Telegraful Român, 1996 (Anul 144, nr. 1-48)

1996-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 Mesajul Intâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe (Urmare din pag. 1) tinal duce la creşterea criminalităţii şi la lipsa de respect faţă de libertatea aproapelui, faţă de sfinţenia vieţii, chiar şi la agresarea lumii fizice şi la distrugerea ecologică. Tradiţia ortodoxă, formată prin trăirea adevărurilor creştine, este purtătoarea spiritualităţii şi a etosului ascetic, care trebuie să fie puse în evidenţă şi afirmate în mod cu totul special în epoca noastră. 9. Această experienţă, împreună cu mărturia ortodoxă, este oferită în smerenie lumii întregi, tuturor oamenilor şi popoarelor fără excepţie, respectând libertatea şi specificul fiecăruia în parte, în ascultare faţă de Cel Care „a fost înjunghiat şi a răscumpărat lui Dumnezeu, cu Sângele Său, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul“ (Apocalipsa V, 9). Orizontul misiunii ortodoxe, în ciuda greutăţilor temporare, rămâne universal, iar aşteptarea şi orientarea acesteia eshatologice. 10. în mod special, în legătură cu problema ecologică care este pentru toţi gravă şi ameninţătoare repetăm şi prin prezentul Mesaj interesul viu şi intens al Bisericii Ortodoxe privitor la folosirea corectă a mediului înconjurător. Deja, cu prilejul întrunirii noastre precedente din Fanar, am manifestat acest interes. Reamintim că din iniţiativa Patriarhiei Ecumenice s-au organizat congrese pe această temă şi s-a fixat ziua de 1 Septembrie a fiecărui an ca zi de rugăciune pentru ocrotirea mediului înconjurător. Declarăm încă o dată că această problemă este extrem de serioasă şi chemăm pe toţi oamenii la trezvie şi la luarea tuturor măsurilor necesare pentru salvarea şi protejarea creaţiei lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxă consideră pe om iconom şi un proprietar al lumii fizice, această înţelegere fiind exprimată în mod cu totul deosebit de tradiţia şi experienţa sa ascetică şi cultică , mai ales de cea euharistică. Astăzi este necesar ca toţi să arătăm dragoste şi să avem o atitudine ascetică faţă de natură. 11. Sensul şi importanţa Sfintei Euharistii ca centru şi criteriu al întregii vieţi a Bisericii sunt evidente. Toate Sfintele Taine şi întreaga viaţă bisericească se desfăşoară în jurul Sfintei Euharistii şi primesc substanţă din relaţia cu aceasta. Sfânta Euharistie, săvârşită de fiecare dată sub conducerea sau în numele episcopului canonic al locului, constituie axul central şi criteriul întregii vieţi a Bisericii, descoperind sensul profund şi ultim al existenţei întregii creaţii, care este comuniunea cu viaţa lui Dumnezeu Cel în Treime. Rezultă cu evidenţă, pe de o parte, că Sfânta Euharistie trebuie să se săvârşească totdeauna în numele episcopului canonic şi cu permisiunea acestuia , pentru a fi validă şi mântuitoare pentru cei ce participă,ar, pe de altă parte, că modul săvârşirii acesteia trebuie să fie acela care se potriveşte cu matura şi caracterul ei de icoană a împărăţiei lui Dumnezeu şi a sensului ultim a tot ceea ce există. Acest lucru este necesar deoarece, din păcate, se observă uneori devieri grave în ceea ce priveşte permisiunea episcopului canonic şi pomenirea acestuia la Proscomidie, în timp ce modul de săvârşire a Sfintei Liturghii şi a tuturor slujbelor prezintă uneori influenţe străine de tradiţia ortodoxă. 12. Privind deja, cu credinţă şi nădejde, spre mileniul următor, chemăm pe toţi oamenii la rugăciune şi priveghere având în vedere marile probleme, dar şi posibilităţile deosebite care se întrevăd la orizont. Salturile ştiinţei aproape în toate domeniile, mai ales însă în biologie, prevestesc realizări de neimaginat, dar şi pericole. Biserica nu poate fi indiferentă faţă de aceste previzibile evoluţii, întrucât de acestea depinde supravieţuirea persoanei umane ca şi „chip al lui Dumnezeu“. 13. în domeniul schimbărilor politice, Biserica Ortodoxă doreşte să păstreze şi mai departe principiul fundamental privitor la neamestecul acesteia în politică. Desigur, ea nu poate rămâne indiferentă atunci când deciziile politice afectează însăşi existenţa Bisericilor Ortodoxe. De aceea, aşteaptă ca în astfel de situaţii să se ceară şi să se ia serios în seamă şi poziţia sa. Un astfel de caz considerăm a fi problema viitorului Locurilor Sfinte, al locurilor de pelerinaj şi al comunităţii ortodoxe care trăieşte acolo, care privesc întreaga Ortodoxie şi mai ales Patriarhia Ierusalimului. Prin urmare, orice discuţie referitoare la schimbarea statutului (status quo) Locurilor Sfinte, statul asigurat de-a lungul veacurilor prin hotărâri şi acorduri internaţionale, nu este posibilă şi nici îngăduit să se facă fără ştirea şi în lipsa Patriarhiei Ortodoxe a Ierusalimului care îşi are reşedinţa acolo de secole. 14. în câmpul mai larg al culturii, se exprimă de către mulţi temerea că mileniul viitor va conduce omenirea în faţa unor conflicte culturale, în care elementul religios va fi dominant. Această eventualitate impune tuturor conducătorilor religioşi înţelepciune, prudenţă şi curaj, pentru ca orice element de fanatism şi de ură să fie îndepărtat şi să fie apărată pacea lumii, atât de mult încercată de războaie şi conflicte în secolul care se încheie. 15. Intr-o lume confruntată cu tot felul de secte şi interpretări înfricoşătoare ale cărţii Apocalipsei, noi toţi, dar mai ales generaţia tânără, suntem chemaţi să învăţăm şi să mărturisim prin cuvânt şi faptă, că numai iubirea lui Dumnezeu, a semenilor şi a întregii creaţii dă sens şi mântuire vieţii noastre, chiar şi în cele mai grele perioade ale istoriei. în ciuda prezentării dramatice a evenimentelor, cartea Apocalipsei conţine în profunzimea sa însăşi Evanghelia lui Hristos, adică ne descoperă că păcatul omenesc şi puterile demonice distrugătoare au fost şi vor fi biruite de Iisus Hristos, Domnul istoriei, care este „Alfa şi Omega, Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul“ (Apocalipsa I, 8). * * Adresându-vă acestea din sfânta insulă a Patmosului vă îmbrăţişăm cu îmbrăţişare sfântă şi vă transmitem vouă şi lumii întregi cuvântul autorului sfânt al Apocalipsei, cuvânt de credinţă, nădejde şi dragoste: „Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi, nici plângere nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut“ (Apocalipsa XXI, 3—4). Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi cu toţi. Amin.in Sfânta Insulă Patmos, 26 septembrie 1995, pomenirea adormirii Sfântului slăvitului Apostol şi Evanghelist loan Teologul. Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEOS I, reprezentând şi pe Patriarhul Cetăţii Sfinte a Ierusalimului şi a toată Palestina, DIODOROS II t Papă şi Patriarh al Alexandriei şi a toată Africa PARTHENIOS III t Patriarhul Antiohiei şi a tot Orientul, IGNATIOS IV, reprezentat de Mitropolitul IOANNIS de Pergam t Patriarhul Belgradului şi a toată Serbia, PAVLE t Patriarhul Bucureştilor şi a toată România, TEOCTIST t Patriarhul Sofiei şi a toată Bulgaria, MAXIMOS, reprezentat de Mitropolitul GHELASIE t Arhiepiscopul de Metschete şi Tibilisi şi Catolicos Patriarh a toată Georgia. ELIAS t Arhiepiscopul de Noua Justiniana şi al tot Ciprului, HRISOSTOMOS t Arhiepiscopul Atenei şi a toată Grecia, SERAFIM t Arhiepiscopul Tiranei şi a toată Albania, ANASTASIOS t Arhiepiscopul de Bugu şi Mitropolit al Cehiei şi Slovaciei, DOROTHEI t Arhiepiscopul de Karellia şi a toată Finlanda, JOHN TELEGRAFUL ROMAN (Urmare din pag. 1) 6. In desfăşurarea activităţii sale, preotul are statut de consultant al comandantului unităţii în problemele religioase duhovniceşti, civice şi patriotice, morale şi etice. 7. Selecţionarea personalului clerical se va face avându-se în vedere următoarele criterii: studii teologice superioare; definitivatul; activitate pastorală de minimum 5 ani; prestigiu în Biserică şi societate; starea de sănătate bună. Recomandarea preoţilor se face către Patriarhia Română de Episcopul locului (pentru unităţile , garnizoanele solicitate de Ministerul Apărării Naţionale) potrivit criteriilor bisericeşti. Selecţia se va efectua de o comisie mixtă, formată din reprezentanţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi Patriarhiei Române, pe baza unor examene şi teste susţinute de candidaţi. Candidaţii care promovează examenul de selecţionare vor fi încadraţi şi vor participa la un curs special în Academia de înalte Studii Militare, cu durata de 60 de zile, conform unor programe întocmite de Inspectoratul Statului Major General în colaborare cu Patriarhia Română; 8. încadrarea şi instalarea în funcţie a preotului se face la recomandarea Patriarhiei Române, prin Ministerul Apărării Naţionale, de către comandantul garnizoanei respective şi cu participarea reprezentantului Episcopiei locale. Preoţii încadraţi în structurile militare se bucură de toate drepturile prevăzute de legislaţia în vigoare şi de regulamentele pentru personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale. 9. încetarea activităţii preoţilor se face, când situaţia impune, de către organele abilitate ale Ministerului Apărării Naţionale de comun acord cu Patriarhia Română. 10. Preoţii încadraţi în structurile militare nu pot avea parohie. 11. Potrivit cu solicitările Ministerului Apărării Naţionale, la nivelul unităţilor şi formaţiunilor militare la care nu sunt încadraţi preoţi, asistenţa şi educaţia moral-religioasă vor fi asigurate de preoţi din unităţi bisericeşti locale, recomandaţi de Episcopul locului. Pe timpul cât desfăşoară activităţi în unităţile militare preoţii prevăzuţi la alineatul de mai sus sunt obligaţi să respecte îndatoririle ce revin preoţilor încadraţi în unităţile militare. 12. Pentru coordonarea activităţilor de asistenţă religioasă în structurile militare se va organiza Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei, în structura Departamentului pentru Politica de Apărare şi Relaţii Internaţionale. Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei va fi încadrată cu preoţi, precum şi cu 12 ofiţeri de stat major potrivit anexei nr. 1, şi va fi condusă de un preot în rang de vicar administrativ, numit de ministrul apărării naţionale la propunerea Patriarhiei Române de care depinde canonic. 13. Atribuţiile generale ale Secţiei de Asistenţă Religioasă a Armatei simt: — organizează şi coordonează activitatea de asistenţă religioasă, de educaţie moral-religioasă, patriotică şi civică din structurile militare; — conlucrează cu conducerile altor culte decât cel ortodox, recunoscute de lege, care au credincioşi în armată, se consultă cu acestea şi stabileşte, de commun acord, modul de acordare a asistenţei religioase; — face propuneri privind principiile de selecţionare, recrutare şi încadrare a preoţilor; — elaborează, cu avizul Patriarhiei Române, metodologia şi tematicile programelor de educaţie moral-religioasă şi se preocupă de baza materială, necesară desfăşurării activităţilor de asistenţă şi de educaţie moralreligioasă; — realizează, prin Direcţia de Informare şi Relaţii Publice, legătura cu presa militară, religioasă şi civilă, precum şi cu alte mijloace de informare în problemele specifice. 14. Preoţii încadraţi în structurile militare vor participa la programele pastorale oranizate de Patriarhia Română şi centrele eparhiale pentru personalul bisericesc, fără a afecta activitatea de asistenţă din structurile militare unde îşi desfăşoară activitatea. 15. Periodic, Ministerul Apărării Naţionale şi Patriarhia Română vor analiza activitatea de asistenţă şi educaţie moral-religioasă, patriotică şi civică, după criteriile ce vor fi stabilite de comun acord, luând măsurile necesare, în scopul pregătirii şi perfecţionării acesteia. 16. Serviciile religioase vor fi săvârşite în timp de pace în lăcaşurile de cult ale unităţilor militare sau ale celor locale anume destinate, pe terenul de instrucţie sau aplicaţii, în raport cu posibilităţile existente, unităţile militare vor asigura spaţii corespunzătoare prin amenajarea de lăcaşuri de cult cu toate cele trebuincioase pentru desfăşurarea, serviciilor şi asistenţei religioase. în propunerile de investiţii pentru perioada 1995—2005 se vor prevedea fondurile necesare construirii, amenajării și dotării spațiilor adecvate. 17. La data intrării în vigoare a prezentului Protocol, personalul Compartimentului de asistență religioasă din Direcţia de Cultură va fi preluat de Secţia de Asistenţă Religioasă a Armatei. 18. Preoţii angajaţi pe baza acestui Protocol vor fi încadraţi şi salarizaţi la nivelul funcţiilor de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional III/A, Anexa nr. 1 din Legea 40/1991) la unităţile centrale, şi la nivelul funcţiilor de consilier, expert, inspector de specialitate (gradul profesional II—I A, Anexa nr. 10 din Hotărârea de Guvern 281/1993) la celelalte unităţi. Ţinuta preoţilor va fi cea canonică. PROTOCOL (Urmare din pag. 1) ceptând scurta perioadă de timp, de la Naşterea Sa şi până la moartea nn irod, cât a stat în Egipt, prezenţa Sa este remarcată permanent pe meleagurile Ţârii Sfinte. Templul şi sinagogile au rămas pentru Iisus lăcaşurile spre care se îndrepta cu evlavie, încă din copilărie le cerceta cu regularitate, îndeplinind toate prescripţiile rituale (Ioan 2, 22— 38). Este neîndoielnic că rugându-Se cu osârdie, cum arată Sfintele Evanghelii, Iisus rostea şi rugăciunile zilnice prescrise de ritualul iudaic ca obligatorii pentru orice credincios, împreună cu ucedicii Săi cânta adeseori psalmii de laudă după tradiţia evreilor (Mt. 26, 30; Mc. 14, 26). Cunoscând toate aceste realităţi din Revelaţie şi din ceea ce ni se descoperă prin comemorarea evenimentului tăierii împrejur a Domnului din ziua de 1 ianuarie, dorim a atrage luarea aminte asupra ideii ce am formulat-o în titlul acestui articol, anume că etnia sau neamul este un cadru sacru al existenţei umane. Legea firii impune oricărui individ să-şi ■aducă cu rigurozitate aminte de apartenenţa sa la rădăcina şi tulpina arborelui genealogic din care face parte ca un vlăstar. Ignorarea acestui aspect înseamnă înstrăinarea de sine însuşi, desprinderea de pe trunchiul propriului său neam. Este imperios necesar să se ştie lucrul acesta, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu însuşi a creat în unitatea genului uman, diversitatea etnică atât de impresionantă. Astfel citim în F. Ap. cap. 17, 26: „Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremiile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor (a popoarelor — n.n.)“. Diversitatea neamurilor şi limbilor pământului nu este în legătură cu momentul turnului Babei şi deci nu trebuie interpretată ca un rezultat al păcatului şi răzvrătirii oamenilor împotriva lui Dumnezeu, ci trebuie înţeleasă ca fiind dintru început, de la creaţie, voită şi hotărâtă de Dumnezeu. Unitatea fără diversitate ar fi însemnat monotonie. Dacă Dumnezeu n-a creat nici măcar frunzele unui copac absolut identice, ci fiecare frunză se deosebeşte de alta, cu atât mai puţin putea să creeze într-un astfel de mod neamul oamenilor. Diversitatea genului uman este evidenta chiar din clipa creaţiei. Astfel se spune în cartea Facerii că: „A făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie“ (Fac. 1, 27). în unitatea desemnată prin noţiunea generică de „om“ se cuprinde diversitatea desemnată prin cele două noţiuni: „bărbat“ şi „femeie“. Aceasta e diversitatea după gen. Există însă şi diversitate după etnie, pentru că pe parcursul dezvoltării, al înmulţirii oamenilor au apărut şi elementele distinctive între unii şi alţii. Tot în Facere se cuprind acele vestite genealogii biblice, care pun în evidenţă dintru început existenţa etniilor (Fac. cap. 5 şi 10). Astfel, încă înainte de Turnul Babei se vorbeşte despre semiţi, hamiţi şi iafetiţi, cunoscându-se şi zonele geografice în care aceştia s-au stabilit. Când a fost construit Turnul Babei, s-a deteriorat armonia firească dintre neamurile şi graiurille deja existente. Au apărut bariere despărţitoare, oamenii nemaiînţelegându-se întreolaltă. Ei se apucaseră să facă un lucru rău, contrar voinţei lui Dumnezeu. Creatorul nu le-a mai stat în ajutor. I-a lipsit de harul păcii şi al bunei înţelegeri şi astfel s-au văzut dintr-o dată mânaţi de interese diferite, antagonice. Este cert că păcatul a influenţat negativ şi acest aspect al existenţei umane, care este etnia. Au apărut pe parcursul istoriei tendinţe fie de exacerbare şi exclusivism etnic precum rasismul şi şovinismul, fie de anihilare şi diisoluţie naţională precum imperialismul, cosmopolitismul şi internaţionalismul de tip comunist. Toate aceste curente au afectat raporturile interetnice şi au cauzat grave conflicte şi crime ce au pătat conştiinţa omenirii. O justă soluţie a problemei etniei o aflăm în Revelaţie. Cu toate că Dumnezeu şi-a ales un popor spre a pregăti prin el calea mântuirii, n-a exclus din planul Său nici neamurile păgâne. Prin graiul profeţilor, şi acestora li s-a vestit bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de ele. El L-a trimis în lume pe Unicul Său Fiu spre a-i mântui pe toţi oamenii, indiferent cărei seminţii aparţin. Când s-a întrupat şi mai ales când S-a jertfit, Fiul lui Dumnezeu a făcut din cele două lumi (iudaică şi păgână) una, surpând peretele cel din mijloc al despărţiturii (vezi Efes. 2, 14). Sfântul Apostol Pavel va mărturisi şi el că prin Botez, adică prin încorporarea în Biserică diferenţierile de stare religioasă dispar. Astfel se află scris în Epistola către Galateni: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, mai slobod; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi in Hristos Iisus“ (cap. 3, 27—28). Unitatea în Hristos se realizează nu prin anularea diferenţierilor naturale, fireşti, etnice sau chiar de stare socială, ci prin abrogarea statutului religios al oamenilor de dinainte de Hristos, care erau categorisiţi în iudei şi păgâni, popor ales şi neamuri (goimi), monoteişti şi politeişti. După întruparea Mântuitorului astfel de diferenţieri nu mai există, întrucât toţi sunt chemaţi la o singură mântuire. Botezul fiind unul, toţi cei care îl primesc trebuie să se regăsească în unitatea Bisericii lui Hristos, care este trupul Său mistic. Dar ceea ce este după natură nu se schimbă. Nici apartenenţa la un neam nu încetează. Toate cele ce definesc neamul trebuie să ne definească şi pe noi. Limba, credinţa, tradiţiile, obiceiurile neamului trebuie să fie şi ale noastre, să le socotim şi să le preţuim ca pe o moştenire sfântă, ce ni se transmite din străbuni. Sectarismul timpului nostru subminează aceste valori. Prin prozelitism induce în eroare sufletele slab ancorate în adevărul credinţei. Sub pretextul înnoirii, al schimbărilor şi modernizării sărăceşte fondul spiritualităţii creştine. Din tezaurul doctrinar, cultic şi de viaţă duhov(Urmare din pag. 1 ) Aducerea celui mai reprezentativ spirit poetic român în forul intelectual budapestan a fost un act demonstrativ cu multe semnificaţii. Tânărul doctorand ardelean arăta, în primul rând, că Eminescu este al tuturor, că anii de formaţie şi de debut îl leagă direct de Transilvania, că există un cult pentru Transilvania şi istoria ei, că peregrinările tinereşti ale lui Eminescu au în vedere: Blajul, Braşovul, Sibiul, centrele puternice de cultură românească şi mai ales de renaştere romanică. Susţinerea tezei de doctorat a lui Elie Cristea reprezintă o izbândă spirituală românească, un triumf al spiritului umanist, peste prejudecăţi şi restricţii politice, o recunoaştere indirectă a prezenţei unei valori literare de dimensiune europeană, produsă de un popor faţă de care exista de veacuri o atitudine de dispreţ şi aroganţă. Teza lui Elie Cristea, bazată pe o informaţie exactă, în partea I-a biografică, aduce în atenţie o imagine a întregii arii româneşti pe care poetul a călcat-o, dar şi Viena, Budapesta, Berlin, Dresda, Stutgart, Veneţia, Florenţa şia pa itinerar european sau nume ca: Ştefan cel Mare, Aron Pumnul, Iosif Vulcan, părinţii Gheorghe şi Raluca, surorile Aglae şi Henriette, nume de poeţi, scriitori şi artişti sau nume universale, societăţi şi ziare, cu alte cuvinte cele mai reprezentative elemente care marchează viaţa şi opera poetului român, devenit exponent universal. Prezentând biografia eminesciană, Elie Cristea se înscrie el însuşi în ceea ce era numit în epocă — cultul eminescian, foarte viu în Ardeal, încorporat unei spiritualităţi naţionale, unei istorii. în teza lui Elie Cristea aflăm şi unele amănunte valoroase asemenea celor din opera călinesciană. în concluzie Elie Cristea priveşte biografia eminesciană într-un larg context naţional şi european, în partea a II-a a lucrării, Elie Cristea arăta că Eminescu „datorită genialităţii lui, ocupă locul meritat printre cei mai mari poeţi ai acestui secol“. Autorul face exegeza operei eminesciene pe cont propriu. N-a beneficiat de prea multe surse documentare, dar el va întreprinde demersul critic din mândria de a scrie despre un mare spirit poetic şipentru a uşura munca generaţiilor viitoare de critici“. Criteriul comentării poeziilor ficească a primelor secole, când Biserica ara nedespărţită, sectele n-au mai păstrat aproape nimic. Rezistenţa în faţa acestui curent de disoluţie creştină, pe care îl reprezintă sectele, se impune ca o necesitate de maximă importanţă a momentului. Să ne fie drept pildă atitudinea Mântuitorului, care şi-a iubit neamul şi a respectat Legea, tradiţia şi toate rânduielile statornicite în trecutul istoric. eminesciene este îndeosebi cel comparativ, intenţia de a-l aşeza pe poetul român între spiritele creatoare europene, fiind evidentă şi îndreptăţită. Spune apoi că Eminescu este un poet liric şi aici citează spusele lui Heine despre opera sa: „Chinurile şi plângerile mele / Le-am turnat în această carte / Şi când ai s-o deschizi / Ţi se deschide inima mea“. Deşi s-a format la şcoala poeziei populare, poetul român asimilează repede direcţiile estetice ale vremii care circulau în Europa şi parţial şi în literatura română şi se plasează el însuşi pe diimensiunile universalităţii, atât în latura socială, că şi cea filosofică, erotică, peisagistică. Pe linia poeziei filosofice, pune în discuţie ideile lui Platon, Kant, precum şi ideile religioase ale lui Siddharta- Sakyamuni. In Rugăciunea unui dac, Eminescu îşi prezintă concepţia despre originea lumii. Ca şi alţi poeţi — arăta Elie Cristea — Eminescu foloseşte după metoda lui Goethe pentru amplificarea unor impresii şi anume antagonismul. E vorba, desigur, de antiteză, frecventă în poezia eminesciană, care-i lărgeşte şi viziunea romantică. Precum Goethe, care a fost acuzat de exagerare în contrast, tot aşa şi lui Eminescu i s-a obiectat că-i glorifică exagerat pe poeţii trecutului (Epigonii). Elite Cristea discută şi pesimismul eminescian şi atacă problema în profunzime. Apelând la analogii cu Lenau şi Schopenhauer, Elie Cristea discută chestia religiei şi-n general a atitudinii lui Eminescu faţă de sentimentul religios. în ceea ce priveşte poezia erotică, Elie Cristea găseşte şi aici analogii sugestive, citându-l pe poetul german medieval (sec. XIII) Winsbecke, sub influenţa căruia poate fi vorba de chipul feminin angelic din poeziile erotice ale lui Eminescu şi-n general din opera sa, chip rafaelic, dar şi zână autohtonă. în sfârşit, tot în analogie dif-acută şi motivul teiului în poezia eminesciană, arătând că Eminescu ca şi Heine, găseşte cauza ataşării lui faţă de tei în forma*, frunzelor acestuia, care se aseamănă cu o inimă. Analogia la nivel universal rămâne o constantă în teza de doctorat a lui Elie Cristea, în concluzie trebuie să spunem că scopul tezei lui Elie Cristea este demonstrativ-valoric: încadrarea spiritualităţii româneşti în spiritualitatea universală. ETNIA — spaţiu sacru al existenţei umane Viaţa şi opera lui M. EMINESCU... Nr. 114/1996