Telegraful Român, 2000 (Anul 148, nr. 1-48)

2000-11-01 / nr. 41-44

Pag. 4 Intre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evan­ghelică din Germania s-a dezvoltat o adevărată tra­diţie a relaţiilor de prie­tenie şi bună colaborare, relaţii concretizate în ulti­mii mai bine de 20 de ani şi în cele două rodnice Dialoguri, adevărate punţi de legătură între Biserici. Vorbim despre cele două Dialoguri, întrucât Dialo­gul la nivel înalt — în ca­drul căruia subiecte de mare fineţe doctrinară sunt analizate de un grup re­prezentativ de teologi ai celor două părţi — i s-a adăugat în ultimul deceniu Dialogul Teologic pentru Tineret, manifestare desti­nată teologilor aflaţi la început de drum şi acor­dând o mai mare amploa­re problemelor de practică pastorală. în acest an, lucrările Dia­logului Teologic Oficial pentru Tineret s-au desfă­şurat în localitatea Jugen­heim din apropierea oraşu­lui Mainz, în perioada 19—25 septembrie 2000, bucurându-se de ospitali­tatea comunităţii locale şi în special a vicarului ei Martin Streck. Tema dis­cuţiilor, aceea a autorită­ţii şi slujirii în Biserică, a incitat reflexia teologică a şapte tineri reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ro­mâne, între care un doctor în teologie: diac. lector Mihai Săsăujan de la Fa­cultatea de Teologie din Arad; doi doctoranzi: pr. asist. Călin Dragoş de la aceeaşi facultate şi Vasile Adrian Carabă, trimisul serviciului de relaţii ex­terne al Patriarhiei Româ­ne; un proaspăt absolvent, Nicolae Dima, colaborator la Radio Trinitas al Arhie­piscopiei de Iaşi şi trei stu­denţi cu o largă implicare ecumenică: Alina Pătru, a­­nul IV, Sibiu; Lucian Apa­­hidean, anul III, Cluj-Na­­poca şi Aurora Ghirasim, anul II, Timişoara. Diac. lector Dr. Mihai Săsăujan, principalul or­ganizator al grupului ro­mân, a susţinut şi refera­tul de bază al părţii româ­ne. El a prezentat cu cla­ritate înţelesul pe care l-a avut slujirea hirotonită în Biserica Ortodoxă de-a lungul istoriei acesteia, ac­centuând asupra diferenţei ce s-a făcut dintotdeauna între preoţia sacramentală, ale cărei principale res­ponsabilităţi sunt săvârşirea Sfintelor Taine, propovă­­duirea nealterată a mesa­jului creştin şi conducerea credincioşilor spre mântui­re şi preoţia generală a tuturor credincioşilor. Referatul de bază al părţii germane a arătat e­­voluţia ideii de preoţie în­cepând de la Luther şi pâ­nă în ziua de azi, identifi­când şi, ca o constantă în dezvoltarea acesteia, aso­cierea ei permanentă cu misiunea de predicator al adevărului evanghelic, mi­siune din care derivă şi responsabilităţile legate de cult, în problema deţinătoru­lui autorităţii în Biserică s-a conturat ca opinie co­mună afirmaţia că orice autoritate provine de la capul trupului care este Hristos, fiind împărtăşită de El persoanelor care în­deplinesc în Biserică anu­mite slujiri, conform tex­tului de la I Cor. 12, 50. Rolul laicilor în Biserică a fost abordat de către re­prezentanţii ambelor dele­gaţii în toată complexita­tea sa. Astfel s-a arătat că preoţia laicilor se alto­­ieşte, ca şi cea sacramen­tală, tot pe cele trei di­recţii ale lucrării mântui­toare a lui Hristos. Aceste direcţii asigură laicilor o multitudine de posibilităţi de implicare activă în viaţa Bisericii, rămase în­să din păcate necunoscute în totalitate multora dintre ei. Referatul ortodox a a­­vut darul de a face cunos­cute aceste posibilităţi par­tenerilor germani şi de a demola, aşa cum ei înşişi au afirmat, o opinie pre­concepută conform căreia abia în Bisericile rezultate de pe urma Reformei ele­mentul mirean îşi primeşte cuvenita consideraţie. Alte referate cu un pro­nunţat caracter practic au ipostaziat chipul preotului aşa cum se conturează el în ochii comunităţii, ori au analizat situaţia paro­hiilor vacante, considerată stare de criză în Biserica Ortodoxă, admisă şi chiar instituită deliberat la anu­mite intervale de timp de către luterani. Programul discuţiilor a fost presărat cu un apre­ciabil număr de evenimen­te de tip social. Vizitarea Institutului pentru Studiul Confesiunilor din Bens­­heim, recepţiile oferite de primarul din Jugenheim şi de decanul (protopopul) din Ingelheim, vizita la Cen­trul de consiliere a per­soanelor afectate de diferi­te patimi sau la Casa pen­tru tineret — amândouă instituţii patronate de Bi­serică, existente în Oppen­heim, sunt doar câteva din experienţele de acest gen. In plus, fiecare zi a be­neficiat şi de o corespun­zătoare încadrare liturgică, din program nelipsind nici Sfânta Liturghie ortodoxă, punct de maxim duhovni­cesc, trăit cu mare inten­sitate de reprezentanţii ambelor grupe şi totodată generator de forţe motrice vitale bunei desfăşurări şi progresului discuţiilor. Deschiderea faţă de ce­lălalt precum şi buna an­corare în credinţa proprie au fost condiţiile reuşitei unei asemenea manifestări. Şi cum toţi cei prezenţi au dat dovadă că deţin a­­ceste calităţi, şi a VII-a e­­diţie a Dialogului Teologic Oficial pentru Tineret a fost încununată de succes. ALINA PATRU, participant „Autoritate şi slujire în Biserică“ în perspectivă ortodox-luterană (Urmare din pag. 1) dovedesc înainte de toate românismul profund şi veşnic pilduitor al aceluia care nu putea să-şi închi­puie vreodată că se vor stinge "candelele pe mor­mânt", sub „întunecatul, vechiul portret" al „princi­pelui creştinătăţii". Emi­­nescu a umplut Putna de şinele său neprihănit şi a coborât cu Putna în el pe toate drumurile. Până în eshaton, nu pulberea ne adevereşte, ci eternitatea. Nemurirea lui Ştefan cel Mare vorbeşte despre ne­murirea poporului său, căci ce ar fi un cârmuitor viu peste un neam mort! Or, Eminescu, eroul şi martirul nostru emblema­tic, lucrător în „drumul strămoşului cuminte“, cu­­noscându-şi descendenţa, de nenumărate ori, în lungă restrişte, invocă liturgic duhul perpetuu viu al Domnului viteaz şi credin­cios. Semnificativ şi iarăşi actual este fragmentul e­­minescian, de o „amără­ciune glacială“ (T. Ar­­ghezi), scris după ce la Iaşi s-a ridicat monumen­tul Voievodului peste o turmă „incapabilă de ade­văr şi de dreptate“, plină de „traficanţi de credinţe şi simţiri". „Şi Tu, Doam­ne, Ştefane, stăteai mut şi rece asupra acestei adu­nări de precupeţi de hota­re şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpiitoare de eroi, în capetele acestor reptile, a­­cestor agenţi provocatori ai străinătăţii...“, „Tu, care de 40 de ori, în 40 de bătălii, Te-ai aruncat în rândul întâiu al oştirii, cău­tând martirul pentru ţară, asculţi oameni pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care o precupeţesc? (...). Tu ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare­ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călăto­reşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui. £mi­ieiCII $i ^f)utila Tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii“, îl invoca, cutremurător, Emi­nescu, înecându-se apoi „în grosimea tăcerii absolute“ (G. Călinescu), împotrivin­­du-se la „hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine“, reflectând amar la „această Americă dunăreană“, în care totul este stins de morbiditate", cu adevărat „semnelor vremii profet" se arată peste veac. Aceste cuvinte care sunt un plâns urlat, nu-s desti­nate să treacă numai prin pietrele din zidurile Put­­nei, ci să răscolească inimi şi conştiinţe mandatate să stea deasupra „furnicaru­lui“, nu încărunţind într-o „filosofie a nimicului", fără „orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă“ (Hasdeu). Celebra „Doină", de „o suverană măiestrie acusti­că", atât de răspicat trecu­tă prin lacrimă în rostirea monahilor Pimen, Iachint, Gherasim, Teofilact, Cali­­nic ori Chirii în spaţiile de academie din Muzeul Put­­nei e­ o rugă pe care toţi trebuie să o ştim şi pe care trebuie să o deprindă şi urmaşii, până când Ţara iarăşi se va face rotundă, adunându-şi într-un singur staul ţarinile înstrăinate, precum s-au întâlnit sâm­burii de pământ dacic în urna comemorativă a Put­­nei de odinioară. „Eminescu este astăzi o instituţie naţională“, scria cu ani în urmă P. Con­­stantinescu, deşi nici în contemporaneitatea noas­tră sufocată de pretinsă modernitate „geniul ne­îmbătrânit al istoriei ro­mânilor“ nu este cruţat de impostori, unii chiar apă­saţi de cărunteţea biblio­tecilor, care se răfuiesc cu altitudinea sa astrală, de parcă nu ar fi citit nici un vers din profetica „Scri­soare I“, „muşti de-o zi pe-o lume mică de se mă­sură cu cotul“ ... Frumos ne mai grăieşte Ioan Alexandru: „In vremi de răstrişte, ca şi de bu­curie, cântările poeţilor sunt pâinea zilnică augus­tă a unui popor". Mihai Eminescu, un Vo­ievod peste o Ţară de cu­vinte! Trec prin strunga gurii sale turmele Limbii Române într-o veşnică transhumanţă stelară, odih­­nindu-se la subţioara Lu­ceafărului înfiorat de pro­­pria-i albastră eternitate. Ucenicim de mai bine de un veac pe Biblia minţii sale. Literatura şi Cultura noastră au un căpătâi, ca­pul plin de mărgăritare al lui Eminescu. Candela Putnei nu se va stinge nici când arhan­ghelii vor da semn ca un ţărm să se desfacă de alt ţărm, pentru a se arăta „un cer nou şi un pământ nou", nu se va stinge candela de pe lespedea Domnului nepereche pentru că focul ei e chiar duhul nepieritor al lui Mihai Eminescu, pen­tru totdeauna strămutat aici. La Putna, pe efigia cu bourul Descălecătorilor ar trebui încrucişate pana cântătoare a Poetului cu spada împodobită în cruce a Voievodului. Cât curs va avea vremea, datoare fi-va necontenit lui Ştefan cel Mare şi lui Mihai Emines­cu. Nu se poate să nu iubim Bucovina, nu se poate să nu fericim România, pen­tru că din substanţa, din aerul tricolor de deasupra ni-i aprinsă viaţa, pentru că din potirul acestor veş­nicii ne însufleţim şi ne mântuim. Suntem datori să ne po­menim înaintemergătorii; comemorându-i, le câştigăm nu numai darurile de peste har, nu numai proteguirea spiritului, ci şi contempo­raneitatea! TELEGRAFUL ROMÂN Una dintre familiile de seamă ale românilor­­ arde­leni, şi nu numai, a fost fa­milia Puşcariu. Avându-şi originile în zona Maramu­reşului de unde a trecut în Moldova şi a luptat alături de Dimitrie Cantemir la Stănileşti, după înfrângerea domnului Moldovei această familie se refugiază în Ar­deal, în zona Branului. Fiind vânători de meserie, ei au primit numele de Puş­­caşu, pentru ca mai apoi să treacă la numele de Puşcariu. Bucur­eştii Iuga Puşcariu (1723—1809) este primul din familia Puşcariu despre care avem mărturii certe. A absolvit teologia la Si­biu şi a fost preot în So­­hodol (1762—1790) şi în Tohanul Nou (1805—1809). Referindu-se la activitatea lui, Sextil Puşcariu în Spiţa unui neam din Ardeal spu­nea că „preotul Bucur era om învăţat. La el se duceau sohodolenii să le facă cărţi către magistratul din Bra­şov". Bucur a cultivat cu pasiune şi migală arta cali­grafierii de manuscrise. Dintre acestea, unul a fost donat Bibliotecii Astra Si­biu. Un alt manuscris, cu­prinzând 312 pagini, a fost donat de învăţătorul Ioniţă Puşcariu arhivei Muzeului Primei şcoli româneşti din Şcheii Braşovului, în Sohodol, Bucur a creat o adevărată şcoală de co­pişti, unde s-au remarcat în special cei doi copii ai săi, Leonte şi Bucur. Arhi­va Muzeului Primei şcoli româneşti păstrează un pre­ţios codice miscelaneu în manuscris cu litere chirili­ce şi latine, alcătuit de cei doi fraţi. Tot celor doi fraţi le datorăm transcrierea cu litere chirilice în 1789 a mai multor fabule de Fedru şi Esop. în 1787 Leonte a transcris, cu chirilice, în codicele pomenit, un cântec de stea, fiind cel mai vechi manuscris românesc având acest subiect. Fratele său, Bucur, a transcris în 1786 un mic dicţionar greco-ro­­mân intitulat Cuvinte gre­ceşti, care se păstrează în acelaşi codice. Ioan Cavaler de Puşcariu (1824—1911) a fost primul din familia Puşcariu care a adoptat numele mai româ­nizat de Puşcariu. Născut într-o familie de cărturari patrioţi, el a participat timp de mai bine de o ju­mătate de veac la eveni­mentele premergătoare rea­lizării Unirii Transilvaniei cu România. Anul revoluţionar 1848 Familia Puşcariu la Sibiu l-a găsit la Sibiu, unde-şi încheia studiile juridice la Academia de Drept din lo­calitate, în timpul studiilor la Sibiu, l-a cunoscut pe Si­­mion Bărnuţiu, cu care a fost coleg. Puşcariu a fost cel care a lansat în pri­măvara lui 1848 proclama­ţia redactată de Bărnuţiu. El ne spune cum, după o conversar­e scurtă avută în seara zilei de 24 martie 1848, Bărnuţiu i-a dictat o proclamaţie către români, pe care el a copiat-o în mai multe exemplare trimi­­ţând-o prin poştă la Blaj, Cluj, Murăş-Vasarhei, Bra­şov şi Sibiu. Ioan Puşcariu a partici­pat la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 în calita­te de membru al Comite­tului Naţional Român per­manent de la Sibiu, el fiind purtătorul steagului cel mare al naţiunii. Din acest motiv, el a mai fost numit şi stegarul naţional. Ioan Puşcariu este auto­rul poeziei „Ce e patria ro­mână“, răspândită pe foi volante în timpul adunării, în care se definea chipul viitoarei ţări române între­gite: „Până unde mai răsună, Limba dulce şi străbună, Limba care să trăiască! Limba românească! Păn acolo-i frăţioare, Patria română care, O numesc eu mare", în anii de după revoluţie a desfăşurat o vie activita­te pentru fondarea Asocia­­ţiunii transilvane pentru li­teratura română şi cultura poporului român. Prin arti­colele din Telegraful Ro­mân din 20 martie şi 13 mai 1860, el lansa pentru prima dată ideea înfiinţării Aso­ciaţiei, împreună cu Geor­ge Bariţiu şi Timotei Ci­­pariu a redactat statutele Asociaţiei. La 13 septembrie 1877, Ioan Puşcariu a fost ales membru onorific al Acade­miei Române, iar la 4 apri­lie 1900, membru activ în cadrul Secţiei literare. A publicat lucrări literare, dar şi volume de studii şi documente: „Date istorice despre familiile nobile ro­mâne" (2 vol. 1892—1895), „Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşu­lui", şi patru volume de documente istorice (1904— 1907). S-a stins din viaţă la 24 decembrie 1911, Iorga scriind la moartea lui în Neamul Românesc că româ­nii pierdeau „pe unul dintre acei rari şi preţioşi martori ai unor vremuri superioare ca virtute“. Ilar­ion Puşcariu (1842— 1922), fratele mai mic al lui loan, a urmat teologia la Sibiu şi filosofia la Viena, unde şi-a luat doctoratul. A activat alături de Eminescu şi Slavici în cadrul Societă­ţii literare şi ştiinţ­­ice, al cărei vice-preşedinte a şi fost în anul 1869. Ilarion a îmbrăţişat carie­ra clericală, ajungând la rangul de arhimandrit şi vicar arhiepiscopesc la Si­biu, în 1870 a fost numit profesor de exegetică şi limba română la seminarul din Sibiu, remarcându-se prin operele sale literare, pedagogice şi istorice, puse în slujba luminării neamu­lui său. A colaborat la mai multe reviste literare şi a luat parte la înfiinţarea şi redactarea Foişoarei Tele­grafului Român, apărută la Sibiu între 1876—1877. Ilarion Puşcariu a fost membru în comitetul cen­tral al Astrei şi, între 1889 —1901, director al despăr­ţământului din Sibiu. în lucrările sale a militat pentru acordarea de drep­turi politice, sociale şi eco­nomice românilor ardeleni. A colaborat la redactarea Enciclopediei Române sub conducerea lui C. Diacono­­vici. Lucrarea care l-a con­sacrat a fost „Contribuţiuni istorice privitoare la trecu­tul românilor pe pământ crăiesc" apărută la Sibiu în 1913. Ilarion Puşcariu a fost uns episcop-vicar al Sibiu­lui de către mitropolitul Ni­colae Bălan. Prea bătrân ca să mai activeze în acea funcţie, el şi-a petrecut ul­timii ani din viaţă în case­le sale de la Bran sau Si­biu, stingându-se din viaţă la 8 septembrie 1922. Pentru meritele sale deo­sebite, Academia Română i-a atribuit titlul de membru onorific. Iosif Puşcariu (1835-1923) a învăţat scrisul şi cititul în satul natal şi în 1847 a trecut la şcoala româneas­că din Braşov, fiind coleg cu Titu Maiorescu. Clase­le 5—8 le-a terminat la Si­biu, apoi s-a înscris la A­­cademia de Drept din Sibiu, în timpul studenţiei la Si­biu, a redactat foaia umo­ristică Calicul. în secolul al XIX-lea Si­biul a acţionat ca un mag­net pentru românii doritori de a se distinge şi a-şi aduce aportul lor la înăl­ţarea neamului românesc. DUMBRAVA ALEXANDRU Nr. 41—44/2000

Next