Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)

1981-01-01 / nr. 1-2

Nr. 47—48/1980 și 1—2/1981 TELEGRAFUL ROMÂN Cinstire şi laudă Maicii lui Dumnezeu (Continuare din pag. 1) Frumuseţea de cuget şi de gîn­­dire închinate preamăririi Maicii Domnului de-a lungul secolelor în toată revărsarea evlaviei creştine este de nedescris. Slăvită icoană a Mîntuitorului în braţele Maicii sfinte oglindeşte, ca intr-un strop de rouă, strălucirea soarelui, toată măreţia fără de asemănare, tot ceea ce Biserica, „stîlpul şi teme­lia adevărului“ (I Timotei 3, 15), ne-a învăţat despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prea­­cinstirea Maicii Sale, pururea Fecioara Maria, „cea mai desfă­tată decit cerurile", cum o in­vocă o rugăciune. Dreapta cre­dinţă a văzut în ea mijlocitoarea cea netrecută cu vederea de Fiul ei; a văzut ocrotitoarea de mamă a tuturor celor ce se îndreaptă cu credinţă spre milostivirea ei. Şi cine pe pămînt poate să se lipsească de mamă? Ea este mama tuturor celor vii, ca maică a vieţii. Este încredinţarea şi nu­mirea sfîntă rostită de Mîntuitorul răstignit în ultimile clipe ale vieţii Sale pămînteşti către Sfîntul Apos­tol şi Evanghelist loan: „Iată mama ta!" (Ioan 19, 27). De aceea, noi o preamărim. De aceea slăvim pomenirea ei, apelăm la mijloci­rile şi rugăciunile ei. Şi aceasta o facem nu numai în aceste zile slăvite, ci în toate zilele vieţii noastre. Şi nu numai prin cîntări şi imne înălţătoare, ci şi prin graiul faptelor bune. Din icoana Naşterii Mîntuitorului, zugrăvită pe pereţii istoricelor mănăstiri din Ţara de sus a Moldovei, Voroneţ sau Suceviţa, Humor sau Moldo­viţa, Agapia sau Neamţ, radiază duhul strămoşilor noştri, credinţa, bunătatea şi iubirea lor de artă şi de frumos. Preacurata Maică purtînd Fiul în braţe era pentru ei, ca şi pentru noi toţi, adevăr dumnezeiesc trăit prin respectul arătat mamei şi prin jertfelnicia lor de a-şi creşte copilaşii. Ce altă laudă vrednică am pu­tea aduce noi, fiii Bisericii Orto­doxe Române, fiii Maicii Domnu­lui, decit aceea de a fi toţi cei ocrotiţi de ea duhovniceşte, un gînd şi o inimă. Un gînd şi o inimă, şi în dreapta credinţă, dar şi în muncă, în dăruire, în iubire pen­tru brazda strămoşească, în devo­tamentul arătat poporului şi scum­pei noastre ţări, al cărui prestigiu este subliniat, afirmat şi omagiat mereu pe toate meridianele lumii. Darurile magilor şi darurile noastre (Continuare din pag. 1) uitatea de împărat — aurul, dumnezeirea — tă­­mîia şi umanitatea — smirna (Irineu, împotriva ereziilor III, 9, 2; Origen, împotriva lui Cels 1, 60). „Aurul era şi pe atunci metalul cel mai pre­ţios. Daruri de aur se făceau cu deosebire regilor. Tămîia se întrebuinţa ca aromat la cultul divin şi se ardea pe altar pentru a arăta înălţarea rugilor credincioşilor către Dumnezeu. Iar smirna servea mai ales la îmbălsămarea morţilor (Ioan 12, 7). Fap­tul că magii îi oferă Domnului aceste daruri în­seamnă că aducîndu-i Pruncului aur îl socotesc rege, oferindu-i tămîie arată că-L consideră o fiinţă dum­nezeiască, Căreia i se cuvine adorare întocmai ca lui Dumnezeu şi, în fine, prezentîndu-I şi smirnă, care de obicei, răspîndeşte miros plăcut în jurul morţilor, au arătat prin aceasta că Pruncul la tim­pul Său va trebui să-şi pună viaţa pentru mîn­­tuirea noastră" (prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sfînta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. I, 1925, p. 126). Dacă acestea au fost darurile magilor şi înţele­sul pe care-l avea fiecare, se cade a arăta care vor fi darurile pe care le vom aduce noi Mîn­tuitorului Hristos. Aurul însemna, pentru magi, prinosul de cinsti­re adus Pruncului Iisus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. In cazul nostru înseamnă dragostea pe care se cade s-o arătăm faţă de Dumnezeu, Crea­torul şi Părintele nostru. E de altfel cea dinţii şi cea mai mare poruncă pe care trebuie s-o îm­plinim, potrivit cuvintelor Evangheliei însăşi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" (Ma­tei 22, 37—38; Marcu 12, 30). Iar aceasta e tot una cu a nu ocări pe Făcătorul nostru prin fapte nevrednice, prin păcate şi întinăciuni. Dumnezeu ne-a cerut să fim cinstiţi, drepţi, buni, blînzi, în­ţelepţi, negrabnici la minte, paşnici, nesfadnici... El aşteaptă de la fiecare din fiii Săi să meargă pe cărările luminii ocolind orice întinăciune, orice este potrivnic menirii lor. Nu poţi cinsti pe Dum­nezeu doar cu buzele (Matei 15, 8) iar în viaţa de fiecare zi să-L huleşti prin netrebnicii. Iubirea de Dumnezeu te face una cu El, iar dacă ajungi aici — şi spre aceasta avem datoria să tindem — este cu neputinţă să mai săvîrşeşti ceva ce nu se po­triveşte Lui. Nu există cinstire mai mare adusă lui Hristos, nu există aur mai strălucitor oferit Mîntuitorului, decit împlinirea poruncilor Sale ori, mai mult, pur­tarea căreia să nu fie cu putinţă a-i găsi vreo pri­cină. A trăi potrivit învăţăturii lui Hristos, a trăi în Hristos, e darul cel mai de preţ ce-I putem aduce Fiului lui Dumnezeu. Pe lingă aur magii au adus şi tămîie. Ce va însemna aceasta? Părăsind tîlcuirea obişnuită, vom lega înţelesul pe care vrem să i-l dăm, de ace­laşi cuvînt al Evangheliei pe care l-am mai po­menit. Dacă porunca cea mai mare este a iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot su­fletul şi din tot cugetul, apoi cea de-a doua este „a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi" (Matei 22, 39; Marcu 13, 31). Tămîia ar fi, în acest caz, toc­mai dragostea de aproapele. Cel care iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească „făptura mîinilor Sale", nu poate neso­coti pe fiii aceluiaşi Părinte ceresc şi pe înşişi fra­ţii săi. între una şi alta există o strînsă legătură; următorul lui Hristos îşi simte viaţa strîns legată de cea a tuturor semenilor, binele pe care nădăj­duieşte el să-l dobîndească în viaţa de aici şi cea de-a pururea fiind cu putinţă numai în unire cu fraţii săi. Acest spirit de comuniune şi solidari­tate umană stă la temelia credinţei noastre. Dato­rită lui creştinul se simte una cu întreg neamul omenesc şi face totul pentru fericirea şi conti­nua sa propăşire. De aici îndatorirea de a sluji aproapelui, de a-i face binele, de a nu-1 asupri, de a nu-1 nedreptăţi, de a nu-1 nesocoti. Împilarea şi exploatarea, pis­­ma şi ura, asuprirea şi uciderea... sunt păcate din cele mai grele. La ieslea Betleemului vom aduce aşadar pe lingă aurul iubirii de Dumnezeu, şi tămîia iubirii aproa­pelui. Dar nu numai atît. Mai rămîne darul smir­nei. Şi tîlcuirea acestuia vom lega-o tot de ace­laşi cuvînt al Evangheliei pe care l-am mai pome­nit. Se spune aici că pe aproapele trebuie să-l iubeşti „ca însuţi pe tine". Altfel zis, este de tre­buinţă a te preţui şi pe tine însuţi. Lucrul acesta nu vrea să însemne că ar fi în­dreptăţită iubirea peste măsură a propriei persoa­ne şi tot ceea ce decurge de aici, cum ar fi egois­mul, mîndria şi cele de asemenea lor. Iubirea de sine nu trebuie să întreacă niciodată iubirea aproa­pelui ci, una să fie ca şi cealaltă, în cazul acesta preţuind în noi ca şi în semenul nostru pe Acela care ne-a creat. Potrivit învăţăturii Bisericii fiecare din noi sun­tem­ temple ale Duhului Sfînt (I Corinteni 6, 19; Efeseni 2, 31). Făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Facerea 1, 26), purtăm în noi în­şine ceva din Creatorul care ne-a plăsmuit. De aceea orice gînd, orice simţire, orice faptă, vor tre­bui să nu dezică pe Cel din care ne tragem, al cărui neam suntem­. Conştienţi de înrudirea noastră ne vom oferi ca pe o mireasmă bine mirositoare Domnului Iisus, înmormîntînd în noi orice păcat, înfăşurîndu-l în giulgiurile bunelor doriri şi lăsînd să trăiască şi să înflorească doar virtuţile. Iată acestea sînt darurile pe care adevăraţii creş­tini sînt datori să le aducă Mîntuitorului de-abia născut, asemănătoare aurului, tămîiei şi smirnei magilor de odinioară. Şi care dintre noi va întîr­­zia să-şi plece genunchii în faţa ieslei Betleemu­lui depunînd aici cu pietate fierbintea sa iubire de Dumnezeu, nefăţarnica dragoste faţă de aproa­pele şi, în acelaşi timp, fiinţa sa întreagă curăţită de orice întinăciune? „Şi Cuvîntul s-a făcut trup../* (Continuare din pag. a 2-a) — „Şi celor clţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (v. 12). Toţi oamenii izolaţi care au crezut în El din mulţimea rămasă nedumerită, au primit prin inter­venţia directă, tainică şi mistică a Sfîntului Duh — puterea de a deveni copii adoptivi ai lui Dumnezeu (vezi şi Rom. 8, 15). — „Care nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut" (v. 13). înfierea creştinului drept copil al lui Dumnezeu este o lucrare peste fire, este supra­naturală, este o naştere pur duhovnicească. Ea ne face în mod tainic „părtaşi firii dumnezeieşti" (II Pe­tru 1, 4).­­—­ „Şi cuvintul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (v. 14). Cuvîntul s-a făcut şi s-a născut cu trup omenesc, cu toate slăbiciunile unui om, afară de păcat. Logo­sul s-a născut ca Dumnezeu adevărat şi om adevă­rat. In Betleem, Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Singurul Fiu al Tatălui ceresc „S-a deşertat pe Sine, s-a smerit pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflîndu-Se ca un om" (Fi­lip. 2, 7). Logosul ne-a cinstit pe noi oamenii înfră­­ţindu-Se ca noi, a vieţuit, a locuit între noi. A sălăş­luit odinioară trei ani şi jumătate. El continuă să locuiască între noi în Sfînta Euharistie. Sfîntul evanghelist loan a văzut cu ochii trupului său slava Unicului Fiu al Tatălui ceresc. Noi cre­dincioşii aşişderea, vedem cu ochii sufletului nos­tru, cu virtutea credinţei slava de atunci, de astăzi şi dintotdeauna a Domnului nostru Iisus Hristos. In Betleem vedem slava Lui cîntată de corul îngerilor şi omagiată de închinarea celor trei crai de la răsă­rit. Noi vedem prin credinţă slava Lui în minunile Lui din toată vremea. Vedem slava Lui în dragostea Lui faţă de toată făptura omenească; o vedem în învăţătura Sa aleasă, în schimbarea la Faţă, în în­vierea Sa din morţi, în înălţarea Sa la ceruri, în şederea Sa la dreapta Tatălui, în necurmată mijlo­cire a Sa pentru noi cei vinovaţi şi slăbănogi. Pag. 3 Reproducere după icoana realizată de Nicolae Grigoreascu NEVINOVAŢII Cei mai mulţi dintre martirii creştini ai primelor veacuri erau con­damnaţi şi ucişi pentru crima de a fi refuzat să aducă jertfe împă­raţilor romani. Dacă li s-ar fi cerut doar să-i respecte, să-i cinstească şi să-i asculte, nu s-ar fi născut nici un conflict; supunerea faţă de stăpînire făcea parte din doctrina noii religii. Incepînd însă cu Octa­­vian August, împăraţii Romei îşi atribuiau şi calitatea de „divis", zeu. Ceea ce lui Iulius Caesar i se conferise după moarte, urmaşii săi îşi pretindeau încă din viaţă. O simplă statuie devenea obiect de ado­rare, la picioarele ei se instala un altar, jertfa de tămîie constituia proba de recunoaştere a unei divinităţi menite să-i dea imperiului o iluzie de unitate. Fireşte, raţiunea era politică, dar ea implica obliga­tivitatea unei atitudini religioase. Era tocmai ceea ce nu puteau face creştinii, închinători ai unui singur Om-Dumnezeu, Iisus Hristos. De aci, conflictul. Exact la vremea cînd Dumnezeu-Impăratul dev­enea Om, omul-împărat se declara pe sine dumnezeu. Refuzul creştinilor de a i se închina cezarului era un act religios, dar delictul se socotea politic şi pedepsit ca atare. E evident însă că, din acest punct de vedere, martirii mureau nevinovaţi. Împăratul îşi apăra o autoritate statală pe care aceştia i-o contestau, dar ei îşi apărau, cu preţul vieţii, obiec­tul credinţei lor religioase care-i punea în imposibilitate să recunoască impostura metafizică. Jertfa acestor martiri a fost precedată de aceea a pruncilor din Betleem, ucişi de Irod la o oarecare vreme după naşterea Domnului. Aflînd că se ivise un vlăstar din viţa lui David, pe care înţelepţii Răsăritului, călăuziţi de o stea, îl căutau ca pe un împărat, sîngerosul rege al Iudeii a încercat mai întîi să-şi identifice rivalul potenţial şi, neizbutind, a poruncit masacrul. Mamele s-au tînguit pînă la pragurile cerului, în timp ce Pruncul Iisus, în braţele Măriei Fecioara, lua dru­mul pribegiei prin deşerturile Egiptului. O astfel de nelegiuire ar fi de necrezut dacă nu l-am cunoaşte, din istorie, pe acest idomen paranoic, care se urcase pe tronul lui David prin uzurpare şi, încă de la începutul domniei, izbutise să-şi atragă ura evreilor din regat. Unealtă a romanilor şi despot al Ieru­salimului, servil faţă de stăpîni şi tiran al supuşilor, omul acesta nu a urmărit în viaţă nimic altceva decît puterea personală şi gloria numelui. Pentru cucerirea, păstrarea şi întărirea acestora, nu s-a dat în lături de la nici o crimă. Că şi-a exterminat adversarii politici, au mai făcut-o şi alţii, înainte şi după el, dar ochiul său bănuitor, gata să vadă în oricine un posibil rîvnitor la tron, nu i-a cruţat nici pe membrii propriei sale familii. Din spaima de a nu fi deposedat de putere, Irod şi-a ucis, pe rînd, prima soţie, soacra, un ginere, doi cumnaţi şi trei fii. „E mai bine să fii porcul lui Irod decît copilul lui", ar fi exclamat August aflînd că vasalul său din Iudeea îşi mai omorîse un fiu. Se pare însă că pofta de sînge nu se oprea aici. De cîte ori pleca într-o expediţie, Irod îşi lăsa soţia nu numai sub pază ci şi sub porunca secretă de a fi ucisă dacă el nu se mai întoarce. A îmbătrînit cu trupul plin de răni deschise, pe care i se puneau hălci de carne crudă, să-i îmblînzească viermii. A lăsat prin testament ca, la moartea lui, să fie omorîţi cei mai de vază din trei iudei, pentru ca, totuşi, cînd îl vor duce pe el la groapă, cetatea să fie în doliu. Bine­înţeles, testamentul nu a fost luat în seamă, iar în urma tiranului nu a curs o lacrimă. Amintirea lui e o umbră neagră, ascunsă în spatele bucuriei cosmice, şi aşa a rămas, de-a lungul veacurilor, în vicleimul şi colindele poporului român. Contemporan cu August şi contaminat de apoteoza imperială, Irod s-a lăsat şi el ispitit de gîndul divinizării şi, în acest sens, şi-a porun­cit chiar un templu, dar nu în Ierusalim, spre a nu-i întărită şi mai mult pe evrei, care, şi aşa, de abia aşteptau ca el să moară pentru ca să dărîme acvila romană de pe frontispiciul templului proaspăt re­zidit. E de bănuit însă că, în timp ce August, politician lucid şi calcu­lat, nu credea în propria-i divinitate, Irod şi-o lua pe a lui în serios, aşa cum va face mai tîrziu Claudiu. Dacă în Pruncul vestit de magi, născut în cetatea lui David, intuia un adversar care-i va contesta în­­dreptăţirea la tron, nu e exclus ca în acelaşi vlăstar din arborele lui lesei, a cărui naştere stătuse sub semnul unei stele neobişnuite, el Arhim. B. V. ANANIA (Continuare în pag. a 8-a)

Next