele din urmă — satele — cu carele cu boi, cari de abil merg din loc în loc scruncinând adeseori pe cei cari vor să călătorească cu ele, și făcând zile întregi până să ajungă la focul dorit*. (Alb- An. II, p. 937). In temeiul adevărurilor de până a­oi vrând nevrând tre­bue să ne punem între­barea: cine ar putea schimba fața încă ne­­spă'ată și sărăcăcioasă a satelor noastre? Fără îndoia­?, că c’intra toți conducători', cari vin în curgere cu poporu’, cei mai de aproape sunt preoții și învățătorii. Ei sunt in primul răni (rijmați și îndatorați de-a griji de luminarea și înaintarea sa­telor, de­ a trezi pe credincioși la o muncă noua și rațion­lă, de a-i împrieteni cu dife­ritele unelte menite să le ușureze, desăvâr­șească și valorizeze mai bine munca bra­țelor. Ei sunt îndatorați să împăneze satul cu tot soiul de societăți reuniuni, a căror îns­ățire să le înlesnească procurarea de unelte și mașini, de semințe bune, de vite curate, să le restitue pagubele în cazuri de încercări, să împodobească cărările cu tot so­ul de pomi, să îngrijească de cură­țenia locurilor mai însemnate din comună, de societăți, oari cu prilejul anumitor zile de sărbătoare și se nobilizeze și înalțe su­fletul. Ei sunt chemați să se năruiască fie­care a face din satul său un sat cuminte, îngrădindu-i cu toate lucrurile bune, cu tot soiul de întovărășiri­­ și societăți, ca­să reverse asupra lui binecuvântatele raze ale unei culturi și propășiri. Fără de ajutorul și sprijinul preotului îndrăsnesc a spun’, că toate apelurile chemătoare la munca luminării și a înaintării, vor rămânea za­darnice. Dacă ei nu vor lua în seamă, nu se va însufleți de glasul lor, nu se va pu­tea face nice un progres, pe lângă toate doririle de bine și sforțările superiorilor bisericești, sau ale altor fruntași. Am afirmat, zice Preasf. episcop al Dunării de jos într’o circulară: „că dela munca și hărnicia fiecărui preot depinde, în total, buna stare morala și materia­ă a poporenilor încredințați păstorirei sale. Da, așa este, căci nu știu oare altul ar fi ro­stul și chemarea preotului în societate, dacă nu năzuința neîncetată de a o în­druma pe calea propășirii morale și sociale creștine. Numai prin aceasta ar satisface poruncii date de Isus Cristos a fi „lumina lumii”, poruncă care cuprinde în sine în­tregul domeniu al vieții creștinești și cetă­țenești. Ori­cât s’ar încorda autoritățile lu­mești de a îndruma omenirea sub toate raporturile, nu ar putea avea succesul do­rit, cu acel îndemn din partea bisericii, cu caracterul ei blând și cu sancțiunea dumneze­ască, dată da cătră fondatorul ei Isus Cristos, care a adus binele și feri­­cirea lume.i. (Alb. Ac. VI, p. 497). Câzând sarcina de deșteptare și pro­pășire a satelor în primul rând asupra noastră, nu ne rămâne altceva a face, decât a ne năzui după îndemnul apostolului „cu timp și fără timp“, a ne face „tuturor toate“, ca să dobândim pe credincioși de creștini buni și adevărați, de oameni har­­nici și economi­­steți, cu ajutorul și spri­jinul cărora să prefacem și să schimbăm alcătuirile satelor noastre în întocmiri și asocieri corespunzătoare vremii. Nu ne vom putea însă îndeplini mi­siunea de păstor și luminător îndestul, de nu vom fi în primul rând noi însu­­flețiți și luminați, tari în credință și nu pu­­plat și acuma, cu mult persecutatul, dar de noi cu atât mai mult iubi­tul „Deșteaptă te Române”, care de aci încolo, să se știe, că nu mai e nici agitatorie, și nici oprit, ci pu­tem să-l cântăm în dragă voie! înmormântarea Cavalerului ta­ifi Pușcării. Din prilejul trecerii la cele vecinice a mult regretatului nostru fruntaș Ioan cavaler de Pușcariu, a primit familia îndurerată număroase telegrame și­­ scrisori de condolență. Dăm din ele următoarele : București. Adâncă mâhnire produce Acidem­­ei Române știrea despre trecerea la o“le vecinica a colegului venerat. Co­legul Bogdan reprez­intă instituțiunea noa­­st­ă. Dumnezeu dee mângăere familiei. Pre­ședintele Negruzzi. Sibiiu. Adresându vă tuturor și a mia profundă condolență la decedarea ilu­strului nostru fruntaș, bunul meu amic, cavaler de Pușcărie, rog să-mi­ arătați când este înmormântarea, Ioan Mețianu, Arhiep. și Mitropolit, Iași. Abia acum (30/X1I) am primit trista șire despre încetarea din viață a fruntașului între fruntașii neamului vostru, loan cav. de Pașcariu, al vostru părinte, împărtășesc durerea din suflet, întru cât am avut marea cinste e­l cunoaște personal și nu-1 voiu uita, căci el, prin munca pen­tru neamul și credința strămoșască va fi vecinia printre cei vii. Dumnezeu să-l o­­dihnească și pe voi să vă mângăe. Vă îm­părtășesc binecuvântările mele mitropoli­tane și vă fac urări de Anul­ Nou. Pinten, Mitropolit. Sighetul Marmației. La moartea prea dureroasă a preaiub­tului părute pri­miți condolența mea profundă. Petru Mi­hályi și familia. Sibiiu. Primiți espresiunea profundei noastre dureri la tristul pas al trecerii din viață, a valorosului bărbat cavaler de Puș­cării», care și-a câștigat merite neperitoare pentru poporul și biserica sa. Parteniu și Maria Cosma. Arad. Impărtășind bunilor fii, frați­lor credincioși, și tuturor rudeniilor, con­­dolența noastră, rugăm ceriul să facă re­­posetului loan cavaler de Pușcariu, Fo de od­hnă în capul feric­iei eterne. Epis­copul loan. Mănăstirea Hodoș-Bodrog, îm­părtășind du e ea din mridentul trecerii din viață a velőn­sului bărbat al bisericii și nat­urei, rog re Dumnezeu să Vă con­s­­ hr . Arhimandritul Hamsea, terea de muncă a culturii și a chemării noastre. „In vi­ața popoarelor de azi, zice un vrednic fruntaș al neamului nostru, toate se petrec sub d vizi culturi­. Iar cultura nu este altvers, decât un m­i­d­­, ca­ e fă­­cându-ne sa cunoaștem tot mai bine lumea, în care trăim și legile firii, cari ne stăpâ­nesc, ne dă putința să ne folosim cât se poate de mult de avantagule materiale, pe aceste ne ofer; — iar ca parte morală, cultura e mijlocul prin care ne deprindem să lăpădăm zilnic mai mult și mai mult din însușirile animale ca ordinare moștenite, cari sunt totdeauna egoistice, și să nu în­­sușim calități altruistice, căutând și binele altora, nu numai al nost­u*. Iar puțin mii la vals spună: „însu­șirea de căpetenie a omului cult trebue să fie iubirea de muncă. Munca este cel mai rentabil capital, care răsplătește 100 la 100 pe cel ce mun­cește. Și în fruntea popoarelor culte de azi stau acele neamuri, cari sunt mai mun­­citoare. Căci munca stăruitoare nu este numai cel mai sigur izvor al bunei stări materiale, deci al vieții tionite și fericite, ci este în acelaș timp fiotorul cel mai de samă al nobiliării morale, adect al cul­turii inimei. (V. Canțiu Telegr. Rom. Nr. 73 An. 1908). (Va urma).

Next