Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)
1981-01-01 / nr. 1-2
Nr. 47—48/1980 și 1—2/1981 TELEGRAFUL ROMÂN Cinstire şi laudă Maicii lui Dumnezeu (Continuare din pag. 1) Frumuseţea de cuget şi de gîndire închinate preamăririi Maicii Domnului de-a lungul secolelor în toată revărsarea evlaviei creştine este de nedescris. Slăvită icoană a Mîntuitorului în braţele Maicii sfinte oglindeşte, ca intr-un strop de rouă, strălucirea soarelui, toată măreţia fără de asemănare, tot ceea ce Biserica, „stîlpul şi temelia adevărului“ (I Timotei 3, 15), ne-a învăţat despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi preacinstirea Maicii Sale, pururea Fecioara Maria, „cea mai desfătată decit cerurile", cum o invocă o rugăciune. Dreapta credinţă a văzut în ea mijlocitoarea cea netrecută cu vederea de Fiul ei; a văzut ocrotitoarea de mamă a tuturor celor ce se îndreaptă cu credinţă spre milostivirea ei. Şi cine pe pămînt poate să se lipsească de mamă? Ea este mama tuturor celor vii, ca maică a vieţii. Este încredinţarea şi numirea sfîntă rostită de Mîntuitorul răstignit în ultimile clipe ale vieţii Sale pămînteşti către Sfîntul Apostol şi Evanghelist loan: „Iată mama ta!" (Ioan 19, 27). De aceea, noi o preamărim. De aceea slăvim pomenirea ei, apelăm la mijlocirile şi rugăciunile ei. Şi aceasta o facem nu numai în aceste zile slăvite, ci în toate zilele vieţii noastre. Şi nu numai prin cîntări şi imne înălţătoare, ci şi prin graiul faptelor bune. Din icoana Naşterii Mîntuitorului, zugrăvită pe pereţii istoricelor mănăstiri din Ţara de sus a Moldovei, Voroneţ sau Suceviţa, Humor sau Moldoviţa, Agapia sau Neamţ, radiază duhul strămoşilor noştri, credinţa, bunătatea şi iubirea lor de artă şi de frumos. Preacurata Maică purtînd Fiul în braţe era pentru ei, ca şi pentru noi toţi, adevăr dumnezeiesc trăit prin respectul arătat mamei şi prin jertfelnicia lor de a-şi creşte copilaşii. Ce altă laudă vrednică am putea aduce noi, fiii Bisericii Ortodoxe Române, fiii Maicii Domnului, decit aceea de a fi toţi cei ocrotiţi de ea duhovniceşte, un gînd şi o inimă. Un gînd şi o inimă, şi în dreapta credinţă, dar şi în muncă, în dăruire, în iubire pentru brazda strămoşească, în devotamentul arătat poporului şi scumpei noastre ţări, al cărui prestigiu este subliniat, afirmat şi omagiat mereu pe toate meridianele lumii. Darurile magilor şi darurile noastre (Continuare din pag. 1) uitatea de împărat — aurul, dumnezeirea — tămîia şi umanitatea — smirna (Irineu, împotriva ereziilor III, 9, 2; Origen, împotriva lui Cels 1, 60). „Aurul era şi pe atunci metalul cel mai preţios. Daruri de aur se făceau cu deosebire regilor. Tămîia se întrebuinţa ca aromat la cultul divin şi se ardea pe altar pentru a arăta înălţarea rugilor credincioşilor către Dumnezeu. Iar smirna servea mai ales la îmbălsămarea morţilor (Ioan 12, 7). Faptul că magii îi oferă Domnului aceste daruri înseamnă că aducîndu-i Pruncului aur îl socotesc rege, oferindu-i tămîie arată că-L consideră o fiinţă dumnezeiască, Căreia i se cuvine adorare întocmai ca lui Dumnezeu şi, în fine, prezentîndu-I şi smirnă, care de obicei, răspîndeşte miros plăcut în jurul morţilor, au arătat prin aceasta că Pruncul la timpul Său va trebui să-şi pună viaţa pentru mîntuirea noastră" (prof. dr. Vasile Gheorghiu, Sfînta Evanghelie după Matei cu comentar, vol. I, 1925, p. 126). Dacă acestea au fost darurile magilor şi înţelesul pe care-l avea fiecare, se cade a arăta care vor fi darurile pe care le vom aduce noi Mîntuitorului Hristos. Aurul însemna, pentru magi, prinosul de cinstire adus Pruncului Iisus în calitate de Fiu al lui Dumnezeu. In cazul nostru înseamnă dragostea pe care se cade s-o arătăm faţă de Dumnezeu, Creatorul şi Părintele nostru. E de altfel cea dinţii şi cea mai mare poruncă pe care trebuie s-o împlinim, potrivit cuvintelor Evangheliei însăşi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" (Matei 22, 37—38; Marcu 12, 30). Iar aceasta e tot una cu a nu ocări pe Făcătorul nostru prin fapte nevrednice, prin păcate şi întinăciuni. Dumnezeu ne-a cerut să fim cinstiţi, drepţi, buni, blînzi, înţelepţi, negrabnici la minte, paşnici, nesfadnici... El aşteaptă de la fiecare din fiii Săi să meargă pe cărările luminii ocolind orice întinăciune, orice este potrivnic menirii lor. Nu poţi cinsti pe Dumnezeu doar cu buzele (Matei 15, 8) iar în viaţa de fiecare zi să-L huleşti prin netrebnicii. Iubirea de Dumnezeu te face una cu El, iar dacă ajungi aici — şi spre aceasta avem datoria să tindem — este cu neputinţă să mai săvîrşeşti ceva ce nu se potriveşte Lui. Nu există cinstire mai mare adusă lui Hristos, nu există aur mai strălucitor oferit Mîntuitorului, decit împlinirea poruncilor Sale ori, mai mult, purtarea căreia să nu fie cu putinţă a-i găsi vreo pricină. A trăi potrivit învăţăturii lui Hristos, a trăi în Hristos, e darul cel mai de preţ ce-I putem aduce Fiului lui Dumnezeu. Pe lingă aur magii au adus şi tămîie. Ce va însemna aceasta? Părăsind tîlcuirea obişnuită, vom lega înţelesul pe care vrem să i-l dăm, de acelaşi cuvînt al Evangheliei pe care l-am mai pomenit. Dacă porunca cea mai mare este a iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul, apoi cea de-a doua este „a iubi pe aproapele ca pe tine însuţi" (Matei 22, 39; Marcu 13, 31). Tămîia ar fi, în acest caz, tocmai dragostea de aproapele. Cel care iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească „făptura mîinilor Sale", nu poate nesocoti pe fiii aceluiaşi Părinte ceresc şi pe înşişi fraţii săi. între una şi alta există o strînsă legătură; următorul lui Hristos îşi simte viaţa strîns legată de cea a tuturor semenilor, binele pe care nădăjduieşte el să-l dobîndească în viaţa de aici şi cea de-a pururea fiind cu putinţă numai în unire cu fraţii săi. Acest spirit de comuniune şi solidaritate umană stă la temelia credinţei noastre. Datorită lui creştinul se simte una cu întreg neamul omenesc şi face totul pentru fericirea şi continua sa propăşire. De aici îndatorirea de a sluji aproapelui, de a-i face binele, de a nu-1 asupri, de a nu-1 nedreptăţi, de a nu-1 nesocoti. Împilarea şi exploatarea, pisma şi ura, asuprirea şi uciderea... sunt păcate din cele mai grele. La ieslea Betleemului vom aduce aşadar pe lingă aurul iubirii de Dumnezeu, şi tămîia iubirii aproapelui. Dar nu numai atît. Mai rămîne darul smirnei. Şi tîlcuirea acestuia vom lega-o tot de acelaşi cuvînt al Evangheliei pe care l-am mai pomenit. Se spune aici că pe aproapele trebuie să-l iubeşti „ca însuţi pe tine". Altfel zis, este de trebuinţă a te preţui şi pe tine însuţi. Lucrul acesta nu vrea să însemne că ar fi îndreptăţită iubirea peste măsură a propriei persoane şi tot ceea ce decurge de aici, cum ar fi egoismul, mîndria şi cele de asemenea lor. Iubirea de sine nu trebuie să întreacă niciodată iubirea aproapelui ci, una să fie ca şi cealaltă, în cazul acesta preţuind în noi ca şi în semenul nostru pe Acela care ne-a creat. Potrivit învăţăturii Bisericii fiecare din noi suntem temple ale Duhului Sfînt (I Corinteni 6, 19; Efeseni 2, 31). Făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu" (Facerea 1, 26), purtăm în noi înşine ceva din Creatorul care ne-a plăsmuit. De aceea orice gînd, orice simţire, orice faptă, vor trebui să nu dezică pe Cel din care ne tragem, al cărui neam suntem. Conştienţi de înrudirea noastră ne vom oferi ca pe o mireasmă bine mirositoare Domnului Iisus, înmormîntînd în noi orice păcat, înfăşurîndu-l în giulgiurile bunelor doriri şi lăsînd să trăiască şi să înflorească doar virtuţile. Iată acestea sînt darurile pe care adevăraţii creştini sînt datori să le aducă Mîntuitorului de-abia născut, asemănătoare aurului, tămîiei şi smirnei magilor de odinioară. Şi care dintre noi va întîrzia să-şi plece genunchii în faţa ieslei Betleemului depunînd aici cu pietate fierbintea sa iubire de Dumnezeu, nefăţarnica dragoste faţă de aproapele şi, în acelaşi timp, fiinţa sa întreagă curăţită de orice întinăciune? „Şi Cuvîntul s-a făcut trup../* (Continuare din pag. a 2-a) — „Şi celor clţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (v. 12). Toţi oamenii izolaţi care au crezut în El din mulţimea rămasă nedumerită, au primit prin intervenţia directă, tainică şi mistică a Sfîntului Duh — puterea de a deveni copii adoptivi ai lui Dumnezeu (vezi şi Rom. 8, 15). — „Care nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut" (v. 13). înfierea creştinului drept copil al lui Dumnezeu este o lucrare peste fire, este supranaturală, este o naştere pur duhovnicească. Ea ne face în mod tainic „părtaşi firii dumnezeieşti" (II Petru 1, 4).— „Şi cuvintul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (v. 14). Cuvîntul s-a făcut şi s-a născut cu trup omenesc, cu toate slăbiciunile unui om, afară de păcat. Logosul s-a născut ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat. In Betleem, Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Singurul Fiu al Tatălui ceresc „S-a deşertat pe Sine, s-a smerit pe Sine, chip de rob luînd, făcîndu-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflîndu-Se ca un om" (Filip. 2, 7). Logosul ne-a cinstit pe noi oamenii înfrăţindu-Se ca noi, a vieţuit, a locuit între noi. A sălăşluit odinioară trei ani şi jumătate. El continuă să locuiască între noi în Sfînta Euharistie. Sfîntul evanghelist loan a văzut cu ochii trupului său slava Unicului Fiu al Tatălui ceresc. Noi credincioşii aşişderea, vedem cu ochii sufletului nostru, cu virtutea credinţei slava de atunci, de astăzi şi dintotdeauna a Domnului nostru Iisus Hristos. In Betleem vedem slava Lui cîntată de corul îngerilor şi omagiată de închinarea celor trei crai de la răsărit. Noi vedem prin credinţă slava Lui în minunile Lui din toată vremea. Vedem slava Lui în dragostea Lui faţă de toată făptura omenească; o vedem în învăţătura Sa aleasă, în schimbarea la Faţă, în învierea Sa din morţi, în înălţarea Sa la ceruri, în şederea Sa la dreapta Tatălui, în necurmată mijlocire a Sa pentru noi cei vinovaţi şi slăbănogi. Pag. 3 Reproducere după icoana realizată de Nicolae Grigoreascu NEVINOVAŢII Cei mai mulţi dintre martirii creştini ai primelor veacuri erau condamnaţi şi ucişi pentru crima de a fi refuzat să aducă jertfe împăraţilor romani. Dacă li s-ar fi cerut doar să-i respecte, să-i cinstească şi să-i asculte, nu s-ar fi născut nici un conflict; supunerea faţă de stăpînire făcea parte din doctrina noii religii. Incepînd însă cu Octavian August, împăraţii Romei îşi atribuiau şi calitatea de „divis", zeu. Ceea ce lui Iulius Caesar i se conferise după moarte, urmaşii săi îşi pretindeau încă din viaţă. O simplă statuie devenea obiect de adorare, la picioarele ei se instala un altar, jertfa de tămîie constituia proba de recunoaştere a unei divinităţi menite să-i dea imperiului o iluzie de unitate. Fireşte, raţiunea era politică, dar ea implica obligativitatea unei atitudini religioase. Era tocmai ceea ce nu puteau face creştinii, închinători ai unui singur Om-Dumnezeu, Iisus Hristos. De aci, conflictul. Exact la vremea cînd Dumnezeu-Impăratul devenea Om, omul-împărat se declara pe sine dumnezeu. Refuzul creştinilor de a i se închina cezarului era un act religios, dar delictul se socotea politic şi pedepsit ca atare. E evident însă că, din acest punct de vedere, martirii mureau nevinovaţi. Împăratul îşi apăra o autoritate statală pe care aceştia i-o contestau, dar ei îşi apărau, cu preţul vieţii, obiectul credinţei lor religioase care-i punea în imposibilitate să recunoască impostura metafizică. Jertfa acestor martiri a fost precedată de aceea a pruncilor din Betleem, ucişi de Irod la o oarecare vreme după naşterea Domnului. Aflînd că se ivise un vlăstar din viţa lui David, pe care înţelepţii Răsăritului, călăuziţi de o stea, îl căutau ca pe un împărat, sîngerosul rege al Iudeii a încercat mai întîi să-şi identifice rivalul potenţial şi, neizbutind, a poruncit masacrul. Mamele s-au tînguit pînă la pragurile cerului, în timp ce Pruncul Iisus, în braţele Măriei Fecioara, lua drumul pribegiei prin deşerturile Egiptului. O astfel de nelegiuire ar fi de necrezut dacă nu l-am cunoaşte, din istorie, pe acest idomen paranoic, care se urcase pe tronul lui David prin uzurpare şi, încă de la începutul domniei, izbutise să-şi atragă ura evreilor din regat. Unealtă a romanilor şi despot al Ierusalimului, servil faţă de stăpîni şi tiran al supuşilor, omul acesta nu a urmărit în viaţă nimic altceva decît puterea personală şi gloria numelui. Pentru cucerirea, păstrarea şi întărirea acestora, nu s-a dat în lături de la nici o crimă. Că şi-a exterminat adversarii politici, au mai făcut-o şi alţii, înainte şi după el, dar ochiul său bănuitor, gata să vadă în oricine un posibil rîvnitor la tron, nu i-a cruţat nici pe membrii propriei sale familii. Din spaima de a nu fi deposedat de putere, Irod şi-a ucis, pe rînd, prima soţie, soacra, un ginere, doi cumnaţi şi trei fii. „E mai bine să fii porcul lui Irod decît copilul lui", ar fi exclamat August aflînd că vasalul său din Iudeea îşi mai omorîse un fiu. Se pare însă că pofta de sînge nu se oprea aici. De cîte ori pleca într-o expediţie, Irod îşi lăsa soţia nu numai sub pază ci şi sub porunca secretă de a fi ucisă dacă el nu se mai întoarce. A îmbătrînit cu trupul plin de răni deschise, pe care i se puneau hălci de carne crudă, să-i îmblînzească viermii. A lăsat prin testament ca, la moartea lui, să fie omorîţi cei mai de vază din trei iudei, pentru ca, totuşi, cînd îl vor duce pe el la groapă, cetatea să fie în doliu. Bineînţeles, testamentul nu a fost luat în seamă, iar în urma tiranului nu a curs o lacrimă. Amintirea lui e o umbră neagră, ascunsă în spatele bucuriei cosmice, şi aşa a rămas, de-a lungul veacurilor, în vicleimul şi colindele poporului român. Contemporan cu August şi contaminat de apoteoza imperială, Irod s-a lăsat şi el ispitit de gîndul divinizării şi, în acest sens, şi-a poruncit chiar un templu, dar nu în Ierusalim, spre a nu-i întărită şi mai mult pe evrei, care, şi aşa, de abia aşteptau ca el să moară pentru ca să dărîme acvila romană de pe frontispiciul templului proaspăt rezidit. E de bănuit însă că, în timp ce August, politician lucid şi calculat, nu credea în propria-i divinitate, Irod şi-o lua pe a lui în serios, aşa cum va face mai tîrziu Claudiu. Dacă în Pruncul vestit de magi, născut în cetatea lui David, intuia un adversar care-i va contesta îndreptăţirea la tron, nu e exclus ca în acelaşi vlăstar din arborele lui lesei, a cărui naştere stătuse sub semnul unei stele neobişnuite, el Arhim. B. V. ANANIA (Continuare în pag. a 8-a)