Timpul, februarie 1896 (nr. 24-47)
1896-02-01 / nr. 24
ANUL AL OPTSPREZECELEA. — No. 24 UN NUMER 10 BANI ABONAMENTELE In țară pe un an.................................... 30 lei * pe 6 luni.......................................18 lei * pe 3 luni.......................................10 lei Pentru streinătate, un an.........................50 lei In Paris ziarul nostru se găsește cu 0.20 b. numeral , la Agence de journaux étrangers, rue de Marrage, 69 și la tote chioșcurile. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA — 16, Strada Academiei, 16 — ac. T. EDIȚIA .A TREIA LEGEA DE ÎNAINTARE Proiectul de lege asupra magtarei în armată este debutul d-lui general Budișteanu în materie de legiferare militară. Mărturisim că ne așteptam la mai mult din partea unui ofițe superior care se bucură de reputațiunea unui fruntaș al armatei noaste. Prima impresie ce-țî lasă cetirea ro edtului în genere e este că el pornește din vederi înguste și pedante cari nu se potrivesc cu spiritul larg ce trebua să dominască în sferele superioare ale ierarhiei militare. Preocuparea principală care reiese din întreaga iconomie a legei este în aparentă aceea de a face ca înaintarea în armată să fie rezultatul dobândirei unei sume oarecare de cunoștințe în toate ramurile artei militare. Autorul legei uită însă că această preocupare, care este legitimă pentru elevii unei școli militare sau civile și îșî găsește o aplicare foarte severă în armată, unde până la gradul de maior, adică până la o vărstă destul de înaintată, ofițerul este silit a se supune unor examene riguroase, devine vexatorie și nedreaptă pentru gradele superioare, când experiența, serviciile aduse, talentul de a comanda și de a conduce, superioritatea morală a omului joacă un rol mai covârșitor decât sifera moartă și educațiunea scolastică. Suntem siguri că proiectul a fost elaborat în grabă și că va trece printr’un purgatoriu din care va eși atât de ciuntit încât autorul ei oficial nici n’are să’l mai recunoască. Petru moment însă suntem siliți a’l cerceta așa cum este prezentat. In capitolul ântăiu dăm de o creațiune nouă : „Se înființează două grade nouă de generali sub titlul de „general de corp de armată“ și „general de armată“. Nu știm motivul care a putut împinge pe generalul Budișteanu la această inovațiune. In toate armatele din Europa poziția cea mai înaltă ca grad este aceea de general de divizie. Toate celelalta disfincțiuni ca mareșal, șef-comandant, feldzeugmeister etc., nu constitue un grad, ci sunt onorifice, ca resplata unor servicii îndelungate sau a unor fapte strălucite. Aceasta se explică ușor prin necesitatea de a nu limita alegerea ofițerilor superiori cari pot fi chemați a conduce corpurile de armată sau armate întregi în momente critice. De ce să împiedecăm prin o prescripțiune înscrisă în lege pe un general de divizie care ar da dovezi de o pricepere și de o inițiatvă extraordinară, de a fi însărcinat cu comanda unui corp de armată sau a unei armate în timp de războiu? Conducerea unei armate nu trebua să mai fie cestiune de grad, îndată ce un general a ajuns la pozițiunea de general de divizie. Proiectul de lege zice că în timp de războiü funcțiunea și gradul de general de armată se va putea da unui general de corp de armată victorios. Dar de multe ori victoriile se decid prin intervenirea fericită și la timp a unui corp relativ mic, o divizie, o brigadă, o divizie independentă de cavalerie etc., comandantul unui asemenea corp nu este oare privit ca vctorios ? Cu toate acestea, conform legei propuse, un general de divizie, fiind chiar victorios, va trebui să aștepte o vacanță în gradul de comandant de corp de armată pentru a înainta. Dar mai este și un articol în lege care dispune că, după resboiu, generalul victorios va fi de drept numit inspector general al infanteriei. Noi nu cunoșteam până acum în țara noastră decăt o singură situațiune înaltă în Stat care re râie de drept aceluia care o ocupă; această situațiune este acea a Regelui și a moștenitorului Coroanei. Chiar Mitropolitul și Episcopii sunt aleși și numai după alegerea lor ei sunt de drept senatori. De acum înainte vom avea un inspector de infanterie cu un drept câștigat în vârful spadei. Dar de ce tocmai de infanterie? Generalul care a câștigat bătălia poate că va fi din cavalerie sau din artilerie, prin urmare un prost inspector de infanterie și cel puțin un inspector fără aptitudini speciale. Dar într’un războiu se pot câștiga mai multe bătălii, de mai mulți generali: cine din eî va fi fericitul inspector de drept la umbra ramurei de măsline. In capitolul 2 al proiectului întitulat Condițiunile de ve Mme. în grad sunt unele schimbări introduse în legea cea vechie cari n’au o așa mare însemnătate, dar nu aduc nici o îmbunătățire situațiunei actuale. Este, însă, un articol pe care nu’l putem trece cu vederea, căci conține o dispozițiune ce caută a justifica un act al actualului ministru de războiu care a fost comentat în mod foarte defavorabil în rândurile armatei. Voim să vorbim de rectificarea vechimei colonelului Crăiniceanu. Un aliniat la art. 8 zice :„ Vechimea ofițerului emis la înaintare va data* din ziua când avea dreptul a înainta“. Neexistența acestei dispozițiuni în vechea lege și introducerea ei în proiectul prezentat astăzi, arată lămurit că în legea actuală nu era nici o prescripțiune pe care s’ar fi putut întemeia ministrul de răsboiți pentru a comite ilegalitatea de a acorda unui ofițer o înaintare rectificată. Alineatul introdus în lege nu este clar decât mărturisirea unui hatâr și dă prilegiu oricărui ministru de a proceda tot astfel în folosul favoriților sei. In capitolul III care tratează despre Condițiunile de stagiu la trupă sau serviciu găsim, între altele, două inovațiuni puțin fericite. Mai întâi, se reduce stagiul la trupă pentru sublocotenenți și locotenenți la un an în fiecare grad, dar tot odată se impune acest an în fiecare din aceste grade. Or, legea asupra serviciului de Statmajor din 1895 are o prescripțiune ce prezintă avantagiul de a putea păstra mai mulți ani în șir în serviciul geodesic și topografic pe ofițerii cari învață această grea ramură, fără a-l sili să treacă la trupă tocmai când încep a se familiariza cu lurările lor speciale. Ea dispune că „ofițerii geodesi și topografi sunt obligați a face stagiul lor de două ani la trupă în gradul de sub-locotenent sau locotenent“. Această dispozițiune garantează formarea unui personal instruit într’un serviciu care cere neapărat cunoștințe speciale și o experiență practică destul de îndelungată. Dispozițiunile conținute în cap. III repun în cestiune toată această organizare bine chibzuită și care da rezultate excelente. Dar dispozițiunile care regulează stagiul la trupă al generalilor sunt și mai boacăne. Se cere unui general de brigadă un an de stagiu la trupă ca să poată înainta la gradul de general de divizie. Dar naște atunci întrebarea : Cum aplici această dispozițiune ? Nu poți să procedezi altfel decât să faci pe generalii de brigadă, cari au comandat divizii și corpuri de armată, să retrogradeze luând comanda pe care o exercită un colonel, pentru a -și face stagiul la trupă și a putea înainta. Cu alte cuvinte, un pas înapoi pentru a face altul înainte. Mai este și un fel de deziderat pe care autorul legel îl formulează astfel: „Să se dea unui general, pe cât se poate, comanda unei brigade de altă armă.“ Pe cât înțelegem, scopul acestui deziderat ar fi de a face ca generalii să se obicînuiască cu mânuirea celor trei arme de care se compune, în genere, o miHemnitate tactică. u Apoi, nu ce pare de presupus că ofițer superior ajuns general va fi învățat destulă carte ca maior, ca locotenent-colonel și ca colonel—mai ales la noi unde colonelii comandă adeseori brigăzi și divizii — pentru a nu avea nevoe să se pună din nou a învăța lucruri ce sunt elementare pentru orice ofițer eștt dintr’o școală militară ? Unde a văzut d. general Budișteanu sau, mai bine, cel care a redactat proiectul, pe un general de cavalerie care în timp normal ar lua comanda unei brigade de infanterie sau de artilerie, ori vice-versa ? * Dacă ar face-o, desigur n’ar fi spre folosul corpului pe care îl va comanda. Ne oprim astăzi în scurta noastră critică asupra legei de înaintare, din lipsă de spațiu, rezervându-ne de a o urma într-un alt număr. TEURGRAMIE Du Camera franceză Paris, 10 Februarie. Camera reia discuția raportului asupra convențiunilor drumurilor de fer. D. Raynal continuă să demonstreze avantagiile convențiunilor în mijlocul unor aplauze întrerupte de zgomotoasele și desele întreruperi ale extremei stânge. D. Raynal termină protestând pentru onestitatea sa și blamând campania de calomnii și de defăimare întreprinsă în contra unor oameni politici inocenți (aplause la centru). Se asigură că generalul Yung, deputat, va depune o interpelare în privința unor mașine furnizate de niște case germane fabrice de iarbă de pușcă a Statului Angoulême, și instalate de niște lucrători germani. Impăcarea ruso-bulgară Nouile raporturi politice dintre Rusia și Bulgaria ca consecința a convertirei prințului Boris, preocupă mult presa din Austria și Ungaria. Astăzi, Agenția Română ne transmite următorul rezumat al unui articol apărut prin oficiosul Pester Lloyd: Pester Lloyd declară că opiniunea care consideră împăciuirea ruso-bulgară ca un eveniment pur local este tot așa de falsă ca și aceea care nu vede în Bulgaria decât o stație pe drumul către Constantinopol. Ultima stare de ostilitate nu putea să continue. Oamenii de la putere trebuiau să prevadă că o schimbare era de dorit și că nu trebuia să se producă într’un mod violent, ci printr’o aplanare gradată a neînțelegerilor existente. însuși d. Kalnoky a sugerat Bulgarilor ideia stabilirea unor relațiuni mai bune cu Rusia, și d. Goluchowski i-a făcut să înțeleagă într’un mod autorizat că restabilirea relațiunilor normale ruso-bulgare nu este contrarie intereselor Austro-Ungariei. Totuși s-a considerat mult timp ca fiind cu neputință ca prințul Ferdinand să poată alege un mod de a procede, care să nu-i lase o altă cale mai demnă, decât alegerea vezi uneia dintre promisiunile sale contradictorii. Aceasta dovedește că opiniunea publică a Occidentului în privința unui asemenea procedeu nu se va schimba decât cu greutate de aurora ridicată asupra Orientului și constatată într-un mod așa de ditirambic de prințul Ferdinand. Dar această judecată asupra persoanei sale nu poate să slăbească simpatiile Austro-Ungariei pentru Bulgari, și pe care Bulgarii pot compta, cât timp oamenii lor de Stat vor poseda destul patriotism și minte pentru a nu împinge împăcarea până la supunere. Austro-Ungaria va menține principiul liberei desvoltări și a întărirea țârilor balcanice, răspunzând astfel cât se poate mai mult intereselor europene. Aceasta este ideea în care trebue să se întâlnească toate Puterile și să recunoască azi mai mult decât oricând necesitatea de a menține Status-quo în Orient. Orice ar depăși acest scop, ar umple de neîncredere nu numai Austro-Ungaria, dar și celelalte puteri semnatare, și neliniștile în privința păcii ar provoca opoziție și reclamațiuni. JOI 1/13 FEBRUARIE 1896 UN NUMER 10 BANI ANUNCIURI ȘI INSESITII Linia 30 litere petit pag IV....................0,4 Reclame...............................III.........................2.50 . ......................n .... 5.— In Paris anundurile, se primesc la Agenția Havas. 8 Place. REDACȚIA ÉÍADMiniÉTRALA - 16, Stradă Ac^â&ânei. 16 — REFORMA Lepi Muttnloi junarii începem, după cum am promis era, cu acele dispozițiuni din proiectul d-lui Poni care privesc disciplina corpului didactic. Pentru a înțelege bine întinderea modificărilor supuse de ministrul instrucției la aprobarea unanimităților liberale, puțină expunere istorică nu strică. Până la legea din 1893 regimul disciplinar al învățătorilor era cu totul altul decât acela al institutorilor. Aceștia, dascălii din orașe, de fapt aveau, impunitatea asigurată, căci toate pedepsele, seroase erau lăsate la aprecierea unor juriuri de profesori ai învățământului secundar trași la sorți pentru fiecare caz special. De aceea miniștrii cuminte nici nu s’au cercat măcar să trimită pe cei greșiți dinaintea unei asemenea judecăți. Din potrivă, învățătorii, adică dascălii de la sate, erau lăsați la absoluta discreție a ministrului. Și pentru unii și pentru alții transferarea, oricât de des repetată chiar de mai multe ori într-o lună, era până în 1893 lăsată absolut la discreția ministrului care nu era nici măcar obligat să o motiveze. Legea din 1893 a schimbat această stare de lucruri: învățătorii și institutorii au fost puși pe acelaș picior și neapărat că noul regim a trebuit să fie o mijlocie între situațiile anterioare ale unora și ale altora. Legea din 1893 prevede cinci pedepse pentru învățători și institutori: avertismentul, censura cu perderea lejei pe timp de 5—30 zile, suspendarea pe timp de 2—6 luni, excluderea până la maximum 4 ani și excluderea pentru totdeauna din corpul didactic. Proiectul dlui Poni menține asimilarea complectă a învățătorilor cu institutorii, iar în loc de cinci pedepse d-s a face șoapte (independent de transferare despre care vom vorbi mai in urmă, și anume introduce încă două: amenda cu o sumă egală cu retribuția până la 10 zile și întârzierea termenului de gradație cu un an orîce om serios se va întreba dacă este admisibil să pui în mișcare aparatul legislativ ca să botezi amendă censura cu perderea letei de la 5 până la 10 zile, și ca să maî născocești o întârziere de gradație cu un an, o pedeapsă ai cărei rezultat n’am să-l simți decât peste 3—4 ani și care prin urmare este lipsită de condiția esențială a oricărei pedepse eficace, aceea de a impresiona pe vinovat și de a 1 impresiona imediat. O asemenea pedeapsă seamănă grozav cu întârzierea de a mânca prăjituri peste șase luni pe care ai administra-o unui copil în momentul când se scoală de la masă. In întregul proiect al d-lui Poni vom găsi modificări de acestea care nu au alt scop decât să sporească numărul articolelor modificate, ca și cum meritele unui reformator s-ar măsura după lungimea metrică a prozei sale. Tot aci excluderea temporală, care în legea de la 1893 era până la maximum de 4 ani, d sa a redus-o până la 2. Efectul va fi că în multe cazuri în care dascălul vinovat ar fi scăpat cu o excludere de 3 sau 4 ani, va fi pedepsit cu o excludere definitivă. Se poate ca vastă agravare a strășniciei față de dascăli să fie necesară, noi ne îndoim însă ca doui ani de aplicație a legei să fi dovedit că este deja nevoie de a agrava strășnicia față de corpul didactic primar. Ceea ce este mai interesant este fixarea autorității care are dreptul să aplice diferitele pedepse Legea din 1893 dă avertismentul inspectorului, censura ministrului în urma unui raport motivat al inspectorului. Proiectul d-lul Poni păstrează aceste dispoziții și mai dă în aceleași condiții ministrull și noua pedeapsă a amendei. D aci încolo începe deosebirea Legea din 1893 lasă excluderea temporală sau definitivă în judecata consiliului permanent. Pentru a o putea aplica însă, consiliul permanent nu se poate pronunța decât după ce a ascultat în apărarea institutorul învinuitu pe învățătorul sau D. Poni înființează pentru excludere două comisiuni judecătorești, una în Iași și ana în București, compuse fiecare din un profesor universitar și două membrii ai Curții de apel, numiți prin decret regal pe șease ani, dar reînoite la fie care două ani prin tragerile la sorți a uneia din ele (art. 68 și 69). Primul lucru care iubește pe oricine este dualismul judecății. Pentru ce două comisii judecătorești,Înnăla»București și alta, la Iași, când ei un singur ministru, o singură direcție a învățământului primar, o singură arhivă, un singur inspector general? In cazul oricărei judecăți mai ales disciplinare, este nevoie de antecedentele învinuiților, de stabilirea a o mulțime de circumstanțe care nu se găsesc și nu se pot găsi decât la inspectoratul general și la direcția învățământului care amândouă sunt în București. Vede cineva judecățile din Iași întrerupându-se mai multe zile, până vor veni din București cutare dosare, cutare acte cerute de învinuit în apărarea sa, sau de inspectorul acuzator în replica ce va face la apărarea învinuitului? Dar mai este una și mai gravă. __ In orice judecăți mai ales în judecăți disciplinare, se stabilesc și este bine să se stabilească anume tradiții, anume jurisprudent, anume obiceiuri de a privi greșelile și de a le cumpăni. Pentru ce două tradiții, două jurisprudence, două cumpene pentru greșelile dascăilor din aceeași țară una și nedespărțită? Să nu se creadă că mulțimea afacerilor impune înființarea a două comisii judecătorești! Cazurile de excludere ale dascălilor primari sunt din fericire destul de rare, de ordinar pedepsele mai mici decât excludere, care nu au nevoie de tot acest aparat al judecății, sunt suficiente. Nu este nici un cuvânt, absolut nici unul, pentru a despărți disciplina dascălilor primari în bucurșteană și ieșană decât poate fiind că ministrul instrucției este din Iași. Proiectul d-lui Poni însă nu numai că îndoiește instanța de judecată prevăzută în legea de la 1893, dar o înlocuește. In loc de cei trei membri din consiliul permanent vor fi doui judecători de la Curtea de apel și un profesor universitar. Pentru ce ? Mai ántâia este sigur că, sub raportul competinței în chestiile școlare, consiliul permanent este fără de asemănare mai competent decât judecătorii de la Curtea de apel, oricât de bine ar fi ei aleși. In adevăr, dascălii se exclud nu numai pentru păcatele morale, ci și pentru neglijență și incapacitate didactică Dar această schimbare să fie ea de natură a asigura mai mult pe dascăli în ce privește imparțialitatea judecății? Nu o credem. Desigur, cum am spus deja, noi conservatorii găsim că cei două judecători de la Curtea de apel asigură îndestul interesele societății, credem chiar că judecata lor va fi mai severă, mai neindulgentă, mai strașnică față de institutori decât judecata consiliului permanent. Ceea ce însă tăgăduim—și vor tăgădui toți dascălii — este că 2 judecători de Curte, aleși de ministru, oferă mai multe garanții de nepărtinire învinuiții decât cei 3 membri ai consiliului permanent, care se numesc tot de ministru, pe termen de 3 ani dintre foștii sau actualii profesori definitivi. De altfel este inutilă discuția teoretică orî de câte ori avem mărturisirea practică. Legea din 1893 se aplică de 2 ani și juni ; ministrul instrucției era, după părerea partizanilor d-lui Poni, un reacționar și un cinic, el stinsese toate independențele din jurul lui și comisese chiar atentatul de a îngenunchia Biserica națională. Avem clar experiența în condițiile cele mai detestabile. Ei bine, în 2 ani și jumătate, supusul consilu permanent al nerușinatului ministru, nu a exclus nici un institutor și nici măcar 5 învățători. Nu cumva crede d. Ponică prin faptul că d sa a înlocuit pe d. Take Ionescu, și d-nii Haret și Crătunescu pe d ni. Disescu și I. Negruzzi în consiliul permanent, aceste instituții au devenit o uneltă a resbunărilor ministeriale sau, ca să vorbim în româneasca puțin aleasă a dnui ministru de instrucție, o instituție care pune pe învățător și institutor „la discreția autorității centrale sau, în ultima analiză, la discreția patimelor și intrigilor locale“ ? Patimile și intrigile locale ne aduc la chestia transferărea. Intr’adevăr, dacă patimile și intrigile locale se amestecă în ceva cu învățătorii și institutorii, ele nici o dată n’au cerut și nu au interes să ceară altceva decât transferarea persoanei nesuferite. Ei bine, în privința transferărilor, d. Poni, cu o înțelepciune de care voios îl dăm act, păstrează aproape întocmai legea din 1893. In legea din 1893, transferarea se putea face de către ministru după ce avea un raport motivat al inspectorului învățământului și lua și avizul consiliului