Telegraful Român, 1931 (Anul 79, nr. 1-93)

1931-01-14 / nr. 5

Anul LXXIX Sibiu, 14 Ianuar 1931 plHI Nr. 5­2 ex. (Cf.) Asociaţiunea pentru literatura română şi Organ naţional-biseric Str. Şaguna 8 Sibiu Un an 500 Lei. — Şase luni 250 Lei. — Trei ani ISO Lei. — Pentru străinătate un an 000 Lei. — Pentru America 4 Dolari. Ziarul apare Marţia şi Vinerea să se adreseze Redacţiei Telegraful Român strada Mitropoliei Nr. 45. — Scrisori ne­francate se refuză Articole nepublicate nu se înapoiază Preţul 1 nsarţi­uni­lor­­ an (hr petit 6 Lei pentru odată, dacă se pu- blică de mai multe ori se dă rabatul cuvenit Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei ziarului Te­legraful Român, Sibiu, str. Mitropoliei 45 Mii,­ ■ Valoarea solidarităţii In orce domeniu de activi­tate, pentru o mai bună lucrare, se cere imperios solidaritate. Şi aceasta cu drept cuvânt. Căci solidaritatea este «unitate ener­getică». O îmănunchere de ener­gii spirituale sub puterea sugestivă a unui ideal. Ea este forţă con­servativă şi constructivă, fiindcă se evidenţiază ca realitate ener­getică — prezentă, — ce pă­strează experienţa glorioasă a trecutului şi luptă să actualizeze, în viaţa omenească, un ideal: bi­nele şi fericirea integrală. Funcţiunea solidarităţii este o trăire în colectiv, mărturisind unison o formă superioară de viaţă. Aceasta se caracterizează prin disciplina ce se naşte din metoda de acţiune, şi conştiinţă de sine, care este localizarea idea­lului urmărit. Valoarea solidarităţii, ca uni­tate spirituală şi realitate colec­tivă este determinată, în primul rând, de valoarea absolută a idea­lului — a adevărului — deservit, şi de calitatea conştiinţii, de dis­ciplina şi persoanele înregimen­tate în ea. Dar, întru­cât concepţiile de­­ viaţă şi idealurile sociale, trâm­biţate azi, sânt simple categorii speculative ale minţii omeneşti, solidarizarea în slujba lor e sim­plu fenomen, efemer, căci este efectul relativităţii acestor elucu­braţii omeneşti. In dosul unei atari solidarităţi rânjeşte satanic idolul egoismului, vanităţii, mân­driei, şi neputinţei omeneşti. Şi orce efort, orce acţiune este ori­entată în sensul utilităţii perso­nale, sau sociale, urmărindu-se numai o prosperare în bunuri materiale şi o cucerire a gloriei pământeşti. De aceea, numărul solidarilor în astfel de scopuri este mare, fiindcă lucrarea în du­hul lor nu cere efort spiritual, nici abnegaţie şi nici jertfă. Con­cepţia unei atari solidarităţi este largă şi comodă, datorită relati­vităţii ei. Insă existenţa ei în viaţă este uzurpătoare, dar ac­ţiunea ei imorală. Atunci se pune întrebarea: care este forma cea mai desă­vârşită a solidarităţii ? Forma cea mai desăvârşită a solidarităţii este solidaritatea cea creştină. Ea are ca principiu de viaţă un adevăr absolut, iar în dosul acţiunii ei pluteşte o atmosferă masivă a eminenţei morale. Nu caută să îndeplinească voinţa oamenilor, ci împlineşte cu prisosinţă voia lui Dumnezeu şi luptă eroic pen­tru a transplanta voia Lui în viaţa acestei lumi. Solidaritatea cre­ştină este desăvârşită, pentru că este disciplinată, purificată de orce umbră a păcatului şi­ i lumi­nată de puterea Duhului sfânt. Mântuitorul spune: «Unde sânteţi doi sau mai mulţi adunaţi în nu­mele Meu, şi eu sânt în mijlocul vostru prin Duhul sfânt». Prima formă a acestei soli­darităţi se vădeşte din momentul chemării celor doisprezece apo­stoli. Din momentul chemării, viaţa apostolilor gravita spre un singur centru,­­ Hristos. Dar, şi El începea de acum înainte să trăiască, în conştiinţa omenirii, prin ei, spre a se împlini «voia Tatălui». «Cel ce mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce m-a tri­mis pe Mine şi va avea viaţă veşnică». Şi, El a fost primit cu entu­ziasm, abnegaţie şi jertfă de cei aleşi ai Săi... De ce? Pentru că El a fost singura întrupare a «idealului» vieţii omeneşti. Eter­nitatea venea în vremelnicie, — Dumnezeu în lume, — spre a re­integra pe «om» în veşnicia îm­părăţiei cereşti, deschizând şi lă­murind lumii drumul spre mân­tuire. Lumina desăvârşirii Lui i-a absorbit în «unitatea eternităţii» cu atâta putere, încât «omul cel vechi» a murit, renăscându-se prin duh, «omul cel nou» în Hri­­stos Isus. «Cucerit am fost şi eu de Hristos», Ap. Pavel, Filip. 3 11. ca şi ceilalţi sfinţi apostoli, pe cari de atunci înainte un sin­gur gând îi robea, spre o sin­gură lucrare porneau, pentru prea­mărirea Lui în lume, fie prin moartea, fie prin viaţa lor. «Hri­stos va fi mărit in trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte; căci viaţa mea este Hristos», Fiiip. 1, 20, 21. Unii ar putea spune, că era foarte natural, ca apostolii să fie atât de solidari în Hristos, şi atât de vrăjiţi de personalitatea Lui, căci s’au bucurat de oarecare de­stăinuiri exoterice. Foarte natu­ral. Pentrucă, în ele nu era alt­ceva, decât cunoaşterea şi lumi­narea adevăratului scop al vieţii omeneşti. Dar desăvârşita cunoa­­­­ştere a adevărului nu poate de- FOIŞOARA­ PREDICĂ*) — Rostită în catedrala din Sibiu Duminecă la 21 Decemvrie 1930, de Dr. VASILE BOLOGA, con­silier mitropolitan — Abia câteva zile mai avem până la sărbătoarea Naşterii Domnului, şi sfânta evanghelie de astăzi nici nu ne arată altceva, decât acest mare eveniment din istoria omenirei, adecă actul naşterii Mântuitorului nostru Isus Hristos. Întâi ne arată viaţa neamului său, din spiţă în spiţă, începând dela Avrasia, protopărintele poporului is­­rail din Canaan, pământul făgăduin­ţei, până la David împăratul, nea­muri 14, apoi dela David până la mutarea în Babilon sub lehonia: alte neamuri 14, şi de la mutarea în Ba­bilon până la naşterea lui Hristos: iarăş neamuri 14. Deci 42 de gene­raţii, 42 de vârste din tată în fiu, până la Hristos, strecurate în decurs de 4000 de ani. E negrăită mulţămire, să se cu­noască obârşia unei familii, pe o linie atât de Întinsă, şi cine nu va zări aci , degetul lui Dumnezeu, cu nepătrunsa lui purtare de grije, faţă de bietul om pe acest pământ. Ne arată apoi sfânta evanghelie, Insus actul naşterii lui Isus Hristos. O taină dumnezeiască, nepătrunsă de mintea omului, petrecută însă aici pe pământ, în sinul omenirei, în timp şi’n spaţiu, în împrejurările următoare: întâiul împărat al Romei, Au­gustus Octavianus, domnise 30 de ani până la anul naşterii lui Isus Hri­stos, iar după naşterea lui Hristos, încă 14 ani. Acest împărat a isbutit, după multă vărsare de sânge, să re­stabilească ordinea în Roma, ce se năruise cu totul, după uciderea bar­bară a unchiului său, a marelui Iu­­lius Caesar. A dat apoi ordin, în al 30-lea an al domniei sale, să se facă conscripţia populaţiei în întreaga îm­părăţie a Romei, de care se ţinea şi Iudeea. Întocmai cum aşteptăm şi noi în zilele acestea să se facă conscrip­ţia populaţiei din România, pentru bunele întocmeli ale viitorului nostru. Atunci a grăbit şi Iosif cu Ma­ria la Bethleem, să se înscrie, pen­tru că fiecare avea să se înfăţişeze, pentru conscripţia populaţiei, la locul de obârşie a neamului său. Din acea­sta pricină se adunase multă lume în Vitfleem, încât Iosif şi cu Maria nu mai găsiau loc şi au rămas peste noapte In apropierea oraşului, intr’un smerit locaş al păstorilor, care-şi pă­şteau oile şi vitele în câmpiile apro­piate. In acest smerit adăpost, în ieslea dobitoacelor, a născut Maria pe Isus, în chiotele de bucurie ale păstorilor. De aci a rămas până în ziua de astăzi, că în frumoasele noastre colinde de la Naşterea Domnului, an de an auzim­­ spunându-se cuvintele: îngerii cântau, Păstorii fluerau, Cu toţii se bucurau... Dinspre răsărit o stea luminoasă a vestit popoarelor naşterea lui Isus,­­ oprindu-se deasupra locului unde sta­u pruncul. După stea au venit Magii dela răsărit, să se închine nou-născu­­tului Împărat al Iudeilor, cu aur, smirnă şi tămâie. Auzind acestea Irod, împăratul Iudeii, s’a tulburat foarte, pentrucă îşi temea domnia şi a dat poruncă, să se taie toţi pruncii din Vitfleem de doi ani în jos mai mici, cu gân­dul ascuns ca să peardă pe Hristos. Iosif însă, cu pruncul şi cu muma lui, s’au refugiat peste noapte în Egipet şi au scăpat de urgia tiranului. Aşa s’au petrecut acestea la na­şterea lui Hristos, în al 30-lea an al domniei împăratului Romei, August Octavian, înainte de aceasta cu 1930 de ani. Din istoria popoarelor de atunci însă, mai ştim un lucru. Ştim anume, că pe acel timp pretutindeni era un presimţ tainic în sufletele oamenilor, şi mai ales în Iudeea, că se apropie un mare eveniment, care va schimba faţa lumii de pân’ atunci. Asemenea fenomene se ivesc şi în zilele noastre. Ca să spun un caz, în preajma răsboiului mondial toată lumea presimţia, că trebue să urmeze *) Din lipsă de spaţiu, întârzierea. Red.

Next