Timpul, iunie 1896 (nr. 120-143)

1896-06-01 / nr. 120

ANUL AL OPT­SPRE­ZECELEA. — No. 120 UN NUM­­ER 10 BANI ABONAMENTELE In țară pe un an..........................................30 lei » pe 6 luni.............................. 18 lei » pe 3 luni...........................................10 lei Pentru streinătate, un an . ..........................50 lei lm Paris ziarul nostru se găsește cu 0,20 b. numărul la Agence de journaux étrangers, rue de Maubeuge, 69 și la toate chioșcurile. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 7 și 8 - Pasagiul Român­­ 7 și 8 EDIȚIA A TREIA DUPĂ JUDECATĂ Voința Națională se ține de vorbă. In numărul de eri monitorul colec­tivist publică mai multe documente care tind să dovedească că mitropo­litul Ghenadie a fost un falsificator și că a existat și există un act com­promițător pentru el la un asasin care se află în închisoare. Prima întrebare ce trebue să-și pună ori­ce om cu minte este pen­tru ce Voința Națională publică lucrurile acestea după judecată, și nu le a făcut să figureze la jude­cată. Pentru ce dacă există dovezi de felul celor arătate de Voința în contra mitropolitului Ghenadie, să nu fie judecat și osândit pentru ele, ci să se facă un simulacru de judecată pentru ce știa puțin serioasă a ipos­­tasei Ghenadie în Sânta Treime, și cea și mai puțin serioasă a manti­­elor și a mitrelor arhiereilor și e­­piscopilor. Voința are aerul să ne dea două motive. Amândouă sunt inexacte. Voința spune că «n’ar fi dorit să dea la iveală asemenea acte, ar fi preferat să fie acuzați pe nedrept și să tacă, dar noi atacându-l, i-am siluit», etc. etc. Memoria ziarului d-lu­ Sturdza îl slujește prost. Argumentarea Voinței ar fi ade­vărată și ar dovedi chiar mărinimie și înălțime de vederi, dacă mitro­politul ar fi fost dat în judecată nu­mai pentru așa zisele abateri cano­nice. Atunci s’ar fi spus că guver­nul vrând să evite un­­ scandal, a avut bărbăția demnă de toată lauda să prefere a lua asupră-i odiosul u­­nui simulacru de proces, de­cât să răscolească noroia împrejurul bise­­ricei române. Din nefericire însă lucrurile nu stau așa. Actul de acuzație al mitropolitu­lui Ghenadie ca și sentința cuprind și învinuirea relativă la raporturile cu un asasin. Deci scandalul nu a fost evitat. Din potrivă, scandalul a fost în­­locuit. Este un mare scandal a descoperi opiniei publice că mitropolitul țărei are secrete la un asasin, este însă un scandal și mai mare a acuza și osândi de o asemenea vină nu nu­mai pe un mitropolit, dar pe cel din urmă chiar dintre oameni fără do­vezi serioase. Este clar evident că imputarea ce am făcut guvernului rămâne în pi­cioare. In loc de a se aduce dovezile, documente și martori acolo unde trebuiau duse, adică la judecată, acolo unde acuzatul putea să-și arate apăra­rea lui, să spulbere mărturiile cu con­­tra-mărturii dacă putea, să înlăture documentele dacă erau de înlăturat, ele se aduc prin presă și după ju­decată. Rezultatul este că guvernul în­lăturând el însuși judecata Sino­­nodului, supune pe mitropolit la judecarea presei, și aduce dina­intea ei piesele pe care să poată să-și facă convin­ger­ea și să se pro­nunțe. O mai greșită procedare, un mai mare dispreț și pentru Sinod și pen­tru opinia publică, și pentru eternele principii de justiție care cer ca ori­ce judecată să fie contradictoare, este greu de închipuit! Al douilea motiv indicat de Voința pare a fi fost dorința de a nu se juca nouă opoziției un fel de farsă, un fel de ștrengări­e. Ziarul guvernului spune verde că prin această publicare voește să ne facă «să ne fie rușine» pentru cele ce am spus și făcut de când cu ces­tia mitropolitului. Și aici se înșeală amar organul d-lui Sturdza. Noi de la început—colecția Tim­pului stă de față—am cerut să se facă lumină și lumină deplină. Noi de la început am spus categoric că dacă guvernul are dovezi, dar do­vezi serioase și despre fapte grave, să le dea pe față pentru­ ca,—am re­­petat-o de atâtea ori—sentința ce se va da să aibă o ast­fel de autori­tate morală, în­cât să nu să poată pune în îndoială și nepărtinirea și oportunitatea ei. Noi am criticat tot timpul și vom critica și d’aci ’nainte - - chiar dacă dovezile din Voința ar fi adevărate — întreagă procedarea guvernului de la început până azi. Și tot cu vio­lență criticăm și acest procedeu de a se judeca oamenii după ce au fost osândiți și executați. Strengăria guvernului, de alt­fel, n’avea nici un rost. Voința se înșeală amar când crede că dacă ar dovedi că mitropolitul Ghenadie era «plin de viții și încăr­cat de păcate» ne ar rușina pe noi conservatorii sub care densul a fost ales mitropolit. Intr’adevăr, noi nu am inventat pe mitropolitul Ghenadie, noi l’am găsit de 19 ani episcop. Mai mult, noi l’am luat din brațele primului ministru de azi. Să nu se uite, nu poate să se uite că mitropolitul Ghenadie s’a ales mitro­polit la 1893 și că de la 1889 până la 1892, după măr­turisirea d-lui Sturdza, el a fost cu d. Sturdza cola­borator la o culegere și editare de documente is­torice privitoare la re­generarea României edi­tare la care a contribuit și cu zece mii de lei. Cum am spus-o, de când s’a în­ceput acest colosal scandal, suntem perfect desinteresați ca partid po­litic. Ștrengăria pe care ar fi voit să ne o joace guvernul nouă, nu ne ar putea vătăma, dar țarel a vătămat adânc, dacă cu adevărat guvernul a avut și are dovezi de cele care nu se discută, și totuși a preferat să facă o judecată-comedie și să tulbure așa de profund conștiința publică. Ca să dovedim cât este de adevărat că pe noi nu ne poate atinge ori­ce ar dovedi guvernul—dacă ar dovedi — vom da o pildă. Voința pretinde că la 1874 arhi­mandritul Ghenadie a falsificat sem­nătura protectorului său, mitropolitul Nifon. Spre a dovedi aceasta, Voința publică o protestare care s-ar fi tri­mis la 4/16 Decembre 1874 — a­­cum 22 de ani—de către protosin­­ghelul Hariton Mateescu către S-tul Sinod ca să nu aleagă pe arhiman­dritul Ghenadie arhiereu­, căci era plastograf, deci nevrednic. Protestarea aceasta datează de 22 de ani, și a trebuit să fie cunoscută d-lui Sturdza care atât s’a ocupat și se ocupă de cele bisericești. Dacă protestarea există și dacă protestatorul a spus adevărul, cum se explică că d. Sturdza să fi fă­cut de la 188q până la 1892 din episcopul Ghenadie, fost plasto­graf­, colegul săîi ia lucrări de e­­rudiție ? D. Sturdza este om în toată fi­rea, d-sa consideră de­sigur că a pune numele cui­va alături de al său este oare­cum a lua pe garanție cin­stea lui. Atunci cum se poate ca, știind că Ghenadie arhimandritul fusese plas­tograf, și încă plastograful binefăcă­torului său mitropolitul Nifora a pus numele său pe aceeași copertă cu al lui Ghenadie episcopul ? Explicația este ușoară. Se vede că d. Sturdza de la 1889 până la 1892 trebue să-și fi zis că acuzarea de plastografie nu poate sta în picioare, că cei trei martori ce se invoacă de protestatar sunt câte trei morți, că dacă cu adevărat arhiman­dritul Ghenadie ar fi falsificat sem­nătura mitropolitului Nifon. Sinodul prezidat de acest mitropolit nu l’ar fi ales arhiereu, că mitropolitul Ni­fon nu l’ar fi hirotonisit arhiereu și că mai târziu același Sinod prezidat de acelaș mitropolit Nifon nu l’ar fi ales episcop. Iată ce trebuie să-și fi zis d. Sturdza între anii 1889 și 1892 când a pri­mit să colaboreze cu episcopul Ghe­nadie. Iată de ce este absurd a se crede că se lovește în noi când se reeditează o acuzație pe care d. Sturdza, judecând despre propria­ sa cinste, prin urmare judecând cu se­veritate și băgare de seamă, nu a crezut-o nici întemeiată, nici măcar posibilă. Căci noi—și aici este deosebire în­tre modul nostru de a lupta cu al d-lui Sturdza—nu putem învinui pe șeful partidului liberal că a primit colaborarea și cu atât mai puțin co­tizația unui episcop pe care l-ar fi bănuit măcar de falsificator. Cel­l­alt fapt fite care vorbește Voința Națională are marele a­­vantagiu d’a nu se bizui pe mărturii care în­tot­dea­una se pot discuta, ci pe documente. Voința Națională publică două scrisori ale mitropolitului Ghenadie din anul 1893, posterioare alegerei sale de mitropolit. Suntem datori să discutăm, și să discutăm cu nepărtinire, și cu seve­ritate aceste scrisori, înainte însă de a o face, pentru că aceste scrisori nu au fost produse în vre-o judecată în care cel ce se zice că le-a trimis să fi avut ocazia să le recunoască sau nu drept ale sale, cerem «Voinței Naționalei să le Publice în fac­simile. O dată publicate în fac­simile și dovedit că emană în adevăr de la mitropolitul Ghenadie, vom ști—de­și nu suntem nici Sinodul nici Cur­tea de Casație—să ne dăm sentința fără ură și fără părtinire. Nădăjduim că față cu gravitatea situațiunei, Voința Națională ne va satisface cererea noastră foarte le­gitimă și căt mai în grabă, dărușani între baionete și cu cămașa neschimbată de zece zile ? Numai de­cât îți scot o declarație a însuși mitro­politului în care se spune că nici în raia nu se trăește mai bine — sufletește — de­cât în mâna prefectului Dobrescu. Și întrebi de ce au smuls barba ar­hiereului Valerian Râmniceanu ca să iscălească osânda stăpânului său? A doua zi îți reproduc în fac­simile semnătura prea sfântului părinte pusă de mâna lui proprie pe sentința trecută deja de Si­nod în cartea sfântăț?) Cum vedeți, colectiviștii au fidură la mână pentru fie­care blestemăție pe care o săvârșesc Sărățenii stăpânirea. Este adevărat că a doua zi se dove­dește cum că scrisoarea lui Damaschin e dictată de Puiu Alexandrescu, că declarația mitropolitului este smulsă cu gendarmî și că semnătura arh­iereu­­lui e obținută în urma formulei cu­noscute : «Iscălitura sau viață!» Sunt adevărate toate acestea , dar ce-i pasă colectivistului ? El nu ține—să treacă drept om drept și respectuos către lege , nu. Lui îi trebue un răvaș cu care să dea schimbul un moment zia­relor independente, pentru rest,­al ei Sărățeni cari să ducă polemica. In special declarația I. P. S. S. mi­tropolitului primat publicată în Voința Națională de alaltă ori amintește în to­tul practicele liberalilor cari operează prin Calabria sau pe creasta Pindului. O dată căzut pe mâna acestor Do­­brești, nu mai poți scăpa de canon de­cât scriind acasă, sub dicteația prefec­tului bandei, să depue, la un loc cu­noscut, o sumă de bani ca resplată pentru liniștea sufletească ce­­ ți-a pro­curat lăcașul pitoresc în care te-a in­stalat banda. Dacă ai nenorocul ca cel de acasă să nu te înțeleagă, atunci ești silit să scrii a doua oară și de astă da­tă să însoțești scrisorea de o ureche sau de un deget ca semn peremptoriu de tratamentul dulce la care ești su­pus. Ca să nu fie supus și la această grea Încercare, închisul de la Căldărușani n’a mai așteptat a doua somațiune ci a iscălit declarația pe care­­ l-o cerea d. Dobrescu. Unul câte unul, colectiviștii au in­trodus toate apucăturile tâlharilor cari se ațin la drumul mare. Dan. t­elegrame Din Transvaal. Londra, 11 iunie. D. Chamberlain a citit în Camera co­munelor o telegramă a agentului englez la Pretoria care zice că cei patru con­damnați la moarte au­ fost puși în liber­tate în schimb a 25,000 lire fie­care și angajamentul de a nu mai participa la politica țerei. Atentatul din Barcelona. Barcelona, 11 iunie. Guvernatorul a ordonat arestarea tutu­­ror anarh­iștilor străini cari locuesc în oraș sau în provincie. Madrid, 11 iunie. Anarh­iștii sunt păziți de aproape. S’au luat precauțiuni mari în împrejurimile și interiorul Camerei. S’a trimis o escadră pentru a păzi Bar­celona. Consiliul de miniștri a adoptat proiectul de lege privitor la represiunea anarh­ismului: . CU TICULĂ...... Ați băgat de seamă ? Ca pungașii in­ternaționali cari în tot momentul au a­­supra lor câte trei-patru pașapoarte, co­lectiviștii au documente pentru fie­care ticăloșie pe care o făptuesc. Le impun­, spre pildă, că într’un chip care ar rușina pe un sălbatic au târît din palatul mitropolitan pe șeful bise­­ricei naționale ? La moment îți scot scri­soarea lui Damaschin. Și învinuește că s’au mișelit până în punctul de a ține pe mitropolit la CĂl­ SAMBATA 1/13 IUNIE 1896 UN NUMER 10 BANI ANUNCIURI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. VI.......................0,40 Reclame..................... j III............... » ..................... » NI. . ’ * 2,50­5­— In Paris anUnciUrile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de­­ la Bourse, ‘ REDACȚIA SI ADMINISTRIJflA 7 și 8 - Pasagiul DComân­ - Liniștit, dar cinstit și Am arătat alaltă-erî trei scâlcieri ale adevărului din articolulț cu pretenții se­rioase publicat de Voința Națională. Mai sunt două: Cea d’Inteiü este relativă la sesiu­nea Sinodului din toamna anului 1895. D. Stolojan afirmă că neînțelegerea dintre guvern și mitropolitul Ghena­die a isbucnit deja în această sesiune și că din această cauză d. Poni ar fi fost silit să închidă în grabă sesiunea sinodală. Iar nu neadevăr. Sesiunea Sinodului din toamna a­­nului 1895 a durat de la 12 Octom­­bre până la 1 Noembre, a durat prin urmare mai mult de­cât cele 10 zile obicinuite. In anul 1891, toamna, se­siunea Sinodului a durat de la 12 Oc­­tombre până la 5 Noembre, iar in pri­­măvara anului 1892 de la 1 Marti la 15 Maiti. Prin urmare, sesiunea de toamnă a anului 1895 a avut o durată normală. In tot cursul acestei sesiuni mitro­politul Ghenadie a avut majoritatea in Sinod și sprijinitorul său a fost e­­piscopul de Galați. Față de guvern raporturile dintre mitropolit și ministru au fost cât se poate de cordiale. Știm, da, știm că cordialitatea era numai superficială și că sub densa gu­vernul întindea cursa mitropolitului Ghenadie, dar nu de planurile ascunse ale guvernului ne ocupăm azi, ci de fața oficială a lucrurilor. Mitropolitul Ghenadie, in discursul său de deschidere a S-tului Sinod, discurs în care propune deliberărilor fraților săi 19 chestii, dintre care una implicând o revizuire a legii clerului mirean, spune : «Credem că frățiile voastre arătân­­du-ne luminile asupra cazurilor ce se vor semnala, va fi readus la spiritul păcii și al dragostei și sperăm că de aci înainte nu se vor mai ivi nemulțu­miri în S-tul Sinod. Avem această spe­ranță cu atât mai mult că d. ministru de culte va face ca în­tot­deauna ve­derile d-sale cu vederile Sinodului să se armoniseze. ...» Iar ministrul răspunde că" nul care este la cârma țării, voind să ridice intelectual și material po­porul românesc, se bizue pe biserică și în prima linie pe Prea Sfințitul Primat. La aceste cuvinte mitropolitul Ghe­nadie răspunde : «Astă­zi când auzim aceste sfinte de­­clarațiuni—căci sfânt este tot ce se vor­bește pentru biserică—S-tul Sinod a­­duce prin mine mulțumiri întregului guvern și nu particular și d-lui minis­tru al cultelor care cu atâta dragoste și înțelepciune are să lucreze pentru bi­serică». Se vor întreba cei cari nu sunt în tainele fără­de­legilor colectiviste cum se potrivesc aceste raporturi ultra-po­­liticoase, pline de dragoste și de spe­ranțe pentru viitor cu neomenia și mișeria din astă primă­vara. Vom explica lucrul mâine. Până atunci ținem să mai restabi­lim un neadevăr de al d-lui Stolojan. Ministrul de interne afirmă că în scopuri de influență politică conser­vatorii când erau la putere au­ făcut alegerile din Sinod. Să examinăm lucrul. Dintre cei 16 membri ai S-tului Si­nod, opt au trecut prin alegeri și numiri de la 1892 până azi. Patru e­­piscopi și patru arh­ierei au decre­tele lor contrasemnate de fostul mi­nistru al cultelor. După socoteala d-lui Stolojan, fos­tul ministru al cultelor ar fi trebuit să fie politicește stăpân pe hotăririle S-tului Sinod, dacă cu adevărat el în alegerile și numirile lui ar fi urmărit interese de partid politic, așa.Experiența a dovedit că n’a fost că aceeași experiență a dovedit că fostul ministru al cultelor s’a înșelat adesea asupra caracterului oamenilor, lucrul este sigur. Dar ca el să fi urmărit vre o­dată scopuri politice in Sinod și in bise­rică, faptele dureroase din vremurile din urmă dovedesc cu prisos contra­riul. D. Stolojan de alt­fel mai are un mijloc de a se lămuri. Opt sunt cei cari,—dacă în L-ta bi­serică ar domni aceleași regule etice ca in lumea laică,—ar avea măcar obligații de prieteșug către fostul mi­nistru al cultelor. Să-l întrebe, dacă nu le-a spus tu­­tulor înainte și după ce ’i-a numit, tutulor, chiar și Mitropolitului Ghe­nadie, câ’i roagă să nu aibă nici o le­gătură cu nici un partid politic, să slujească țara și biserica cu aceeași bună credință și același devotament sub liberali ca și sub conservatori, să fugă ca de Satana de pilda episcopului Partenie, care nu este episcop orto­dox, ci episcop colectivist, și față de dănsul fostul ministru de culte să nu simtă nici un fel de obligație de re­cunoștință. Și d. Stolojan știe că acest din urmă sfat l’au urmat cu cea mai desăvâr­șită punctualitate. LA CASAȚIEI Am întrebat erî pe Voința Națio­nală , scrisorile mitropolitului Ghena­die către arhimandritul Damaschin, publicate în numărul ei de ore, sunt oare scrise de mâna mitropolitului ? Suntem aproape siguri că organul samsarilor de afaceri scandaloase nu va răspunde, căci mărturisirea că scri­sorile nu sunt autografele mitropoli­tului primat ar fi recunoașterea că avem a face cu o înscenare odioasă, cu niște falsificate criminale,—și co­lectiviștii sunt prea rafinați tâlhari pentru a nu ști cum se induce justi­ția în eroare. Toată legenda ce însoțește scrisorile publicate de Voința Națională și în­suși textul acestor scrisori mărturi­sesc că totul nu poate fi de­cât o in­trigă ordinară, așa cum știu­ s’o plă­mădească numai indivizi de tram­pa d-lor Eug. Stătescu și Sărățeanu. Și aceasta reiese și mai mult din împre­jurarea că de­și posedă asemenea acte care ar fi compromițătoare dacă ar fi autentice, cei de la guvern nu au cu­­ragiul de a da în judecata Curții de Casație pe mitropolitul acuzat. Gând ne reamintim mijloacele cu care au guvernat escrocii colectiviști de la 1876 până la 1888, când știm că toate înscenările mizerabile—procesele din Galați, Râmnicul-Vălcei și Bucu­rești (Oroveanu)—au fost atunci opera d-lui Eug. Stătescu secundat de ca­ractere ca Sărățeanu, cum să ne mai v <0 Vi '2

Next