Timpul, februarie 1896 (nr. 24-47)

1896-02-01 / nr. 24

ANUL AL OPT­SPRE­ZECELEA. — No. 24 UN NUMER 10 BANI ABONAMENTELE In țară pe un an.................................... 30 lei * pe 6 luni.......................................18 lei * pe 3 luni.......................................10 lei Pentru streinătate, un an.........................50 lei In Paris ziarul nostru se găsește cu 0.20 b. numeral , la Agence de journaux étrangers, rue de Marrage, 69 și la tote chioșcurile. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA — 16, Strada Academiei, 16 — ac­. T. EDIȚIA .A TREIA LEGEA DE ÎNAINTARE Proiectul de lege asupra magta­rei în armată este debutul d-lui ge­neral Budișteanu în materie de legi­ferare militară. Mărturisim că ne aș­teptam la mai mult din partea unui ofiț­e superior care se bucură de re­­putațiunea unui fruntaș al armatei noas­te. Prima impresie ce-țî lasă cetirea­­­ ro edtului în genere e e­ste că el por­nește din vederi înguste și p­edant­­e cari nu se potrivesc cu spiritul larg ce trebua să dominască în sferele superioare ale ierarh­iei militare. Preocuparea principală care reiese din întreaga iconomie a legei este în aparentă aceea de a face ca îna­intarea în armată să fie rezultatul dobândirei unei sume oare­care de cunoștințe în toate ramurile artei mi­litare. Autorul legei uită însă că a­­ceastă preocupare, care este legitimă pentru elevii unei școli militare sau civile și îșî găsește o aplicare foarte severă în armată, unde până la gra­dul de maior, adică până la o vărs­tă destul de înaintată, ofițerul este silit a se supune unor examene ri­guroase, devine vexatorie și nedreap­tă pentru gradele superioare, când experiența, serviciile aduse, talentul de a comanda și de a conduce, su­perioritatea morală a omului joacă un rol mai covârșitor de­cât sifera moartă și educațiunea scolastică. Suntem siguri că proiectul a fost elaborat în grabă și că va trece prin­­tr’un purgatoriu din care va eși atât de ciuntit în­cât autorul ei oficial nici n’are să’l mai recunoască. Pe­tru moment însă suntem siliți a’l cer­ceta așa cum este prezentat. In capitolul ântăiu dăm de o crea­­țiune nouă : „Se înființează două gra­de nouă de generali sub titlul de „ge­neral de corp de armată“ și „general de armată“. Nu știm motivul care a putut îm­pinge pe generalul Budișteanu la a­­ceastă inovațiune. In toate armatele din Europa poziția cea mai înaltă ca grad este aceea de general de divizie. Toate cele­l­alta disfincțiuni ca mareșal, șef-comandant, feldzeug­meister etc., nu constitue un grad, ci sunt onorifice, ca resplata unor servicii îndelungate sau a unor fapte strălucite. Aceasta se explică ușor prin necesitatea de a nu limita ale­gerea ofițerilor superiori cari pot fi chemați a conduce corpurile de ar­mată sau armate întregi în momente critice. De ce să împiedecăm prin o prescripțiune înscrisă în lege pe un general de divizie care ar da dovezi de o pricepere și de o inițiat­vă ex­traordinară, de a fi însărcinat cu co­manda unui corp de armată sau a unei armate în timp de războiu? Conducerea unei armate nu trebua să mai fie cestiune de grad, îndată ce un general a ajuns la pozițiunea de general de divizie. Proiectul de lege zice că în timp de războiü funcțiunea și gradul de general de armată se va putea da unui general de corp de armată victori­os. Dar de multe ori victoriile se decid prin intervenirea fericită și la timp a u­­nui corp relativ mic, o divizie, o briga­dă, o divizie independentă de cavalerie etc., comandantul unui asemenea corp nu este oare privit ca v­ctorios ? Cu toate acestea, conform legei propuse, un general de divizie, fiind chiar vic­torios, va trebui să aștepte o vacanță în gradul de comandant de corp de armată pentru a înainta. Dar mai este și un articol în lege care dispune că, după resboiu, gene­ralul victorios va fi de drept numit inspector general al infanteriei. Noi nu cunoșteam până acum în țara noastră de­căt o singură situa­țiune înaltă în Stat care re râie de drept aceluia care o ocupă; această situațiune este acea a Regelui și a moștenitorului Coroanei. Chiar Mitro­politul și Episcopii sunt aleși și numai după alegerea lor ei sunt de drept senatori. De acum înainte vom avea un in­spector de infanterie cu un drept câștigat în vârful spadei. Dar de ce tocmai de infanterie? Generalul care a câștigat bătălia poate că va fi din cavalerie sau din artilerie, prin ur­mare un prost inspector de infanterie și cel puțin un inspector fără ap­titudini speciale. Dar într’un războiu se pot câștiga mai multe bătălii, de mai mulți generali: cine din eî va fi fericitul inspector de drept la um­­bra ramurei de măsline. In capitolul 2 al proiectului în­titulat Condițiunile de ve Mme. în grad sunt unele schimbări introduse în legea cea vechie cari n’au o așa mare însemnătate, dar nu aduc nici o îmbunătățire situațiunei actuale. Este, însă, un articol pe care nu’l putem trece cu vederea, căci conține o dispozițiune ce caută a justifica un act al actualului ministru de războiu care a fost comentat în mod foarte defavorabil în rândurile armatei. Voim să­ vorbim de rectificarea vechimei co­lonelului Crăiniceanu. Un aliniat la art. 8 zice :„ Vechimea ofițerului emis la înaintare va data* din ziua când avea dreptul a înainta“. Neexistența acestei dispozițiuni în vechea lege și introducerea ei în proiec­tul prezentat astă­zi, arată lămurit că în legea actuală nu era nici o prescripțiune pe care s’ar fi putut întemeia ministrul de răsboiți pentru a comite ilegalitatea de a acorda u­­nui ofițer o înaintare rectificată. A­­lineatul introdus în lege nu este clar de­cât mărturisirea unui hatâr și dă prilegiu ori­cărui ministru de a proceda tot ast­fel în folosul fa­voriților sei. In capitolul III care tratează des­pre Condițiunile de stagiu la trupă sau serviciu găsim, între altele, două ino­­vațiuni puțin fericite. Mai întâi­, se reduce stagiul la trupă pentru sub­locotenenți și loco­tenenți la un an în fie­care grad, dar tot o­dată se impune acest an în fie­care din aceste grade. Or, legea asupra serviciului­ de Stat­­major din 1895 are o prescripțiune ce prezintă avantagiul de a putea păs­tra mai mulți ani în șir în serviciul geodesic și topografic pe ofițerii cari învață această grea ramură, fără a-l sili să treacă la trupă tocmai când încep a se familiariza cu lu­rările lor speciale. Ea dispune că „ofițerii geo­­desi și topografi sunt obligați a face stagiul lor de două ani la trupă în gradul de sub-locotenent sau locote­nent“. Această dispozițiune garan­tează formarea­­ unui personal instruit într’un serviciu care cere neapărat cunoștințe speciale și o experiență practică destul de îndelungată. Dis­­pozițiunile conținute în cap. III repun în cestiune toată această organizare bine chibzuită și care da rezultate excelente. Dar dispozițiunile care regulează stagiul la trupă al generalilor sunt și mai boacăne. Se cere unui general de brigadă un an de stagiu la trupă ca să poată înainta la gradul de general de di­vizie. Dar naște atunci întrebarea : Cum aplici această dispozițiune ? Nu poți să procedezi alt­fel de­cât să faci pe generalii de brigadă, cari au comandat divizii și corpuri de ar­mată, să retrogradeze luând comanda pe care o exercită un colonel, pen­tru a -și face stagiul la trupă și a putea înainta. Cu alte cuvinte, un pas înapoi pentru a face altul înainte. Mai este și un fel de deziderat pe­­ care autorul legel îl formulează ast­fel: „Să se dea unui general, pe cât se poate, comanda unei brigade de altă armă.“ Pe cât înțelegem, scopul acestui deziderat ar fi de a face ca generalii să se obicînuiască cu mânuirea celor trei arme de care se compune, în genere, o miHemnitate tactică. u­ Apoi, nu c­e pare de presupus că ofițer superior ajuns gene­ral va fi învățat destulă carte ca maior, ca locotenent-colonel și ca co­lonel—mai ales la noi unde colonelii comandă adese­ori brigăzi și divizii — pentru a nu avea nevoe să se pună­­ din nou a învăța lucruri ce sunt e­­lementare pentru ori­ce ofițer eștt dintr’o școală militară ? Unde a văzut d. general Budișteanu sau, mai bine, cel care a redactat pro­iectul, pe un general de cavalerie care în timp normal ar lua comanda unei brigade de infanterie sau de artilerie, ori vice-versa ? * Dacă ar face-o, de­sigur n’ar fi spre folosul corpului pe care îl va comanda. Ne oprim astă­zi în scurta noastră critică asupra legei de înaintare, din lipsă de spațiu, rezervându-ne de a o urma într-un alt număr. TEURG­R­A­M­IE D­u Camera franceză Paris, 10 Februarie. Camera reia discuția raportului asupra convențiunilor drumurilor de fer. D. Raynal continuă să demonstreze a­­vantagiile convențiunilor în mijlocul u­­nor aplauze întrerupte de zgomotoasele și desele întreruperi ale extremei stânge. D. Raynal termină protestând pentru onestitatea sa­ și blamând campania de calomnii și de defăimare întreprinsă în contra unor oameni politici inocenți (a­­plause la centru). Se asigură că generalul Yung, deputat, va depune o interpelare în privința unor mașine furnizate de niște case germane fabrice­ de iarbă de pușcă a Statului An­­goulême, și instalate de niște lucrători germani. Impăcarea ruso-bulgară Nouile raporturi politice dintre Rusia și Bulgaria ca consecința a convertirei prințului Boris, preocupă mult presa din Austria și Un­garia. Astă­zi, Agenția Română ne transmite următorul rezumat al unui articol apărut pri­­n oficiosul Pester Lloyd: Pester Lloyd declară că opiniunea care consideră împăciuirea ruso-bulgară ca un eve­niment pur local este tot așa de falsă ca și aceea care nu vede în Bulgaria de­cât o stație pe drumul către Constantinopol. Ultima stare de ostilitate nu putea să con­tinue. Oamenii de la putere trebuiau să pre­vadă că o schimbare era de dorit și că nu tre­buia să se producă într’un mod violent, ci printr’o aplanare gradată a neînțelegerilor exis­tente. însuși d. Kalnoky a sugerat Bulgarilor ideia stabilirea unor relațiuni mai bune cu Rusia, și d. Goluchowski i-a făcut să înțeleagă într’un mod autorizat că restabilirea relațiunilor nor­male ruso-bulgare nu este contrarie interese­lor Austro-Ungariei. Totuși s-a considerat mult timp ca fiind cu neputință ca prințul Ferdinand să poată alege un mod de a procede, care să nu-i lase o altă cale mai demnă, de­cât alegerea vezi­ u­­neia dintre promisiunile sale contradictorii. A­­ceasta dovedește că opiniunea publică a Oc­cidentului în privința unui asemenea procedeu nu se va schimba de­cât cu greutate de au­rora ridicată asupra Orientului și constatată în­­tr-un mod așa de ditirambic de prințul Ferdi­nand. Dar această judecată asupra persoanei sale nu poate să slăbească simpatiile Austro-Un­­gariei pentru Bulgari, și pe care Bulgarii pot compta, cât timp oamenii lor de Stat vor poseda destul patriotism și minte pentru a nu împinge împăcarea până la supunere. Austro-Ungaria va menține principiul libe­rei desvoltări și a întărirea țârilor balcanice, răspunzând ast­fel cât se poate mai mult in­tereselor europene. Aceasta este ideea în care trebue să se în­tâlnească toate Puterile și să recunoască azi mai mult de­­cât ori­când necesitatea de a menține Status-quo în Orient. Ori­ce ar depăși acest scop, ar umple de neîncredere nu numai Austro-Ungaria, dar și cele­l­alte puteri semnatare, și neliniștile în privința păcii ar provoca opoziție și reclama­­țiuni. JOI 1/13 FEBRUARIE 1896 UN NUMER 10 BANI ANUNCIURI ȘI INSE­SITII Linia 30 litere petit pag IV....................0,4 Reclame...............................III.........................2.50 . ......................n .... 5.— In Paris anund­urile, se prim­esc la Agen­ția Havas. 8 Place. REDACȚIA ÉÍADMiniÉTRA­LA - 16, Stradă Ac^â&ân­ei­. 16 — REFORMA Lepi Muttnloi junar­ii începem, după cum am promis era, cu acele dispozițiuni din proiectul d-lui Poni care privesc disciplina corpului di­dactic. Pentru a înțelege bine întinderea mo­dificărilor supuse de ministrul instruc­ției la aprobarea unanimitățil­or liberale, puțină expunere istorică nu strică. Până la legea din 1893 regimul dis­ciplinar al învățătorilor era cu totul al­tul de­cât acela al institutorilor. Aceștia, dascălii din orașe, de fapt aveau, impu­nitatea asigurată, căci toate pedepsele, ser­oase erau lăsate la aprecierea unor juriuri de profesori ai învățământului se­cundar trași la sorți pentru fie­care caz special. De aceea miniștrii cu­minte nici nu s’au cercat măcar să trimită pe cei greșiți dinaintea unei asemenea jude­căți. Din potrivă, învățătorii, adică dascălii de la sate, erau lăsați la absoluta dis­creție a ministrului. Și pentru unii și pentru alții transfe­rarea, ori­cât de des repetată chiar de mai multe ori într-o lună, era până în 1893 lăsată absolut la discreția minis­trului care nu era nici măcar obligat să o motiveze. Legea din 1893 a schimbat această stare de lucruri: învățătorii și institutorii au fost puși pe acelaș picior și neapărat că noul re­gim a trebuit să fie o mijlocie între situ­ațiile anterioare ale unora și ale altora. Legea din 1893 prevede cinci pedepse pentru învățători și institutori: avertis­mentul, censura cu perderea lejei pe timp de 5—30 zile, suspendarea pe timp de 2—6 luni, excluderea până la maximum 4 ani și excluderea pentru tot­deauna din corpul didactic. Proiectul d­lui Poni menține asimilarea complectă a învățătorilor cu institutorii, iar în loc de cinci pedepse d-s a face șoapte (independent de transferare despre care vom vorbi mai in urmă, și anume intro­duce încă două: amenda cu o sumă egală cu retribuția până la 10 zile și întârzie­rea termenului de gradație cu un an orî­ce om serios se va întreba dacă este admisibil să pui în mișcare aparatul legis­lativ ca să botezi amendă censura cu per­derea letei de la 5 până la 10 zile, și ca să maî născocești o întârziere de grada­ție cu un an, o pedeapsă ai cărei rezul­tat n’am să-l simți de­cât peste 3—4 ani și care prin urmare este lipsită de con­diția esențială a ori­cărei pedepse eficace, aceea de a impresiona pe vinovat și de a 1 impresiona imediat. O asemenea pe­deapsă seamănă grozav cu întârzierea de a mânca prăjituri peste ș­ase luni pe care ai administra-o unui copil în momentul când se scoală de la masă. In întregul proiect al d-lui Poni vom găsi modificări de acestea care nu au alt scop de­cât să sporească numărul arti­colelor modificate, ca și cum meritele u­­nui reformator s-ar măsura după lungi­mea metrică a prozei sale. Tot aci excluderea t­emporală, care în legea de la 1893 era până la maximum de 4 ani, d sa a redus-o până la 2. E­­fectul va fi că în multe cazuri în care dascălul vinovat ar fi scăpat cu o ex­cludere de 3 sau 4 ani, va fi pedepsit cu o excludere definitivă. Se poate ca v­­astă agravare a strășniciei față de dascăli să fie necesară, noi ne îndoim însă ca doui ani de aplicație a legei să fi dovedit că este deja nevoie de a a­­grava strășnicia față de corpul didactic primar. Ceea ce este mai interesant este fixa­rea autorității care are dreptul să aplice diferitele pedepse Legea din 1893 dă avertismentul ins­pectorului, censura ministrului în urma unui raport motivat al inspectorului. Proiectul d-lul Poni păstrează aceste dispoziții și mai dă în aceleași condiții ministru­ll și noua pedeapsă a amendei. D­ aci încolo începe deosebirea Legea din 1893 lasă excluderea tem­­porală sau definitivă în judecata consi­­liului permanent. Pentru a o putea a­­plica însă, consiliul permanent nu se poate pronunța de­cât după ce a ascul­tat în apărarea institutorul învinuitu pe învățătorul sau D. Poni înființează pentru excludere două com­isiuni judecătorești, una în Iași și a­na în București, compuse fie­care din un profesor universitar și două membrii ai Curții de apel, numiți prin decret re­gal pe șease ani, dar reînoite la fie­ care două ani prin tragerile la sorți a uneia din ele (art. 68 și 69). Primul lucru care iubește pe ori­cine este dualismul judecății. Pentru ce două comisii judecătorești,Înnăla»București și alta, la Iași, când ei un singur ministru, o singură direcție a învățământului pri­mar, o singură arh­ivă, un singur ins­pector general? In cazul ori­cărei judecăți mai ales disciplinare, este nevoie de antecedentele învinuiților, de stabilirea a o mulțime de circumstanțe care nu se găsesc și nu se pot găsi de­cât la inspectoratul general și la direcția învățământului care amândouă sunt în București. Vede cine­va judecățile din Iași întrerupându-se mai multe zile, până vor veni din Bu­curești cutare dosare, cutare acte cerute de învinuit în apărarea sa, sau de ins­pectorul acuzator în replica ce va face la apărarea învinuitului? Dar mai este una și mai gravă. __ In ori­ce judecăți mai ales în jude­căți disciplinare, se stabilesc și este bine să se stabilească anume tradiții, anume jurisprudent, anume obiceiuri de a privi greșelile și de a le cumpăni. Pentru ce două tradiții, două jurisprudence, două cumpene pentru greșelile dască­ilor din aceeași țară una și nedespărțită? Să nu se creadă că mulțimea afaceri­­lor impune înființarea a două comisii judecătorești! Cazurile de exclud­ere ale dascălilor primari sunt din fericire des­tul de rare, de ordinar pedepsele mai mici de­cât excludere, care nu au ne­voie de tot acest aparat al judecății, sunt suficiente. Nu este nici un cuvânt, absolut nici unul, pentru a despărți disciplina dască­lilor primari în bucur­­șteană și ieșană de­cât poate fiind că ministrul instrucției este din Iași. Proiectul d-lui Poni însă nu numai că îndoiește instanța de judecată prevăzută în legea de la 1893, dar o înlocuește. In loc de cei trei membri din consiliul per­manent vor fi doui judecători de la Cur­tea de apel și un profesor universitar. Pentru ce ? Mai ántâia este sigur că, sub raportul competinței în chestiile școlare, consiliul permanent este fără de asemănare mai competent de­cât judecătorii de la Curtea de apel, ori­cât de bine ar fi ei aleși. In adevăr, dascălii se exclud nu numai pentru păcatele morale, ci și pentru ne­­glijență și incapacitate didactică Dar această schimbare să fie ea de natură a asigura mai mult pe dascăli în ce privește imparțialitatea judecății? Nu o credem. De­sigur, cum am spus deja, noi con­servatorii găsim că cei două judecători de la Curtea de apel asigură îndestul in­teresele societății, credem chiar că ju­decata lor va fi mai severă, mai nein­­dulgentă, mai strașnică față de institu­tori de­cât judecata consiliului per­manent. Ceea ce însă tăgădui­m—și vor tăgădui toți dascălii — este că 2 judecători de Curte, aleși de ministru, oferă mai multe garanții de nepărtinire învinuiții­­ de­cât cei 3 membri ai consiliului perma­nent, care se numesc tot de ministru, pe termen de 3 ani dintre foștii sau ac­tualii profesori definitivi. De alt­fel este inutilă discuția teore­tică orî de câte ori avem mărturisirea practică. Legea din 1893 se aplică de 2 ani și juni ; ministrul instrucției era, după pă­rerea partizanilor d-lui Poni, un reacțio­nar și un cinic, el stinsese toate inde­­pendențele din jurul lui și comisese chiar atentatul de a îngenunchia Biserica na­țională. Avem clar experiența în condi­țiile cele mai detestabile. Ei bine, în 2 ani și jumătate, supusul consi­lu permanent al nerușinatului mi­nistru, nu a exclus nici un institutor și nici măcar 5 învățători. Nu cumva crede d. Poni­că prin fap­tul că d sa a înlocuit pe d. Take Io­­nescu, și d-nii Haret și Crătunescu pe d ni. Disescu și I. Negruzzi în consiliul permanent, aceste instituții au devenit o uneltă a resbunărilor ministeriale sau, ca să vorbim în româneasca puțin aleasă a d­nui ministru de instrucție, o instituție care pune pe învățător și institutor „la discreția autorității centrale sau, în ulti­ma analiză, la discreția patimelor și in­trigilor locale“ ? Patimile și intrigile locale ne aduc la chestia transferărea. Intr’adevăr, dacă pa­timile și intrigile locale se amestecă în ceva cu învățătorii și institutorii, ele nici o dată n’au cerut și nu au interes să ceară alt­ceva de­cât transferarea per­soanei nesuferite. Ei bine, în privința transferărilor, d. Poni, cu o înțelepciune de care voios îl dăm act, păstrează aproape întocmai le­gea din 1893. In legea­­ din 1893, transferarea se pu­tea face de către ministru după ce avea un raport motivat al inspectorului învă­țământului și lua și avizul consiliului

Next