Telegraful Român, 1981 (Anul 129, nr. 1-48)
1981-09-15 / nr. 35-36
Pag. 2 Sf. Iacov - Apostol protomartir (Continuare din pag. 1) Cu acelaşi prilej a fost arestat şi Sf. Apostol Petru, în preajma Paştilor iudaice (în „zilele azimilor", 15—21 Nisan; vezi F. Ap. 12, 3). Planul regelui setos de aura popularis era „să-l scoată la popor" şi să-l ucidă în zilele de Paşti. Prin plănuitul act de cruzime, Irod Agrippa I urmărea să dovedească zecilor de mii de pelerini care veneau pentru praznic la Ierusalim din toate zările imperiului roman, cu cîtă fidelitate şi străşnicie apără el Legea lui Moise, datinile şi aşezămintele iudaice. Intenţia asasină a regelui irodian a fost dejucată printr-o anghelofanie: Sf. Petru a scăpat teafăr, în puterea nopţii complice, pierzîndu-şi urma, pînă la o vreme, ducîndu-se „în alt loc" (F. Ap. 12, 17). Unde anume, nu se ştie — şi nu era precaut să se ştie. Aveau dreptul şi bieţii creştini să-şi tăinuiască locuri de refugiu pentru vreme de primejdie. O exegeză oficială, unilaterală, vizibil colorată confesional, susţine că Sf. Petru s-ar fi refugiat tocmai la Roma. Nu! Numai acolo nu — şi aceasta, nu numai din pricină că oamenii lui Irod Agrippa I-a cărui influenţă în cetatea de pe Tibru era mare — l-ar fi descoperit cu concursul teribilei poliţii imperiale a fugitivariilor (specializată în descoperirea şi sancţionarea sclavilor fugiţi de la stăpîn) şi l-ar fi extrădat irodienilor, dar şi fiindcă Roma era cam departe ca s-o cauţi pentru atîta lucru. Mai verosimil este că Sf. Petru îşi va fi aflat adăpost în vreo localitate obscură din Palestina, aşteptînd să se mai domolească furia sîngerosului rege. Dumnezeu a purtat grijă ca acest lucru să se săvîrşească mai curînd şi mai deplin decît ar fi putut bănui creştinii îngroziţi de monstrul încoronat care le furase pieirea. Ce s-a întîmplat? ... căci s-a întîmplat ceva, curînd şi neobişnuit. „S-a urcat pe tron ca o vulpe, a domnit ca un tigru şi a murit ca un cline", — aşa l-a caracterizat pe Irod Idumeul un contemporan al nostru, istoriograful iudeu Josef Klaussner (în 1936), fost profesor la Universitatea ebraică din Ierusalim, într-o carte de mare răsunet (întitulată „Iisus din Nazaret"). Caracterizarea aceasta i se potrivește întru totul și nepotului întemeietorului ferocei dinastii irodiane. A refăcut regatul bunicului său prin uneltiri viclene, i-a adoptat năravurile (din fire, care n-aveau lecuire, cum s-a și dovedit) și i s-a asemănat lui pînă și în moarte. Iată ce s-a întîmplat: Din motive pe care Sf. Luca n-a socotit necesar să ni le dezvăluie, Irod Agrippa I a pornit un război vamal împotriva prosperelor cetăţi feniciene de pe litoralul mediteranean, Tir şi Sidon. Paguba pe care le-o cauza indispoziţia puternicului şi influentului rege iudeu era îndoită. Tirienii şi sidonienii pierdeau o piaţă de desfacere convenabilă a produselor lor comerciale şi baza de căpetenie pentru achiziţionarea grînelor trebuincioase alimentării populaţiei acestor două cetăţi, Palestina fiindu-le hambar statornic şi rentabil. Neavînd încotro, au fost nevoiţi să plece capul. Regele iudeu se înverşuna, însă, în atitudinea sa duşmănoasă. Cu mare greutate — şi, desigur, cu cheltuiala cerută de cadourile de rigoare — au reuşit să cîştige de partea lor pe şambelanul curţii regale, pe nume Vlastus. Acesta le-a mijlocit o audienţă. Ea a fost fixată — intenţionat, ca să-i impresioneze şi intimideze pe solii fenicieni — într-o zi „mare". Din ordinul slugarnic al senatului, întreg imperiul roman organizase în primăvara anului 44 — spune Iosif Flaviu — serbări mărețe în onoarea lui Claudius, împărat, căruia zeii îi ajutaseră să se întoarcă teafăr din primejdioasa campanie (purtată de generalii săi, căci el nu era în stare de acte de bravură împotriva insulelor britanice. Audienţa solemnă a avut loc în amfiteatrul cetăţii Cezareia Palestinei. Irod apăruse acolo înconjurat de toată pompa unui despot oriental. Ce le va fi spus solilor, nu ştim. E de presupus, însă, că s-a răstit la ei cu atîta înspăimîntătoare elocvenţă încît curtenii linguşitori răcneau din răsputeri: Glas dumnezeiesc este acesta! Însuşi Iosif Flaviu califică această josnică manifestare drept hulă împotriva lui Dumnezeu. Acolo, pe loc, „l-a lovit îngerul Domnului" pentru această blasfemie. Ros de-o boală îngrozitoare — trupul i-a fost mîncat de viermi, ca şi lui Irod Idumeul şi, mai-nainte de el, lui Antioh IV Epifaniu (175—164 î. H.) — după cinci zile de chinuri cumplite, Irod Agrippa I s-a săvîrşit din viaţă. Partida fariseilor — „trupa de protecţie a Legii" (cum i-a caracterizat cineva) — au pierdut în el un vajnic protector. Tînăra Biserică creştină a scăpat astfel de unul dintre cei mai odioşi vrăjmaşi ai ei. ... Dar cu ce preţ! ... Preţul a fost de nivel apostolic. La anul 36, întîiul dintre diaconi, Sf. Ştefan, a forţat porţile grele ale martiriului, înavuţind calendarul sfinţeniei creştine cu o victimă ilustră. I-a fost dat celui mai mare dintre fiii lui Zevedei şi ai Salomeei să inaugureze martiriul apostolic, pe calea însîngerată a căruia aveau să apuce aproape toţi ucenicii Mântuitorului. Sf. Apostol Iacob „cel Mare" a trăit puţin, dar intens. Martor de prim-rang a toate cîte a făcut şi ne-a învăţat Domnul, de la întîlnirea din pustia Iordanului şi pînă la Cincizecime (vezi F. Ap., cap. 2), el a făcut parte din grupul celor trei apostoli nelipsiţi de la desfăşurarea celor mai semnificative evenimente istorice-religioase ale vieţii Fiului lui Dumnezeu întrupat. Prestigiul de care se bucura între contemporani era maxim. O dovedeşte şi prioritatea arestării lui de către primul persecutor al Apostolilor. Irod Agrippa I îl socoteşte a fi cel mai influent fruntaş creştin. Biografia lui este modestă, dar numai ca lăsămînt documentar scriptic. Ea se suprapune aproape de-a rîndul cu aceea a fratelui său mai tînăr, loan Evanghelistul, cu care istoriografia apostolică este din fericire destul de darnică. De aceea, pentru detalii complimentare, expunerea aceasta este indicat a fi împletită cu biografia ioaneică (Să se vadă şi cartea lui L. G. Munteanu, Viaţa Sf. Apostoli, Cluj, 1945, p. 179 urm.), neuitîndu-se sinaxarul amîndurora. Il prăznuim an de an la 30 aprilie. De fiecare dată, gîndurile noastre — cu rugile generate de pomenirea lui creştinească — evocă jertfa lui integrală pentru Cel ce s-a jertfit spre mîntuirea tuturor. Cutremurătoarea lecţie a scînteietoarei Sale vieţi ţîşneşte din preaplinul chemării la care Sf. Iacov a răspuns înaintea oricărui altuia dintre Apostolii Domnului: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos-Dumnezeu s-o dăm! — ca în ectenia liturgică. TELEGRAFUL ROMÂN Un dac a coborît de pe Columnă... . . . Aşa scria un ziarist italian cînd l-a văzut pe Badea Gheorghe Cârlan şezînd lîngă Columna lui Traian, cu desagii de cărţi lîngă el, presărînd în jur boabe de grîu şi pămînt românesc, cînd s-a dus pe jos în opinci, ca un autentic ambasador, pînă la Roma, exclamînd: „ca să vezi cu ochii cine-a fost moşto şi strămoşto." Iată că s-au împlinit 75 de ani de la moartea acestui venerabil cioban de la Cârţişoara care şi-a lăsat oile şi-a pornit prin Vama Cucului peste Carpaţi, aducînd zeci de mii de cărţi dincoace în desagii lui, din care nu lipsesc operele istorice ale lui Nicolae Bălcescu, A. D. Xenopol, Nicolae Iorga etc. şi din care i-au fost confiscate foarte multe de către vameşii antro-ungari. Badea Cârţan s-a stins din viaţă acum trei sferturi de veac la Sinaia în casa unei familii de omenie, iar pe mormîntul său din cimitirul de acolo, orice trecător poate citi inscripţia: „Aici doarme Badea Cârţan, visînd întregirea neamului." Visul său s-a îndeplinit în 1918, după unirea de scurtă durată, de la 1600 a marelui voievod Mihai Viteazul, ucis mişeleşte pe Cîmpia Turzii, de mercenarii lui Basta, acum 380 de ani. De altfel, odată cînd se afla în Bucureşti a adormit lîngă statuia marelui prim-unificator al celor trei ţări române, ca să se identifice cu înaltele ţeluri ale viteazului domn. în peregrinările lui prin Europa, tot în opinci, Badea Cârţan s-a oprit şi la Paris, unde a vorbit studenţilor care învăţau limba română — la 1896 — despre soarta, durerile şi dorinţele neamului românesc de pe ambele versante ale Carpaţilor în calea năvălitorilor. Dar „ambasadorul în opinci" a suferit, la timpul său, şi rigorile temniţelor asupritorilor străini. Nu se pot uita însă momentele cînd memorandiştii noştrii ardeleni s-au înapoiat de la împăratul şi au fost închişi. Badea Cârţan dădea tîrcoale temniţei dornind din fluier, dîndu-le toate speranţele că toată suflarea românească este alături de ei. Iar cei de sub zăbrele îl auzeau şi ştiau că-i el şi le creşteau inimile. Iată de cît curaj a dat dovadă peregrinul simbolic de sub crestele Munţilor Făgăraşului care a dus departe, faima neamului românesc. Marele nostru istoric Nicolae Iorga de la naşterea căruia s-au împlinit 110 ani în iunie a. c., cunoscîndu-1 personal pe Badea Cârţan, scria despre el, următoarele: — „O fost odată, la Cârţa lui departe, unde oile, adesea părăsite, şi-au pierdut stăpînul, un baci ca oricare. Era un om făcut cînd asupra naţiei întregi a trecut un mare vînt de speranţe. In numele originii glorioase, cu gîndul la frăţia latină, se cerea dreptate pentru ai noştri cei supuşi (..) Se privea pe sine ca un purtător de misiune superioară, un îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus. Altfel nu se jertfeşte liniştea unei vieţi întregi. Şi pentru că porunca-i venise prin cărţi, prinse pentru dînsele o dragoste fără margini (.. .). Şi după urma lui va rămînea aceasta: Credinţa sălbatecă pe care un ţăran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi nemărginita-i evlavie pentru cartea în care vedea numai lumină şi mîntuire ..." Am fost în satul de naştere al lui Badea Cârţan în nenumărate rînduri, mai ales cu solii Astrei culturale ardelene, în frunte cu doctorul Gheorghe Preda şi profesorul Silviu Ţeposu, iar de curînd am vizitat muzeul sătesc care-i într-adevăr o podoabă a ţărănimii localnice şi care ne-a impresionat şi am exclamat: Acesta-i satul lui Badea Cârţan dintre plaiurile Sibiului şi Făgăraşului, al lui Badea Cârţan, care-i mai mult decît o figură de legendă, de la moartea căruia s-au împlinit în luna august 75 de ani. N. D. Găvozdea Aniversare a 250 ani _ m.i L.1 iu,, Ml, i I' ■■■li..,: În Şcheii Braşovului — primul calendar almanah în literatura noastră — Plămădite din dorinţa expresă de a sluji lipsa manualelor şi limitelor şcolarizării, calendarelealmanah, adevărate manuale de educaţie populară, aveau să includă în conţinut tot ceea ce se numea „ştiinţă" sau „de ştiut" într-o epocă îndepărată de noi. In conţinut ele îşi trag seva, pe de o parte din învăţătura cărţilor de înţelepciune şi bogomilice, care cu începere din secolul al XII-lea circulau în manuscris la noi în limbile de cultură (greacă, slavă, latină) şi pe de altă parte din experienţa mitico-practică a poporului care conserva sacramental în contextul muncii şi al comuniunii cu natura, mărturii demne de omologat cu privire la cultivarea ogorului, însămînţare, dar şi empirice şi adeseori practice sfaturi medicale, care fac parte din medicina populară, din care nu lipsesc mărturiile mistico-mitice. Mărturii documentare încă incomplete furnizează adevărul că la 1569 un sol moldovean cumpăra de la Braşov un calendar cu 60 denari. Au mai trecut aproape două secole, pînă cînd, în Şcheii Braşovului, la 1731 — „au început a face tipografie Petcu Şpanul, dascălul, lucru care el nu văzuse nicăieri şi au tipărit nişte calendare în care au pus nişte lucruri a zodiilor, cine, cînd se va naşte, cum va fi, care izvod l-au luat de la popa State, ce acele gîcituri besereca pravoslavnică nu le primeşte". Afirmaţia cronicarului şcheian Radu Tempea II, contemporan evenimentelor, oferă mărturii foarte importante, în lipsa altor dovezi. Stabileşte anul 1731 ca an de editare a primelor calendare şi nu 1733 pe care l-a impus literatura de specialitate, preluînd „ad literam" foaia de titlu a exemplarelor de la Academiei atribuie opera dascălului şcheian Petcu Şpanu (1706—1736), care, deşi moare la o vîrstă tînără se dovedeşte „invenţios", creîndu-şi sub formă de xilogravură un tipar pe care, cu siguranţă că îl cunoştea de la Coresi, care cu mai bine de două secole, tot în Şchei edita în acelaşi sistem primele cărţi de circulaţie în limba română. Afirmaţia că a luat „izvodul de la popa Statie" cunoscutul cărturar local, tatăl primului grămătic Dimitrie Eustatievici putem să ne convingem că acesta consta dintr-un cunoscut calendar rusesc prezent la curtea ţarului Petru I, unde Eustatie Grid (protopopul State) fusese adeseori în timpul în care fiul său studia la Academia din Kiev. Presupunerea noastră este argumentată şi de titlul exemparului din 1733, păstrat la Academie: „Calendari, acum întîi românesc alcătuit de pe cel sîrbesc (slavon n. n.) aşezatu-s-au pe limba românească ca întru 100 de ani să slujească că şi cel slavonesc într-acest chip au fost, fiind de un mare astrolog, la Kiev scos, de un mare doctor muscal s-au tălmăcit. Intru acest chip ... acum în stambă nouă s-au dat în Braşov — 1733". Cronicarul german Tartler, contemporan evenimentelor, aduce mărturii de periodizare a almanahului pentru anii 1737 şi 1739, adaugînd că „Petre (Spanu) aici, în Şchei, fără nici o îndrumare a început să facă o tipografie şi să taie litere în plumb însă nu în mod obişnuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scîndură şi aşa a tipărit calendar valah fără ajutorul presei, ci numai cu vălături ... se vede că el era invenţios ... A turnat şi litere latineşti, care însă nu sînt destul de acurate". Ne găsim cu mai bine de un secol înainte ca Al. I. Cuza să decreteze scrierea cu alfabet latin şi chiar înainte ca Şcoala Ardeleană să-şi manifeste dorinţe latiniste, în schimb dascălii şcolii din Şchei — după cum dovedesc multe documente — corespondau în grafie latină din conştiinţa latinităţii limbii şi romanităţii poporului. Tipărind, aşadar, între anii 1731—1739 mai multe calendare, avînd în conţinut texte astrologice, cronologice (trecutul omenirii, invenţia prafului de puşcă, invenţia tiparului), dar şi zodiile, planetele şi mai ales sfaturi gospodăreşti şi de viitorologie. Petcu Spanu a marcat prin opera sa începuturile pătrunderii elementelor progresiste în literatura noastră. Mărturii documentare dovedesc circulaţia lor în toate regiunile româneşti, unde, datorită importanţei calendarelor braşovene au fost copiate în multe manuscrise de dascăli școlari. Întrucît prin curajul politic prejudicia autoritatea administrativă, la 1772, prin decret guvernamental, împărăteasa Maria Tereza cere confiscarea acestor „specii de cronologii în limbă valahă date la lumină în Şchei". Prin Petcu Şpanu se pun bazele unei bogate tradiţii destinate editării de calendare, continuate la Braşov prin: Nicola Nicolau, Zaharia Carcaleki, George Bariţiu, Anton Pann ş. a. Prof. Vasile Oltean Nr. 35—36/1981