Telegraful Român, 2000 (Anul 148, nr. 1-48)
2000-11-01 / nr. 41-44
Pag. 4 Intre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania s-a dezvoltat o adevărată tradiţie a relaţiilor de prietenie şi bună colaborare, relaţii concretizate în ultimii mai bine de 20 de ani şi în cele două rodnice Dialoguri, adevărate punţi de legătură între Biserici. Vorbim despre cele două Dialoguri, întrucât Dialogul la nivel înalt — în cadrul căruia subiecte de mare fineţe doctrinară sunt analizate de un grup reprezentativ de teologi ai celor două părţi — i s-a adăugat în ultimul deceniu Dialogul Teologic pentru Tineret, manifestare destinată teologilor aflaţi la început de drum şi acordând o mai mare amploare problemelor de practică pastorală. în acest an, lucrările Dialogului Teologic Oficial pentru Tineret s-au desfăşurat în localitatea Jugenheim din apropierea oraşului Mainz, în perioada 19—25 septembrie 2000, bucurându-se de ospitalitatea comunităţii locale şi în special a vicarului ei Martin Streck. Tema discuţiilor, aceea a autorităţii şi slujirii în Biserică, a incitat reflexia teologică a şapte tineri reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, între care un doctor în teologie: diac. lector Mihai Săsăujan de la Facultatea de Teologie din Arad; doi doctoranzi: pr. asist. Călin Dragoş de la aceeaşi facultate şi Vasile Adrian Carabă, trimisul serviciului de relaţii externe al Patriarhiei Române; un proaspăt absolvent, Nicolae Dima, colaborator la Radio Trinitas al Arhiepiscopiei de Iaşi şi trei studenţi cu o largă implicare ecumenică: Alina Pătru, anul IV, Sibiu; Lucian Apahidean, anul III, Cluj-Napoca şi Aurora Ghirasim, anul II, Timişoara. Diac. lector Dr. Mihai Săsăujan, principalul organizator al grupului român, a susţinut şi referatul de bază al părţii române. El a prezentat cu claritate înţelesul pe care l-a avut slujirea hirotonită în Biserica Ortodoxă de-a lungul istoriei acesteia, accentuând asupra diferenţei ce s-a făcut dintotdeauna între preoţia sacramentală, ale cărei principale responsabilităţi sunt săvârşirea Sfintelor Taine, propovăduirea nealterată a mesajului creştin şi conducerea credincioşilor spre mântuire şi preoţia generală a tuturor credincioşilor. Referatul de bază al părţii germane a arătat evoluţia ideii de preoţie începând de la Luther şi până în ziua de azi, identificând şi, ca o constantă în dezvoltarea acesteia, asocierea ei permanentă cu misiunea de predicator al adevărului evanghelic, misiune din care derivă şi responsabilităţile legate de cult, în problema deţinătorului autorităţii în Biserică s-a conturat ca opinie comună afirmaţia că orice autoritate provine de la capul trupului care este Hristos, fiind împărtăşită de El persoanelor care îndeplinesc în Biserică anumite slujiri, conform textului de la I Cor. 12, 50. Rolul laicilor în Biserică a fost abordat de către reprezentanţii ambelor delegaţii în toată complexitatea sa. Astfel s-a arătat că preoţia laicilor se altoieşte, ca şi cea sacramentală, tot pe cele trei direcţii ale lucrării mântuitoare a lui Hristos. Aceste direcţii asigură laicilor o multitudine de posibilităţi de implicare activă în viaţa Bisericii, rămase însă din păcate necunoscute în totalitate multora dintre ei. Referatul ortodox a avut darul de a face cunoscute aceste posibilităţi partenerilor germani şi de a demola, aşa cum ei înşişi au afirmat, o opinie preconcepută conform căreia abia în Bisericile rezultate de pe urma Reformei elementul mirean îşi primeşte cuvenita consideraţie. Alte referate cu un pronunţat caracter practic au ipostaziat chipul preotului aşa cum se conturează el în ochii comunităţii, ori au analizat situaţia parohiilor vacante, considerată stare de criză în Biserica Ortodoxă, admisă şi chiar instituită deliberat la anumite intervale de timp de către luterani. Programul discuţiilor a fost presărat cu un apreciabil număr de evenimente de tip social. Vizitarea Institutului pentru Studiul Confesiunilor din Bensheim, recepţiile oferite de primarul din Jugenheim şi de decanul (protopopul) din Ingelheim, vizita la Centrul de consiliere a persoanelor afectate de diferite patimi sau la Casa pentru tineret — amândouă instituţii patronate de Biserică, existente în Oppenheim, sunt doar câteva din experienţele de acest gen. In plus, fiecare zi a beneficiat şi de o corespunzătoare încadrare liturgică, din program nelipsind nici Sfânta Liturghie ortodoxă, punct de maxim duhovnicesc, trăit cu mare intensitate de reprezentanţii ambelor grupe şi totodată generator de forţe motrice vitale bunei desfăşurări şi progresului discuţiilor. Deschiderea faţă de celălalt precum şi buna ancorare în credinţa proprie au fost condiţiile reuşitei unei asemenea manifestări. Şi cum toţi cei prezenţi au dat dovadă că deţin aceste calităţi, şi a VII-a ediţie a Dialogului Teologic Oficial pentru Tineret a fost încununată de succes. ALINA PATRU, participant „Autoritate şi slujire în Biserică“ în perspectivă ortodox-luterană (Urmare din pag. 1) dovedesc înainte de toate românismul profund şi veşnic pilduitor al aceluia care nu putea să-şi închipuie vreodată că se vor stinge "candelele pe mormânt", sub „întunecatul, vechiul portret" al „principelui creştinătăţii". Eminescu a umplut Putna de şinele său neprihănit şi a coborât cu Putna în el pe toate drumurile. Până în eshaton, nu pulberea ne adevereşte, ci eternitatea. Nemurirea lui Ştefan cel Mare vorbeşte despre nemurirea poporului său, căci ce ar fi un cârmuitor viu peste un neam mort! Or, Eminescu, eroul şi martirul nostru emblematic, lucrător în „drumul strămoşului cuminte“, cunoscându-şi descendenţa, de nenumărate ori, în lungă restrişte, invocă liturgic duhul perpetuu viu al Domnului viteaz şi credincios. Semnificativ şi iarăşi actual este fragmentul eminescian, de o „amărăciune glacială“ (T. Arghezi), scris după ce la Iaşi s-a ridicat monumentul Voievodului peste o turmă „incapabilă de adevăr şi de dreptate“, plină de „traficanţi de credinţe şi simţiri". „Şi Tu, Doamne, Ştefane, stăteai mut şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpiitoare de eroi, în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii...“, „Tu, care de 40 de ori, în 40 de bătălii, Te-ai aruncat în rândul întâiu al oştirii, căutând martirul pentru ţară, asculţi oameni pentru care patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care o precupeţesc? (...). Tu ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soarece de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui. £miieiCII $i ^f)utila Tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii“, îl invoca, cutremurător, Eminescu, înecându-se apoi „în grosimea tăcerii absolute“ (G. Călinescu), împotrivindu-se la „hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi înşine“, reflectând amar la „această Americă dunăreană“, în care totul este stins de morbiditate", cu adevărat „semnelor vremii profet" se arată peste veac. Aceste cuvinte care sunt un plâns urlat, nu-s destinate să treacă numai prin pietrele din zidurile Putnei, ci să răscolească inimi şi conştiinţe mandatate să stea deasupra „furnicarului“, nu încărunţind într-o „filosofie a nimicului", fără „orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă“ (Hasdeu). Celebra „Doină", de „o suverană măiestrie acustică", atât de răspicat trecută prin lacrimă în rostirea monahilor Pimen, Iachint, Gherasim, Teofilact, Calinic ori Chirii în spaţiile de academie din Muzeul Putnei e o rugă pe care toţi trebuie să o ştim şi pe care trebuie să o deprindă şi urmaşii, până când Ţara iarăşi se va face rotundă, adunându-şi într-un singur staul ţarinile înstrăinate, precum s-au întâlnit sâmburii de pământ dacic în urna comemorativă a Putnei de odinioară. „Eminescu este astăzi o instituţie naţională“, scria cu ani în urmă P. Constantinescu, deşi nici în contemporaneitatea noastră sufocată de pretinsă modernitate „geniul neîmbătrânit al istoriei românilor“ nu este cruţat de impostori, unii chiar apăsaţi de cărunteţea bibliotecilor, care se răfuiesc cu altitudinea sa astrală, de parcă nu ar fi citit nici un vers din profetica „Scrisoare I“, „muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“ ... Frumos ne mai grăieşte Ioan Alexandru: „In vremi de răstrişte, ca şi de bucurie, cântările poeţilor sunt pâinea zilnică augustă a unui popor". Mihai Eminescu, un Voievod peste o Ţară de cuvinte! Trec prin strunga gurii sale turmele Limbii Române într-o veşnică transhumanţă stelară, odihnindu-se la subţioara Luceafărului înfiorat de propria-i albastră eternitate. Ucenicim de mai bine de un veac pe Biblia minţii sale. Literatura şi Cultura noastră au un căpătâi, capul plin de mărgăritare al lui Eminescu. Candela Putnei nu se va stinge nici când arhanghelii vor da semn ca un ţărm să se desfacă de alt ţărm, pentru a se arăta „un cer nou şi un pământ nou", nu se va stinge candela de pe lespedea Domnului nepereche pentru că focul ei e chiar duhul nepieritor al lui Mihai Eminescu, pentru totdeauna strămutat aici. La Putna, pe efigia cu bourul Descălecătorilor ar trebui încrucişate pana cântătoare a Poetului cu spada împodobită în cruce a Voievodului. Cât curs va avea vremea, datoare fi-va necontenit lui Ştefan cel Mare şi lui Mihai Eminescu. Nu se poate să nu iubim Bucovina, nu se poate să nu fericim România, pentru că din substanţa, din aerul tricolor de deasupra ni-i aprinsă viaţa, pentru că din potirul acestor veşnicii ne însufleţim şi ne mântuim. Suntem datori să ne pomenim înaintemergătorii; comemorându-i, le câştigăm nu numai darurile de peste har, nu numai proteguirea spiritului, ci şi contemporaneitatea! TELEGRAFUL ROMÂN Una dintre familiile de seamă ale românilor ardeleni, şi nu numai, a fost familia Puşcariu. Avându-şi originile în zona Maramureşului de unde a trecut în Moldova şi a luptat alături de Dimitrie Cantemir la Stănileşti, după înfrângerea domnului Moldovei această familie se refugiază în Ardeal, în zona Branului. Fiind vânători de meserie, ei au primit numele de Puşcaşu, pentru ca mai apoi să treacă la numele de Puşcariu. Bucureştii Iuga Puşcariu (1723—1809) este primul din familia Puşcariu despre care avem mărturii certe. A absolvit teologia la Sibiu şi a fost preot în Sohodol (1762—1790) şi în Tohanul Nou (1805—1809). Referindu-se la activitatea lui, Sextil Puşcariu în Spiţa unui neam din Ardeal spunea că „preotul Bucur era om învăţat. La el se duceau sohodolenii să le facă cărţi către magistratul din Braşov". Bucur a cultivat cu pasiune şi migală arta caligrafierii de manuscrise. Dintre acestea, unul a fost donat Bibliotecii Astra Sibiu. Un alt manuscris, cuprinzând 312 pagini, a fost donat de învăţătorul Ioniţă Puşcariu arhivei Muzeului Primei şcoli româneşti din Şcheii Braşovului, în Sohodol, Bucur a creat o adevărată şcoală de copişti, unde s-au remarcat în special cei doi copii ai săi, Leonte şi Bucur. Arhiva Muzeului Primei şcoli româneşti păstrează un preţios codice miscelaneu în manuscris cu litere chirilice şi latine, alcătuit de cei doi fraţi. Tot celor doi fraţi le datorăm transcrierea cu litere chirilice în 1789 a mai multor fabule de Fedru şi Esop. în 1787 Leonte a transcris, cu chirilice, în codicele pomenit, un cântec de stea, fiind cel mai vechi manuscris românesc având acest subiect. Fratele său, Bucur, a transcris în 1786 un mic dicţionar greco-român intitulat Cuvinte greceşti, care se păstrează în acelaşi codice. Ioan Cavaler de Puşcariu (1824—1911) a fost primul din familia Puşcariu care a adoptat numele mai românizat de Puşcariu. Născut într-o familie de cărturari patrioţi, el a participat timp de mai bine de o jumătate de veac la evenimentele premergătoare realizării Unirii Transilvaniei cu România. Anul revoluţionar 1848 Familia Puşcariu la Sibiu l-a găsit la Sibiu, unde-şi încheia studiile juridice la Academia de Drept din localitate, în timpul studiilor la Sibiu, l-a cunoscut pe Simion Bărnuţiu, cu care a fost coleg. Puşcariu a fost cel care a lansat în primăvara lui 1848 proclamaţia redactată de Bărnuţiu. El ne spune cum, după o conversare scurtă avută în seara zilei de 24 martie 1848, Bărnuţiu i-a dictat o proclamaţie către români, pe care el a copiat-o în mai multe exemplare trimiţând-o prin poştă la Blaj, Cluj, Murăş-Vasarhei, Braşov şi Sibiu. Ioan Puşcariu a participat la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 în calitate de membru al Comitetului Naţional Român permanent de la Sibiu, el fiind purtătorul steagului cel mare al naţiunii. Din acest motiv, el a mai fost numit şi stegarul naţional. Ioan Puşcariu este autorul poeziei „Ce e patria română“, răspândită pe foi volante în timpul adunării, în care se definea chipul viitoarei ţări române întregite: „Până unde mai răsună, Limba dulce şi străbună, Limba care să trăiască! Limba românească! Păn acolo-i frăţioare, Patria română care, O numesc eu mare", în anii de după revoluţie a desfăşurat o vie activitate pentru fondarea Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român. Prin articolele din Telegraful Român din 20 martie şi 13 mai 1860, el lansa pentru prima dată ideea înfiinţării Asociaţiei, împreună cu George Bariţiu şi Timotei Cipariu a redactat statutele Asociaţiei. La 13 septembrie 1877, Ioan Puşcariu a fost ales membru onorific al Academiei Române, iar la 4 aprilie 1900, membru activ în cadrul Secţiei literare. A publicat lucrări literare, dar şi volume de studii şi documente: „Date istorice despre familiile nobile române" (2 vol. 1892—1895), „Fragmente istorice despre boierii din Ţara Făgăraşului", şi patru volume de documente istorice (1904— 1907). S-a stins din viaţă la 24 decembrie 1911, Iorga scriind la moartea lui în Neamul Românesc că românii pierdeau „pe unul dintre acei rari şi preţioşi martori ai unor vremuri superioare ca virtute“. Ilarion Puşcariu (1842— 1922), fratele mai mic al lui loan, a urmat teologia la Sibiu şi filosofia la Viena, unde şi-a luat doctoratul. A activat alături de Eminescu şi Slavici în cadrul Societăţii literare şi ştiinţice, al cărei vice-preşedinte a şi fost în anul 1869. Ilarion a îmbrăţişat cariera clericală, ajungând la rangul de arhimandrit şi vicar arhiepiscopesc la Sibiu, în 1870 a fost numit profesor de exegetică şi limba română la seminarul din Sibiu, remarcându-se prin operele sale literare, pedagogice şi istorice, puse în slujba luminării neamului său. A colaborat la mai multe reviste literare şi a luat parte la înfiinţarea şi redactarea Foişoarei Telegrafului Român, apărută la Sibiu între 1876—1877. Ilarion Puşcariu a fost membru în comitetul central al Astrei şi, între 1889 —1901, director al despărţământului din Sibiu. în lucrările sale a militat pentru acordarea de drepturi politice, sociale şi economice românilor ardeleni. A colaborat la redactarea Enciclopediei Române sub conducerea lui C. Diaconovici. Lucrarea care l-a consacrat a fost „Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul românilor pe pământ crăiesc" apărută la Sibiu în 1913. Ilarion Puşcariu a fost uns episcop-vicar al Sibiului de către mitropolitul Nicolae Bălan. Prea bătrân ca să mai activeze în acea funcţie, el şi-a petrecut ultimii ani din viaţă în casele sale de la Bran sau Sibiu, stingându-se din viaţă la 8 septembrie 1922. Pentru meritele sale deosebite, Academia Română i-a atribuit titlul de membru onorific. Iosif Puşcariu (1835-1923) a învăţat scrisul şi cititul în satul natal şi în 1847 a trecut la şcoala românească din Braşov, fiind coleg cu Titu Maiorescu. Clasele 5—8 le-a terminat la Sibiu, apoi s-a înscris la Academia de Drept din Sibiu, în timpul studenţiei la Sibiu, a redactat foaia umoristică Calicul. în secolul al XIX-lea Sibiul a acţionat ca un magnet pentru românii doritori de a se distinge şi a-şi aduce aportul lor la înălţarea neamului românesc. DUMBRAVA ALEXANDRU Nr. 41—44/2000