Telegraful Român, 2004 (Anul 152, nr. 1-48)

2004-01-01 / nr. 1-4

Pag. 2 Pagini din istoria politică şi bisericească a vechiului Sibiu (IV) FRATERNITĂŢI RELIGIOASE LAICE SIBIENE ÎNAINTE DE REFORMĂ Nemulţumirea autorităţilor sibiene faţă de neînsemnata asistenţă socială desfăşura­tă de mănăstiri a avut drept urmare reuni­rea celor mai de frunte cetăţeni ai Sibiului în diferite fraternităţi religioase laice. Ase­menea organizaţii au fost înfiinţate şi în al­te oraşe ardelene sau chiar apusene (aici încă de la începutul secolului al XIII-lea), clerul de mir acordându-le întregul sprijin, văzând în ele un mijloc de a contracara ma­rea influenţă deţinută în societate de clerul monahal. Documentele atestă existenţa a­im­ai multor asemenea fraternităţi laice la Sibiu, cea mai importantă fiind fraternitas excelsi et mirifici Sacramenti Corporis et Sanvinis Christi, mai pe scurt Fraternitatea Sf. Sacrament al Trupului şi Sângelui Dom­nului, înfiinţată în anul 1372, şi care avea Q -f- O-fQ-rOvO-rQ-i-t drept ţel creşterea evlaviei poporului şi asi­gurarea unei înmormântări creştineşti pen­tru toţi săracii şi străinii care decedau pe teritoriul oraşului. Această fraternitate a fost încurajată şi sprijinită de Magistratul orăşenesc, astfel că de-a lungul deceniilor a putut organiza numeroase procesiuni reli­gioase. în biserica parohială Sf. Maria a in­stalat un altar deosebit, la care un capelan slujea Liturghia zilnic (la Misa de joi trebu­iau să ia parte toţi membrii fraternităţii). Alte frăţietăţi sibiene erau cea a Sf. Ana (fraternitas sanctae Anna), apoi fraternitas sedis Cibiniensis, ori cea a Sf. loan (care reunea calfele de cizmari). Totodată, trebuie reţinut faptul că fiecare breaslă meşteşugă­rească era în acelaşi timp şi o comunitate religioasă. Statutele breslelor cuprindeau articole speciale în care se stipula grija pentru altarele din diferite biserici, unde capelani ai breslelor trebuiau să celebreze Misa. Au existat, de asemenea, şi asociaţii religioase ale tinerilor (de ambele sexe). Iar în anul 1524, 90 de membri ai unor astfel de asociaţii de tineret din mai multe oraşe săseşti din Ardeal au organizat un pelerinaj la mănăstirea Sf. Paul din Trier (Germania). Din documentele emise de aceste frater­nităţi rezultă existenţa unei strânse colabo­rări între conducerea politică a oraşului şi clerul mirean (care slujea la altarele diferi­telor biserici nemânăstireşti) din Sibiu. Ma­gistratul deţinea dreptul de patronat asupra Bisericii din oraş, supraveghind întreaga viaţă spirituală. Astfel, fraternitatea Sf. Sa­crament al Trupului şi Sângelui lui Hristos a fost întemeiată de plebanul orăşenesc Jo­hann, care a cerut mai apoi autorizaţia de funcţionare din partea Magistratului, nu a decanului capitlului şi nici a prepozitului. Preotul orăşenesc, rectorul şcolii şi predica­torul oraşului erau aleşi de Magistrat, iar după 1495 şi de Centumvirat. Poziţia socială a plebanului orăşenesc nu era mai puţin de invidiat, deoarece suma încasată de el din partea locuitorilor oraşu­lui (prin plata de către aceştia ,a dijmei) era considerabilă. El beneficia în plus şi de scu­tirea de impozite pentru toate proprietăţile din oraş, însă datoria lui era să-i plătească pe ceilalţi slujitori bisericeşti, predicatorii, precum şi numeroşii capelani care slujeau la altarele diferitelor biserici şi capele din oraş (în jurul anului 1477 existau in Sibiu 26 de capelani). RĂSPÂNDIREA PRIMELOR IDEI ALE REFORMEI LA SIBIU (1519—1543) La doi ani după emiterea tezelor de la Wittenberg, în anul 1519, un grup de ne­gustori care participaseră la târgul de la Leipzig au adus la Sibiu mai multe foi vo­lante cu scrieri ale lui Martin Luther. în a­­cest fel au pătruns în cetatea de pe maluri­le Cibinului cele dintâi idei ale Reformei. Acestea au fost receptate cu deosebit inte­res, fiind promovate de cercurile conducă­toare ale patriciatului orășenesc. Răspân­direa atât de rapidă a ideilor reformatoare a fost favorizată de faptul că societatea din oraşele săseşti atinsese un nivel de dezvol­tare similar cu cel din centrele urbane din Apusul Europei. Chiar cu aproximativ un veac şi jumătate înaintea Reformei reli­gioase, în Sibiu erau consemnate 19 bresle şi 25 de meşteşuguri, în timp ce în Augs­burg existau doar 16 bresle cu 20 meşte­şuguri, iar în Strassburg (Alsacia, azi Fran­ţa) 28 de meşteşuguri. Este astfel explicabi­lă participarea negustorilor saşi la marile târguri germane. Pe de altă parte, în Sibiu se desfăşura o bogată viaţă culturală. Prima atestare do­cumentară a şcolii din Sibiu datează din a­­nul 1380, însă ea are o vechime fault mai mare, din moment ce primele şcoli popula­re de pe Fundus Regius sunt atestate, în capitlul Orăştie, în anul 1334 (şcoala popu­lară din Sebeş este atestată încă din anul 1352). Grija pentru aceste şcoli o purta atât parohia (dascălul se afla sub autoritatea preotului paroh local), cât şi comuna poli­tică (dotarea materială a şcolii era făcută din bugetul local). Şcoala populară din Si­biu era situată chiar lângă biserica parohia­lă, deci pe locul în care azi se află Liceul Brukenthal. Este vorba de o clădire etajată — la parter se aflau clasele elevilor, iar la etaj locuinţele dascălilor. Pe de altă parte, un număr însemnat de tineri saşi şi-au desă­vârşit studiile la universităţile apusene, precum Viena, Cracovia, Roma, Praga, Heidelberg, Leipzig, Padova, Bologna, Fer­rara, Pisa, Siena, Paris (Sorbonne), Orleans, Bourges, Poitiers, Anjou. De exemplu, între anii 1402—1522 au studiat la Cracovia cel puţin 116 tineri saşi (doar între anii 1407— 1500 au promovat aici cel puţin 15 sibieni, iar numărul celor care au urmat studiile, fără să promoveze a fost mai mare), iar între anii 1377—1530 au studiat la Univer­sitatea din Viena 1014 tineri saşi ardeleni (cei mai mulţi din Braşov şi Sibiu, anume 174, respectiv 173 de tiner). Doar între anii 1501—1506 au fost înmatriculaţi la Viena 220 ardeleni, dintre care 36 sibieni. Prin urmare, în jurul anului 1500, nume­roşi preoţi din satele săseşti aveau studii universitare (este elocventă în acest sens o decizie a capitlului braşovean, din anul 1444, care impunea fiecărui candidat la hi­rotonie studii universitare în Apus), iar unii chiar şi studii postuniversitare (de pildă, preotul din Guşteriţa avea Doctoratul în Drept canonic). în aceste condiţii, legături­le culturale ale cetăţii sibiene cu spaţiul german au fost deosebit de intense, fiind deci explicabilă prezenţa aici a unui exem­plar al Bibliei în limba germană, tipărit în anul 1483. Aşadar, ideile de reformare a Bisericii au găsit în Transilvania, la fel ca şi în Apusul Europei, „un teren deja gata pregătit“, ast­fel că vârfurile patriciatului săsesc nu doar că au receptat ideile de la Wittenberg, ci le-au şi promovat. O caracteristică a Reformei luterane din Ardeal este constituită tocmai de faptul că a fost generalizată în toate teritoriile să­seşti, printr-un ordin al Universităţii poli­tice, din anul 1550. Sprijinul politic a fost acordat chiar de la început. Curând după întoarcerea negustorilor de la târgul din Leipzig (1519), au sosit la Sibiu şi doi predi­catori luterani din Silezia, care şi-au pu­tut desfăşura activitatea la adăpostul poli­tic oferit de cerniţele naţiunii săseşti, Mar­kus Pempflinger, în anul 1524, regele Ungariei Ludovic II şi arhiepiscopul de Estergom au cerut Ma­gistratului din Sibiu să întreprindă măsuri împotriva celor care răspândeau idei lute­rane. La 9 martie, regele Ludovic II a ordo­nat strângerea şi arderea cărţilor cu conţi­nut protestant. Iar la 15 august, căpetenia bisericească a Ungariei şi-a exprimat indig­narea pentru faptul că „însăşi o parte a cle­rului din capitlul Sibiului a căzut în erezia lui Luther“, cerând decanului şi plebanilor din capitlurile Sibiu şi Braşov să atenţione­ze în fiecare duminică poporul să nu pri­mească scrierile luterane. în vara aceluiaşi an, regele a trimis la Sibiu doi reprezen­tanţi, cu misiunea de a stârpi în oraş noua învăţătură. Misiunea acestora însă a eşuat, datorită sprijinului acordat noii învăţături de membrii Magistratului. Unul dintre ei, Johann Hecht, a pus la dispoziţia noii miş­cări chiar şi casa sa, transformând o încă­pere în cea dintâi capelă luterană a oraşu­lui. Acolo s-a slujit pentru prima dată în limba germană (de fapt în dialectul săsesc) şi tot acolo un fost călugăr dominican pro­povăduia idei precum zădărnicia posturilor şi a cinstirii icoanelor. Preotul orăşenesc a fost apoi obligat de Magistrat să accepte în mai multe biserici predicatori luterani, pe care să-i plătească din dijmele credincioşilor sibieni. Nu este de mirare că populaţia a încetat să mai acorde clericilor catolici cin­stirea cuvenită, refuzând să mai participe la misa catolică, în schimb, breslele au în­ceput să-i cheme tot mai des pe predicato­rii protestanţi la reuniunile lor, întreaga ordine publică părea distrusă. Membrii cu­rentului reformator religios au pus în anul 1524 stăpânire chiar şi pe una din princi­palele biserici din oraş, anume cea cu hra­mul Sf. Elisabeta. în aceste condiţii, în primăvara anului 1526, regele Ludovic II i-a cerut comitelui Pempflinger să-i pedepsească pe conducăto­rii luterani din Sibiu. La 19 iulie a urmat o nouă scrisoare, în care regele îi reproşa conducătorului naţiunii săseşti indiferenţa în problemele religioase, ameninţând­u-l cu (Continuare în pag. a 4-a) PAUL BRUSANOWSKI Vizita pr. prof. dr. loan Sauca la Sibiu (Urmare din pag. 1) Conducerea facultăţii a făcut propunerea ca începând cu anul universitar 2004/2005, părintele profesor şi director dr. loan Sauca să-şi lărgească sfera activităţii didactice şi la Sibiu, urmând a preda cursurile de ecume­nism şi eclesiologie. Se aşteaptă confirmarea acestei propuneri. Tot în cursul dimineţii de 24 noiembrie 2003, pr. prof. dr. Ioan Sauca, însoţit de decanul facultăţii, a făcut o vizită înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Antonie, căruia i-a prezentat aspecte legate de activi­tatea instituţiei pe care o conduce, în continuare, respectiv în după-amiaza­­zilei de 24 noiembrie şi pe parcursul zilei de 25 noiembrie, oaspetele a participat la sim­pozionul dedicat centenarului pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în cadrul căruia a pre­zentat o comunicare. . Reîntâlnirea cu un fost dascăl al facultăţii noastre, recunoscut astăzi ca o personalitate a ecumenismului contemporan, a constituit un prilej de bucurie şi comuniune sufle­­teas­că. Unirea din 1359 a Principatelor Române (Urmare din pag. 1) re­şi să le stingă focul de care ei erau însu­fleţiţi. Drept răsplată, tinerii entuziaşti au distrus cu ploaie de pietre portretul lui Vo­­goride, afişat la primărie. în mare entu­ziasm, hrana sufletească a tinerilor era „Hora Unirii", adică vestita horă a lui V. Alecsandri, pe care o cântau, frământând pământul şi răsunând văzduhul. Ca urmare, Vogoride s-a răzbunat prin destituirea din slujbe a tinerilor. Aceştia nu s-au descura­jat şi au luat faptul ca prilej adecvat spre a plăti tributul de jertfă faţă de ţară. Dim­potrivă — în continuare — ei s-au dovedit şi mai dârji, în lupta lor pentru ţară. Mai mult decât aceasta, Vogoride a fost demascat cu probe doveditoare despre frau­dele comise la alegerile pentru Divanul ad­­hoc. Drept urmare, alegerile au fost casate şi ţara a avut prilejul ca prin a doua alege­re să trimită numai deputaţi unionişti, ca­re au votat patru puncte, ce rezumau do­rinţele ţării şi anume: 1. Unirea Principatelor, 2. Autonomia şi neutralitatea garantată de puteri, 3. Domn străin ereditar, 4. Guvern constituţional, re­prezentativ. Cu votarea acestor patru puncte, Divanul ad-hoc şi-a împlinit chemarea. Caimacanul Vogoride a fost revocat din funcţie, înlo­cuit fiind printr-o locotenenţă domnească de trei persoane. A urmat perioada electorală, în vederea alegerii domnului ţării. Partidul naţional unionist n-a vrut ca domnul ales să fie din aşa-zisa aristocraţie; fără a-l fi consultat, ca şi candidat, propus a fost colo­nelul Al. I. Cuza, care a întrunit majorita­tea absolută a voturilor. Alegerea domnului Moldovei s-a făcut în ziua de 5 ianuarie 1859, şedinţa fiind prezi­dată de Sofronie Miclescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei. Votând pe faţă, Colo­nelul Alexandru loan Cuza a întrunit ma­joritatea voturilor, afară de abţinerea lui Al. Ioan Cuza, în discursul său,­ adresându-se domnului ales, M. Kogălniceanu a spus între altele: „Alegându-te pe tine domn în sara no­astră, noi am voit» să arătăm lumii aceea ce­­ ţara doreşte: la ligi nouă, om nou". Aceasta a fost prima piatră aşezată la temeliile sta­tului român. în 1858, Convenţia de la Paris a refuzat ţărilor române, Moldovei şi Munteniei, drep­tul la unire. A menţinut gările române sub suzeranitatea Porţii otomane, admi ând o comisie centrală la Focşani, pentru unifica­rea legislaţiei şi o înaltă Curte de justiţie şi de casaţie, fără a rezolva problema fun­damentală a Unirii. în această situaţie, po­porul român a luat în mâinile sale rezol­va­rea problemei Unirii şi a găsit modalitatea ca să triumfe. La 5 ianuarie 1859, aduna­rea electivă din Moldova, formată în majo­ritate din deputaţi unionişti, a ales pe can­didatul partidei naţionale, pe Colonelul Al. I. Cuza, revoluţionar paşoptist şi înflacărat luptător pentru cauza Unirii. Era rândul Ţării Româneşti să continue cu succes şi să rezolve cu bine cauza Unirii celor două ţări româneşti. După 19 zile de la alegerea domnului Moldovei, la 24 ianuarie 1889, se împlinea la Bucureşti, sub presiunea maselor popu­lare, actul şi mai măreţ. Adunarea electivă a ales ca domn al Ţării Româneşti pe Co­lonelul Alexandru Ioan Cuza. Era astfel în­deplinită cea mai generală dorinţă a naţiu­nii române, adică Unirea într-o singură ţa­ră a celor două ţări surori. Prin alegerea aceluiaşi domn în ambele ţări, pentru mo­ment s-a realizat unirea personală a Princi­patelor Române (Dicţionar enciclopedic ro­mân, vol. IV, editat de Academia Română, Bucureşti, 1966, p. 774—775). A fost continuată acţiunea de recunoaş­tere a dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, re­cunoscută la 6 septembrie 1859 de puterea suzerană şi de puterile garante, în ianuarie 1862 a fost recunoscut statul unitar român, format prin unirea Moldovei cu Ţara Românească, cu numele de Româ­nia, cu o singură adunare şi un singur gu­vern. Actul unirii de la 24 ianuarie 1859 a des­chis o nouă etapă în dezvoltarea­ istorică a poporului român. A urmat, dezvoltarea ţării pe plan economic, social şi politic, ceea ce a asigurat garanţia pe calea independenţei statului. *;• yie-.n •; ?.. TELEGRAFUL ROMÁN B4-b-*-B-s-b-s-H-s-B-s-B+-B'-s-B-s-B-s-B-s-B-s-B-* Nr. 164/2004 mm rami Creştinismul vs. Uniunea Europeană Intre 7 şi 17 decembrie 2003 am avut onoarea să particip la Conferinţa Internaţională „Let's open the Door to the European Constitution“ („Să deschidem uşa Constituţiei Europene"), in Sofia, Bulgaria, orga­nizată de European Youth Movement Bulgaria, alături de studenţi din Grecia, Polonia, Cehia, Slovenia, Li­tuania, Malta, Olanda, Marea Britanie şi U­lgaria. Subiect principal a fost Tratatul stabilind o Constitu­ţie pentru Europa, elaborat de Convenţia Europeană şi adoptat în formă finală de aceeaşi Convenţie pe 13 iunie şi 10 iulie 2003 şi prezentat Preşedintelui Con­siliului European, Excelenţa Sa, Primul-Ministru al Italiei, Romano Prodi, în Roma pe 19 iulie 2003. Prin­tre alte probleme dezbătute de participanţi a fost şi cea a includerii în Preambulul Tratatului, în cel de-al doilea paragraf a unei menţiuni referitoare la creşti­nism, ca valoare fundamentală Europei şi ca una din componentele de bază ale viitoarei identităţi europene. Conferinţa a reprezentat un excelent prilej de medi­taţie şi discuţie, dintr-un punct de vedere academic interdisciplinar, asupra componentei cre­tine a viitoa­rei identităţi Europene, problemă de altfel aprig dez­bătută pretutindeni pe continent de la ce­curile poli­tice oficiale, în interiorul Convenţiei Europene şi a so­cietăţii civile în general. Discuţia s-a bucurat de con­tribuţia şi de prezenţa Excelenţei Sale, Lothar Jaschke, Ministru Consilier al Amb­asadei Republicii Austria la Sofia, Bulgaria şi a d-nei prof. dr. Ingri­d Shikova, Director al Centrului Informativ al Uniunii Europen­e din Sofia. Deşi nu reprezintă principalul subiect de dezacord între Statele Membre al U.E. referitor la viitorul text fundamental al Uniunii, această chestiune a dus la aprigi dispute în interiorul Convenţiei şi, în cadrul so­cietăţii europene în general, Statele care au sprijinit includerea unei referinţe la creştinism sau măcar la Dumnezeu au fost Spania, Portugalia, Italia, Polonia şi Irlanda. Sfântul Scaun şi-a oferit în mod oficial sprijinul sugerând, strângerea^ ’»unui milion de semnă­turi de pe tot cuprinsul Europei care să conducă la rezultatul ■ dorit. Statele­ care s-au opus vehement au fost Franţa, Belgia, Germania, Marea Britanie, Olan­da, Finlanda precum şi Comisia Europeană, Franţa şi Belgia din motive constituţionale, ten­ându-se că o referire la creştinism în Constituţia Europeană le-ar distruge aranjamentul constituţional intern, care pre­vede o separare clară între Biserică şi stat, Germania şi Anglia din cauza numărului mare de minorităţi de altă religie de pe teritoriul lor (în special islamică, aflată în creştere). Olanda a precizat că disc­ţia nu are nici un sens pentru că Europa oricum este decreş­­tinată, iar ceea ce a mai rămas din continent se va seculariza oricum. Finlanda a pus întrebarea de ce este nevoie de un Preambul în primul rând, concepţia finlandeză fiind un text juridic strict, simplu şi nimic mai mult. în sfârşit, restul Statelor M­embre, au rămas neutre în chestiune. Mai trebuie precizat că problema creştinismului a fost folosită şi drept monedă de schimb la masa negocierilor, cu precădere de Spania şi Polonia, care ar ceda în această chestiune dacă problema cea mai stringentă de pe n­asă , cea a numărului de voturi prevăzut de Tratabil de la Nisa, ar fi rezolvată în favoarea lor. O soluţie de compro­mis a fost propusă de Preşedinţia italiană a U.E., ca­re prin vocea premierului Silvio Berlusconi, a propus următoarea variantă: .... inspirăndu-se din moşteni­­rea culturală, creştină, seculară şi umanistă a Euro­pei...“, soluţie care ar trebui să mulţumească atât partizanii creştinismului cât şi pe cei ai secularismu­l­ui european. Cu toate acestea, însă, se pare că, deşi în urma eşecului recentei Conferinţe lnterguverna­­mentale de la Bruxelles de a se obţine un acord asu­pra variantei finale a textului din cauza divergenţe­lor dintre Spania şi Polonia, pe de o parte, şi Franţa şi Germania, pe de altă­­parte, în final, indiferent de re­zultatul negocierilor, asupra altor capitole ale textului (Continuare în pag. a 6-a) Vca %,i . : : : I . DORIN S. RUSU Anul L Teologie Păstorală Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna“, 'Sibiu

Next