Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)
1985-01-01 / nr. 1-2
Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN entru împlinirea vieţii pace. Să fie omul împăcat cu sine însuşi. Să fie împăcat cu destinul lui. Să fie împăcat cu ceea ce a făcut, atunci cînd s-a căznit să facă ceva cu destinul lui. Şi să fie bună învoire, să fie deschidere către toţi oamenii. Să fie în echilibru cu sine şi cu fraţii săi, oamenii. Despre acest Intru aş vrea să spun cîteva cuvinte. Despre modul cum am putea face un bilanţ al acestui întru, al acestui dinlăuntru al nostru. Cît am reuşit în împlinirea noastră interioară? Cît am cristalizat acest întru care este însăşi fiinţa noastră? Cît am reuşit s-o facem altfel? Cît am reuşit s-o facem mai bună, mai transparentă, mai subţire, mai delicată, mai plină de bunăvoinţă, mai plină de înţelepciune, de înţelegere, de înţelegerea lumii, a existenţei, a ceea ce se întîmplă cu noi, cu fiecare din noi şi cu lumea? Cît am reuşit să împlinim fiinţa noastră împlinind acest dinlăuntru al ei? Să ne aducem aminte cît de preocupat era Mîntuitorul de această parte dinlăuntru a fiinţei omeneşti. A făcut un rechizitoriu de procuror nemilos, atunci cînd a vorbit despre farisei, numindu-l cu cuvintele cele mai grele: Vipere, şerpi, morminte văruite! Pe dinafară arătaţi frumoşi, dar înăuntru sînteţi cadavre, le zicea! Rechizitoriul era împotriva acestui înlăuntru al lor, care nu semăna cu ceea ce pretindeau ei că este. Preocuparea permanentă şi fundamentală a Mîntuitorului a fost în legătură cu înlăuntrul omului. Cum creşte? Cum se dezvoltă? Cum şi cu ce se umple acest dinlăuntru al omului, fiinţa lui, sufletul lui? Cît Dumnezeu reuşeşte să cuprindă în el? Cît loc reuşeşte să-i facă lui Dumnezeu în existenţa lui? Aceasta este măsura: cît Dumnezeu lasă să intre şi să se sălăşluiască în el? Fiindcă atunci cînd zicem: cît de bun a devenit, cît de înţelept a devenit, cît de iertător a devenit, cît de generos a devenit, înseamnă că vrem să aflăm măsura în care L-a chemat, L-a primit, L-a păstrat pe Dumnezeu în suflet, făcîndu-i „cămară“ în existenţa lui? Nu trebuie să ne sperie acest lucru, fiindcă scris este în Scriptură: „Eu am zis: Dumnezei sînteţi", şi „Fiţi sfinţi, precum şi Tatăl vostru sfînt este“. Oare porunca de căpetenie a Mîntuitorului n-a fost aceea de a fi desăvîrşiţi? „Fiţi desăvîrşiţi" or, desăvîrşirea este tocmai această găzduire a lui Dumnezeu în sufletele noastre, în aşa fel, încît să ne facem din El criteriu de gîndire, criteriu de alegere între bine şi rău, criteriu de orientare în viaţă, precum e steaua polară pentru navigatori, cum e busola pentru cei care călătoresc prin păduri sau pustiuri, prin locuri lipsite de posibilităţi de orientare. Cum reuşim oare să umplem fiinţa noastră cu Dumnezeu, s-o împlinim, s-o rotunjim, să dăm un sens acelui întru, acelui dinlăuntru? Sf. Scriptură ne învaţă că putem reuşi să facem acest lucru prin împlinirea poruncilor. Mîntuitorul sintetizează poruncile Scripturii într-una singură: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Ne controlăm iubirea de Dumnezeu prin iubirea aproapelui. Arăţi că iubeşti pe Dumnezeu, dacă-ţi iubeşti aproapele. Aşa împlineşti poruncile. împlineşti poruncile cînd din lupta între bine şi rău din sufletul tău, reuşeşte să învingă binele. împlineşti poruncile cînd în lupta dintre generozitate şi egoism, reuşeşte să biruie generozitatea. îndeplineşti poruncile cînd în lupta dintre adevăr şi minciună, reuşeşte să învingă adevărul. Fiecare să se întrebe: In lupta dintre lumină şi întuneric am fost întotdeauna de partea luminii? Iată cîteva mijloace de control pe care le avem la dispoziţie şi pe care într-o zi ca aceasta de bilanţ, e bine să le folosim. Să ne oprim o clipă în loc. O poetă contemporană, una din poetele noastre sensibile, Ana Blandiana, spune la un moment dat, într-o poezie parcă pentru noi intitulată, înlăuntru: „O oprire, cît să-ţi (Continuare din pag. 1) tragi răsuflarea ca să poţi fugi din nou.“ Să ne oprim o clipă. Sîntem în ora bilanţului. Să respirăm adînc şi să ne deschidem inimile. Să ne oprim o clipă. Atît cît să respirăm, să ne reîntărim, ca să putem alerga mai departe, că viaţa e o lungă alergare. Să vedem deci cît am reuşit să facem uz de bine împotriva răului? Cît am reuşit să fim ceva? De obicei facem analiza acestui să fim ceva la modul exterior, adică ne gîndim: Ia să vedem, ce am devenit în profesiunea mea? Ia să vedem, ce am reuşit să fac din copiii mei? Am reuşit să-l fac pe unul inginer, pe altul medic, am reuşit să-i fac nu ştiu ce altceva? întotdeauna punem problema în felul acesta: ce am reuşit să facem? Cît de mari am reuşit să fim? Ce loc mare am reuşit să ne cîştigăm în societate? In societate însă locurile sînt diferite. Decalajul din societate persistă în toate sistemele sociale din lume, desigur diferenţierea fiind determinată de cauze diferite. Dar există totuşi un domeniu unde toţi sîntem egali, şi anume tocmai în aceasta: în ce am reuşit să facem din noi, din fiinţa noastră, din lăuntrul nostru? Aici nu mai operează aceeaşi măsură ca în viaţa socială. Poţi să fii ţăran, poţi să fii muncitor, poţi să fii profesor, poţi să fii orice, dar să fii un om, să fii om cu demnitate, să fii om de bună credinţă, să fii om integru, să fii om generos, onest, bun, om de omenie, om cu respect faţă de cuvînt şi faţă de om. Ţăranii noştri, de cînd se ştiu şi pînă astăzi, îşi păstrează o anumită demnitate, o anumită nobleţe, şi nu întîmplător folosesc cuvîntul nobleţe, pentru că ei se ştiu cu sufletul în rînd cu nobilii, cu ceea ce înseamnă cuvîntul nobil, nu totdeauna cu ceea ce erau nobilii! — Cuvîntul oricum e înnobilat de ţăranii noştri mai mult decît l-au înnobilat nobilii! Pentru ţăranii noştri cuvîntul, de pildă, era cuvînt! — nobleţea cuvîntului, căci ei ştiu dintotdeauna că pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul, aşadar fiecare cuvînt trebuie spus ca în faţa Dreptului Judecător, la Judecata cea din urmă. Odată spus, un cuvînt era cuvînt. Odată statornicită o lege prin cuvînt, era statornicită pentru totdeauna şi se respecta, deşi nu era scrisă nicăieri, deşi nimeni nu-l trăgea la socoteală în faţa vreunei autorităţi pe cel care n-o respecta. Dar judecata obştii era mult mai aspră decît orice judecată civilă. Există aşadar această posibilitate ca orice ai fi în viaţa socială, să fii egal în demnitate cu cei mai mari, să fii egal în omenie, să fii egal în înălţimea sufletească, să fii mare, indiferent de scara socială pe care te afli şi indiferent de locul pe care îl ocupă pe această scară ceilalţi. Acest lucru e o realitate în viaţa tuturor oamenilor, a tuturor popoarelor. Se povesteşte că un servitor de lord englez, într-o dimineaţă l-a anunţat: „domnule, luaţi notă că nu mai sînt servitorul dv. Intîrziaţi sistematic la ceai şi mîncaţi urît. Nu este de demnitatea mea să servesc un astfel de om care nu se respectă pe sine şi nu mă respectă nici pe mine"! Eşti mare atunci cînd orice ai fi te respecţi tu însuţi şi te respectă şi cei din jur. Dacă ai cîştigat respectul oamenilor, eşti mare, indiferent dacă alţii sînt mai mari decît tine pe scara socială. Eşti mare cînd ştii să te faci respectat, dacă eşti bărbat de către soţie, şi dacă eşti soţie de către bărbat. Eşti mare dacă ştii să te faci respectat de copiii tăi. Copiii privesc la părinţi ca la ceva unic. Nu contează ce e tatăl sau mama. Părintele e pentru copiii lui mare, unic, unicul. Nu contează că e inginer, că e muncitor, că e ţăran. Această mărime vine dinlăuntru, din calitatea sufletului, din autoritatea inimii, din forţa exemplului, din geometria interioară a fiinţei părintelui, din echilibrul logic şi frumos al vieţii lui. Mai putem controla cum împlinim poruncile şi prin cîtă iubire reuşim să degajăm din noi în afară. Am citit undeva, într-un roman, sau poate chiar în mai multe, în romanele acelea mari, vestite, în care se exaltează sentimentul iubirii, o expresie de mare frumuseţe. Se afla într-o scrisoare de îndrăgostit, nu mai ştiu dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie, care scria scrisoarea, dar aceasta interesează mai puţin. Scria: „Iţi mulţumesc că exişti." Iubirea născuse aceste cuvinte care sintetizau tot ceea ce o inimă de om ar putea să imagineze despre un alt om. Vedea în celălalt un model de perfecţiune. Iubirea descoperă în celălalt perfecţiunea, divinul. Zilele trecute am citit exact aceleaşi cuvinte într-o scrisoare a unui ucenic către un dascăl, către un mare profesor: „Domnule profesor, vă mulţumesc că existaţi“ Aceasta înseamnă a afirma despre un om că s-a împlinit. Eu nu ştiu, nu cunosc un elogiu mai mare ce s-ar putea aduce unui om, decît să simţi că-i poţi spune acest lucru. îl ridici aproape la categoria asemănării cu Dumnezeu. Pentru că doar Dumnezeu există etern, Dumnezeu este „Cel ce este“, precum s-a definit El însuşi: „Eu sînt cel ce sînt." Lui Dumnezeu îi mulţumim că există, şi cînd mulţumim şi altcuiva că există, l-am ridicat la o categorie supraomenească. Nu trebuie să ne înspăimînte nici aceasta. Am fost creaţi — se spune în Cartea Facerii, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe care le-am pierdut, dar pe care trebuie — este poruncă de la Dumnezeu — să le refacem, să le restaurăm. Iubirea este mijlocul cel mare al împlinirii. Poetul Lucian Blaga, într-una din poeziile lui, într-un Psalm, spunea: Cît iubim Oricît de noapte-ar fi, Sîntem in zi, Sîntem cu tine, Elohim. Acestea le spunea acest Lucian Blaga care a trecut prin destul de multe îndoieli în viaţa lui, care a încercat toate căile, şi care iată, pînă la urmă tot în iubire găseşte explicaţia, sensul vieţii, sensul realizării omeneşti. Blaga a fost un mare căutător de sens, căutător de adevăr. A scris aceea minunată Trilogie a cunoaşterii şi totuşi într-o poezie spune: A cunoaşte-nseamnă iarnă, A iubi e primăvară. Apelul la virtuţile creştine fundamentale e adesea prezent în scrisul său, de pildă în „Iisus şi Maria Magdalena“. O pune pe aceasta să-şi justifice cererea de iertare printr-o declaraţie uimitoare din partea ei: „Şi-n mine-i Dumnezeu.“ Dumnezeu e în adîncul sufletului fiecăruia, numai că în sufletele unora e „rob în temniţă", cum tot Blaga spune, şi aşteaptă să fie lăsat „să răsufle liber" în noi, să fie descătuşat. El e iubirea din noi care trebuie descătuşată, lăsată să se manifeste, să lucreze. Dar imnul cel mai teribil care s-a scris vreodată despre iubire, l-a scris fără îndoială Sf. Apostol Pavel, în cap. XIII din Epistola I către Corinteni. El arată că nimic nu se poate împlini cu adevărat, dacă nu se împlineşte prin dragoste. Pune în comparaţie două mari virtuţi creştine cu a treia: credinţa şi speranţa cu dragostea. Şi spune: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragostea nu am, nimic nu-mi foloseşte“ (I Cor. 1—3). Iată cum dragostea le împlineşte. Va să zică poţi să devii martir pentru credinţă, poţi să ai credinţă aşa încît să muţi şi munţii din loc, dar dacă nu ai dragoste, dacă eşti rece faţă de aproapele tău, dacă el nu însemnează nimic pentru tine, la nimic nu-ţi foloseşte. Dragostea dă măsura împlinirii. De aceea, omul împlinit se poate defini, are trăsături precise, ştie ce vrea, ce face, ce este. Nu merge la întîmplare. E om cu lege, aşa cum opusul e „fără-de-lege". E om întreg, aşa cum celălalt e semi-om, cum în ordinea culturii avem semi-doctul. Semi-omul e căldicelul de care vorbeşte Apocalipsa: nici rece, nici cald, neîmplinitul. Dragostea ne face generoşi. A fi generos înseamnă a fi om pentru altul, a fi deschis pentru altul. Pînă şi animalele sînt generoase, oricît ne-ar părea de ciudat şi oricît am şti că între ele operează dreptul celui mai puternic. Se zice: „Peştele cel mare înghite pe cel mic." Uneori însă par a opera şi printre ele şi altfel de legi, care te fac să te gîndeşti că n-ar fi străine de unele porniri spre generozitate. Cu atît mai mult trebuie să fim noi generoşi. Citeam zilele trecute o întîmplare, într-o gazetă de-a noastră, că undeva în Taiga, un pădurar a vrut să-şi facă o casă de vînătoare într-un teritoriu mai avansat în pădure. Cînd şi-a început construcţia a venit un urs care, probabil, socotea că teritoriul acela e teritoriul lui şi pur şi simplu ce zidea omul ziua, ursul strica noaptea. Mai întîi a încercat să lupte cu ursul, dar aceasta n-a dat nici un rezultat. Ursul persevera cu atitudinea lui neprietenoasă. Şi atunci omul a trecut la o altă stratagemă: aştepta ursul acolo şi-i dădea cîte ceva de mîncare, mai ales dulciuri. Şi azi aşa, mîine aşa, pînă cînd ursul s-a mai îmblînzit şi i-a dat voie să-şi termine construcţia. Pînă aici încă nu e nimic prea interesant, dar ceea ce urmează e cu adevărat surprinzător. Ursul a continuat să-l viziteze, iar la începutul iernii, într-o dimineaţă, omul s-a trezit în faţa căsuţei lui cu ursul care îi aducea un şold de căprioară, ca şi cînd ar fi gîndit generos: să ai şi tu ceva de mîncare, cît voi hiberna în vremea iernii. Foarte interesantă această generozitate la animale. Iată şi o altă întîmplare: un om a găsit în pădure un pui de lup şi l-a crescut la casa lui împreună cu un cîine. Cînd lupul a crescut mai mare, a fugit, a dispărut în pădure şi nu l-a mai văzut. Intr-o iarnă, pe cînd omul mergea cu sania cu cai, pătrunzînd într-o pădure, o haită de lupi l-a înconjurat. După sanie venea şi clinele lui. Haita de lupi venind din faţă, a înconjurat sania, gata să sară la cai, dar în momentul cel mai critic clinele a sărit în mijlocul haitei de lupi, şi atunci, ca la o comandă, lupii s-au oprit, au încremenit. Cîinele s-a dus la unul din lupi, care era chiar şeful haitei — el dăduse semnalul opririi — s-au gudurat unul pe lîngă altul şi omul din sanie a recunoscut atunci pe lupul crescut de el împreună cu ciinele lui. In clipa cînd s-au recunoscut, lupul şef de haită a dat ordin în limba lui şi haita a făcut stînga împrejur şi a dispărut. Şi-a arătat în felul acesta recunoştinţa faţă de cel care-l crescuse şi faţă de fratele său, cîinele. Dragostea naşte recunoştinţă, generozitate. Fără generozitate rămînem strînşi în egoismul nostru, egoism care înseamnă a zice şi a gîndi mereu: eu, pentru mine, totul pentru mine, eu în centrul pămîntului. Egoistul nu vede nimic în jurul lui. Dar egoistul nu-şi dă seama că gîndind şi făcînd aşa, de fapt se izolează şi rămîne singur, rămîne la propriile lui forţe, ca un cîine care fuge după propria lui coadă. Există o poveste din ale baronului Münchhausen care povesteşte cum căzînd într-o mlaştină, voia să se scoată afară trăgîndu-se de propriul lui păr! Aşa ajunge şi egoistul. Sigur că e bine să ne facem şi bilanţul realizărilor în familie şi în societate. Să ne hotărîm să facem mai mult, să avem mai multă grijă de noi înşine, de copii, de familie, de ceea ce avem de gînd să facem, să creem. Dar să avem gînd anume şi faţă de sufletul nostru, de lăuntrul nostru. Şi pe acesta să-l lucrăm. Şi pe acesta să-l împlinim. Întrucît împlinim poruncile şi mai ales porunca iubirii, în aceeaşi măsură ne împlinim pe noi înşine. Acesta este criteriul: în măsura în care nu-l împlinim, nu ne împlinim nici pe noi înşine, nici casa noastră, nici cămara sufletului, cum spunem în cîntările bisericeşti. Ea rămîne goală. Să primim întru noi pe Duhul Sfînt, cum zicem în rugăciunea pe care aţi auzit-o rostită la începutul Liturghiei: „împărate ceresc mîngîietorule, Duhul adevărului, carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, vino şi te sălăşluieşte intru noi." Vino şi umple viaţa noastră, vino şi dă sens vieţii noastre. In taina inimilor, a sufletelor şi a cugetelor noastre, într-o zi ca aceasta, într-o zi de veselie, de bucurie, de întîmpinare a unui Nou An, pe care trebuie să-l întîmpinăm cu speranţă, pe care trebuie să-l întîmpinăm cu planuri coerente, limpezi, să ne punem în gînd să facem şi din fiinţa noastră ceva, s-o rotunjim şi pe ea, să facem un pas mai departe şi în — aş zice — subţierea ei, în a o face mai spirituală, în a deveni noi adică mai buni, mai deschişi către aproapele nostru. Să găsim în această zi acele cîteva momente în care, adîncindu-ne în noi înşine, să-l căutăm pe Dumnezeu acolo şi să avem cu Dînsul o convorbire sinceră, o convorbire intimă, în legătură cu destinul care ne stă în faţă în anul care vine. Şi să-L rugăm să ne facă parte de un an fericit, de un an de pace, plin de bucurii. Nr. 1—2/1985 UN NOU SPAŢIU EXPOZIŢIONAL LA MUZEUL BISERICII SF. NICOLAE DIN ŞCHEII BRAŞOVULUI Prilejuit de împlinirea a 80 de ani de la naşterea cunoscutului compozitor şi muzicolog Tudor Ciortea, la muzeul bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului a fost amenajată o cameră permanentă ce vine să rememoreze activitatea acestui distins şi apreciat străduitor pe tărîmul muzicii. Acest lucru a putut fi realizat prin ajutorul nepreţuit al soţiei compozitorului — Vetav Ciortea — care a donat muzeului amintit toate cele necesare pentru organizarea spaţiului expoziţional. Tudor Ciortea s-a născut în Şcheii Braşovului într-o familie de intelectuali, tatăl său, profesorul Aurel Ciortea fiind o personalitate binecunoscută a vieţii culturale braşovene. La muzeul amintit exista şi un fond de donaţii care a aparţinut tatălui compozitorului Tudor Ciortea, deci prezenţa acestui spaţiu expoziţional în Şcheii Braşovului este pe deplin justificată. Tudor Ciortea a învăţat în oraşul natal clasele secundare, începînd studiul pianului la vîrsta de 5 ani, continuînd apoi ca elev al lui G. Dima, profesor de muzică la liceul „Andrei Șaguna". Urmează apoi trei ani la liceul german Honterus în orbita muzicală a lui Rudolf Lassel, eminent compozitor și organist pe care Tudor Ciortea îl va asculta de multe ori cîntînd la orga bisericii Negre. Absolvă liceul la Cluj, unde se înscrie la Conservator, studiind paralel pianul cu Ilie Sibianu şi armonia cu Johannes Schüller (dirijori ai Operei din Cluj), cunoscuţi muzicieni, şlefuind talentul tînărului student. La Cluj va absolvi şi „Academia de înalte studii comerciale", înfiinţată şi condusă pînă în anul 1929 de tatăl său, profesorul Aurel Ciortea. In 1926 termină facultatea de drept din Bruxelles, studiind în tot acest timp asiduu muzica cu personalităţi marcante din această ţară. Parisul va fi oraşul care desăvîrşeşte talentul tînărului braşovean. La Şcoala normală de muzică, îndrumat de profesori prestigioşi ca Paul Ducas şi Nadia Boulanger se va perfecţiona în tainele compozisticii. Reîntors în ţară absolvă şi conservatorul din Bucureşti în anul 1931, unde va fi numit el însuşi profesor, începînd cu anul 1949, în cadrul căruia va desfăşura o muncă laborioasă şi plină de satisfacţii. Palmaresul compoziţional al lui Tudor Ciortea este impresionant, menţionăm aici doar faptul că în numeroase lucrări s-a inspirat din locurile copilăriei şi al oraşului natal, precum din caracterul locuitorilor, în special al junilor din Şcheii Braşovului. Faust Remus muzeograf