Timpul, iunie 1896 (nr. 120-143)
1896-06-01 / nr. 120
ANUL AL OPTSPREZECELEA. — No. 120 UN NUMER 10 BANI ABONAMENTELE In țară pe un an..........................................30 lei » pe 6 luni.............................. 18 lei » pe 3 luni...........................................10 lei Pentru streinătate, un an . ..........................50 lei lm Paris ziarul nostru se găsește cu 0,20 b. numărul la Agence de journaux étrangers, rue de Maubeuge, 69 și la toate chioșcurile. REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA 7 și 8 - Pasagiul Român 7 și 8 EDIȚIA A TREIA DUPĂ JUDECATĂ Voința Națională se ține de vorbă. In numărul de eri monitorul colectivist publică mai multe documente care tind să dovedească că mitropolitul Ghenadie a fost un falsificator și că a existat și există un act compromițător pentru el la un asasin care se află în închisoare. Prima întrebare ce trebue să-și pună orice om cu minte este pentru ce Voința Națională publică lucrurile acestea după judecată, și nu le a făcut să figureze la judecată. Pentru ce dacă există dovezi de felul celor arătate de Voința în contra mitropolitului Ghenadie, să nu fie judecat și osândit pentru ele, ci să se facă un simulacru de judecată pentru ce știa puțin serioasă a ipostasei Ghenadie în Sânta Treime, și cea și mai puțin serioasă a mantielor și a mitrelor arhiereilor și episcopilor. Voința are aerul să ne dea două motive. Amândouă sunt inexacte. Voința spune că «n’ar fi dorit să dea la iveală asemenea acte, ar fi preferat să fie acuzați pe nedrept și să tacă, dar noi atacându-l, i-am siluit», etc. etc. Memoria ziarului d-lu Sturdza îl slujește prost. Argumentarea Voinței ar fi adevărată și ar dovedi chiar mărinimie și înălțime de vederi, dacă mitropolitul ar fi fost dat în judecată numai pentru așa zisele abateri canonice. Atunci s’ar fi spus că guvernul vrând să evite un scandal, a avut bărbăția demnă de toată lauda să prefere a lua asupră-i odiosul unui simulacru de proces, decât să răscolească noroia împrejurul bisericei române. Din nefericire însă lucrurile nu stau așa. Actul de acuzație al mitropolitului Ghenadie ca și sentința cuprind și învinuirea relativă la raporturile cu un asasin. Deci scandalul nu a fost evitat. Din potrivă, scandalul a fost înlocuit. Este un mare scandal a descoperi opiniei publice că mitropolitul țărei are secrete la un asasin, este însă un scandal și mai mare a acuza și osândi de o asemenea vină nu numai pe un mitropolit, dar pe cel din urmă chiar dintre oameni fără dovezi serioase. Este clar evident că imputarea ce am făcut guvernului rămâne în picioare. In loc de a se aduce dovezile, documente și martori acolo unde trebuiau duse, adică la judecată, acolo unde acuzatul putea să-și arate apărarea lui, să spulbere mărturiile cu contra-mărturii dacă putea, să înlăture documentele dacă erau de înlăturat, ele se aduc prin presă și după judecată. Rezultatul este că guvernul înlăturând el însuși judecata Sinonodului, supune pe mitropolit la judecarea presei, și aduce dinaintea ei piesele pe care să poată să-și facă convingerea și să se pronunțe. O mai greșită procedare, un mai mare dispreț și pentru Sinod și pentru opinia publică, și pentru eternele principii de justiție care cer ca orice judecată să fie contradictoare, este greu de închipuit! Al douilea motiv indicat de Voința pare a fi fost dorința de a nu se juca nouă opoziției un fel de farsă, un fel de ștrengărie. Ziarul guvernului spune verde că prin această publicare voește să ne facă «să ne fie rușine» pentru cele ce am spus și făcut de când cu cestia mitropolitului. Și aici se înșeală amar organul d-lui Sturdza. Noi de la început—colecția Timpului stă de față—am cerut să se facă lumină și lumină deplină. Noi de la început am spus categoric că dacă guvernul are dovezi, dar dovezi serioase și despre fapte grave, să le dea pe față pentru ca,—am repetat-o de atâtea ori—sentința ce se va da să aibă o astfel de autoritate morală, încât să nu să poată pune în îndoială și nepărtinirea și oportunitatea ei. Noi am criticat tot timpul și vom critica și d’aci ’nainte - - chiar dacă dovezile din Voința ar fi adevărate — întreagă procedarea guvernului de la început până azi. Și tot cu violență criticăm și acest procedeu de a se judeca oamenii după ce au fost osândiți și executați. Strengăria guvernului, de altfel, n’avea nici un rost. Voința se înșeală amar când crede că dacă ar dovedi că mitropolitul Ghenadie era «plin de viții și încărcat de păcate» ne ar rușina pe noi conservatorii sub care densul a fost ales mitropolit. Intr’adevăr, noi nu am inventat pe mitropolitul Ghenadie, noi l’am găsit de 19 ani episcop. Mai mult, noi l’am luat din brațele primului ministru de azi. Să nu se uite, nu poate să se uite că mitropolitul Ghenadie s’a ales mitropolit la 1893 și că de la 1889 până la 1892, după mărturisirea d-lui Sturdza, el a fost cu d. Sturdza colaborator la o culegere și editare de documente istorice privitoare la regenerarea României editare la care a contribuit și cu zece mii de lei. Cum am spus-o, de când s’a început acest colosal scandal, suntem perfect desinteresați ca partid politic. Ștrengăria pe care ar fi voit să ne o joace guvernul nouă, nu ne ar putea vătăma, dar țarel a vătămat adânc, dacă cu adevărat guvernul a avut și are dovezi de cele care nu se discută, și totuși a preferat să facă o judecată-comedie și să tulbure așa de profund conștiința publică. Ca să dovedim cât este de adevărat că pe noi nu ne poate atinge orice ar dovedi guvernul—dacă ar dovedi — vom da o pildă. Voința pretinde că la 1874 arhimandritul Ghenadie a falsificat semnătura protectorului său, mitropolitul Nifon. Spre a dovedi aceasta, Voința publică o protestare care s-ar fi trimis la 4/16 Decembre 1874 — acum 22 de ani—de către protosinghelul Hariton Mateescu către S-tul Sinod ca să nu aleagă pe arhimandritul Ghenadie arhiereu, căci era plastograf, deci nevrednic. Protestarea aceasta datează de 22 de ani, și a trebuit să fie cunoscută d-lui Sturdza care atât s’a ocupat și se ocupă de cele bisericești. Dacă protestarea există și dacă protestatorul a spus adevărul, cum se explică că d. Sturdza să fi făcut de la 188q până la 1892 din episcopul Ghenadie, fost plastograf, colegul săîi ia lucrări de erudiție ? D. Sturdza este om în toată firea, d-sa consideră desigur că a pune numele cuiva alături de al său este oarecum a lua pe garanție cinstea lui. Atunci cum se poate ca, știind că Ghenadie arhimandritul fusese plastograf, și încă plastograful binefăcătorului său mitropolitul Nifora a pus numele său pe aceeași copertă cu al lui Ghenadie episcopul ? Explicația este ușoară. Se vede că d. Sturdza de la 1889 până la 1892 trebue să-și fi zis că acuzarea de plastografie nu poate sta în picioare, că cei trei martori ce se invoacă de protestatar sunt câte trei morți, că dacă cu adevărat arhimandritul Ghenadie ar fi falsificat semnătura mitropolitului Nifon. Sinodul prezidat de acest mitropolit nu l’ar fi ales arhiereu, că mitropolitul Nifon nu l’ar fi hirotonisit arhiereu și că mai târziu același Sinod prezidat de acelaș mitropolit Nifon nu l’ar fi ales episcop. Iată ce trebuie să-și fi zis d. Sturdza între anii 1889 și 1892 când a primit să colaboreze cu episcopul Ghenadie. Iată de ce este absurd a se crede că se lovește în noi când se reeditează o acuzație pe care d. Sturdza, judecând despre propria sa cinste, prin urmare judecând cu severitate și băgare de seamă, nu a crezut-o nici întemeiată, nici măcar posibilă. Căci noi—și aici este deosebire între modul nostru de a lupta cu al d-lui Sturdza—nu putem învinui pe șeful partidului liberal că a primit colaborarea și cu atât mai puțin cotizația unui episcop pe care l-ar fi bănuit măcar de falsificator. Cellalt fapt fite care vorbește Voința Națională are marele avantagiu d’a nu se bizui pe mărturii care întotdeauna se pot discuta, ci pe documente. Voința Națională publică două scrisori ale mitropolitului Ghenadie din anul 1893, posterioare alegerei sale de mitropolit. Suntem datori să discutăm, și să discutăm cu nepărtinire, și cu severitate aceste scrisori, înainte însă de a o face, pentru că aceste scrisori nu au fost produse în vre-o judecată în care cel ce se zice că le-a trimis să fi avut ocazia să le recunoască sau nu drept ale sale, cerem «Voinței Naționalei să le Publice în facsimile. O dată publicate în facsimile și dovedit că emană în adevăr de la mitropolitul Ghenadie, vom ști—deși nu suntem nici Sinodul nici Curtea de Casație—să ne dăm sentința fără ură și fără părtinire. Nădăjduim că față cu gravitatea situațiunei, Voința Națională ne va satisface cererea noastră foarte legitimă și căt mai în grabă, dărușani între baionete și cu cămașa neschimbată de zece zile ? Numai decât îți scot o declarație a însuși mitropolitului în care se spune că nici în raia nu se trăește mai bine — sufletește — decât în mâna prefectului Dobrescu. Și întrebi de ce au smuls barba arhiereului Valerian Râmniceanu ca să iscălească osânda stăpânului său? A doua zi îți reproduc în facsimile semnătura prea sfântului părinte pusă de mâna lui proprie pe sentința trecută deja de Sinod în cartea sfântăț?) Cum vedeți, colectiviștii au fidură la mână pentru fiecare blestemăție pe care o săvârșesc Sărățenii stăpânirea. Este adevărat că a doua zi se dovedește cum că scrisoarea lui Damaschin e dictată de Puiu Alexandrescu, că declarația mitropolitului este smulsă cu gendarmî și că semnătura arhiereului e obținută în urma formulei cunoscute : «Iscălitura sau viață!» Sunt adevărate toate acestea , dar ce-i pasă colectivistului ? El nu ține—să treacă drept om drept și respectuos către lege , nu. Lui îi trebue un răvaș cu care să dea schimbul un moment ziarelor independente, pentru rest,al ei Sărățeni cari să ducă polemica. In special declarația I. P. S. S. mitropolitului primat publicată în Voința Națională de alaltă ori amintește în totul practicele liberalilor cari operează prin Calabria sau pe creasta Pindului. O dată căzut pe mâna acestor Dobrești, nu mai poți scăpa de canon decât scriind acasă, sub dicteația prefectului bandei, să depue, la un loc cunoscut, o sumă de bani ca resplată pentru liniștea sufletească ce ți-a procurat lăcașul pitoresc în care te-a instalat banda. Dacă ai nenorocul ca cel de acasă să nu te înțeleagă, atunci ești silit să scrii a doua oară și de astă dată să însoțești scrisorea de o ureche sau de un deget ca semn peremptoriu de tratamentul dulce la care ești supus. Ca să nu fie supus și la această grea Încercare, închisul de la Căldărușani n’a mai așteptat a doua somațiune ci a iscălit declarația pe care l-o cerea d. Dobrescu. Unul câte unul, colectiviștii au introdus toate apucăturile tâlharilor cari se ațin la drumul mare. Dan. telegrame Din Transvaal. Londra, 11 iunie. D. Chamberlain a citit în Camera comunelor o telegramă a agentului englez la Pretoria care zice că cei patru condamnați la moarte au fost puși în libertate în schimb a 25,000 lire fiecare și angajamentul de a nu mai participa la politica țerei. Atentatul din Barcelona. Barcelona, 11 iunie. Guvernatorul a ordonat arestarea tuturor anarhiștilor străini cari locuesc în oraș sau în provincie. Madrid, 11 iunie. Anarhiștii sunt păziți de aproape. S’au luat precauțiuni mari în împrejurimile și interiorul Camerei. S’a trimis o escadră pentru a păzi Barcelona. Consiliul de miniștri a adoptat proiectul de lege privitor la represiunea anarhismului: . CU TICULĂ...... Ați băgat de seamă ? Ca pungașii internaționali cari în tot momentul au asupra lor câte trei-patru pașapoarte, colectiviștii au documente pentru fiecare ticăloșie pe care o făptuesc. Le impun, spre pildă, că într’un chip care ar rușina pe un sălbatic au târît din palatul mitropolitan pe șeful bisericei naționale ? La moment îți scot scrisoarea lui Damaschin. Și învinuește că s’au mișelit până în punctul de a ține pe mitropolit la CĂl SAMBATA 1/13 IUNIE 1896 UN NUMER 10 BANI ANUNCIURI ȘI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. VI.......................0,40 Reclame..................... j III............... » ..................... » NI. . ’ * 2,505— In Paris anUnciUrile se primesc la Agenția Havas, 8 Place de la Bourse, ‘ REDACȚIA SI ADMINISTRIJflA 7 și 8 - Pasagiul DComân - Liniștit, dar cinstit și Am arătat alaltă-erî trei scâlcieri ale adevărului din articolulț cu pretenții serioase publicat de Voința Națională. Mai sunt două: Cea d’Inteiü este relativă la sesiunea Sinodului din toamna anului 1895. D. Stolojan afirmă că neînțelegerea dintre guvern și mitropolitul Ghenadie a isbucnit deja în această sesiune și că din această cauză d. Poni ar fi fost silit să închidă în grabă sesiunea sinodală. Iar nu neadevăr. Sesiunea Sinodului din toamna anului 1895 a durat de la 12 Octombre până la 1 Noembre, a durat prin urmare mai mult decât cele 10 zile obicinuite. In anul 1891, toamna, sesiunea Sinodului a durat de la 12 Octombre până la 5 Noembre, iar in primăvara anului 1892 de la 1 Marti la 15 Maiti. Prin urmare, sesiunea de toamnă a anului 1895 a avut o durată normală. In tot cursul acestei sesiuni mitropolitul Ghenadie a avut majoritatea in Sinod și sprijinitorul său a fost episcopul de Galați. Față de guvern raporturile dintre mitropolit și ministru au fost cât se poate de cordiale. Știm, da, știm că cordialitatea era numai superficială și că sub densa guvernul întindea cursa mitropolitului Ghenadie, dar nu de planurile ascunse ale guvernului ne ocupăm azi, ci de fața oficială a lucrurilor. Mitropolitul Ghenadie, in discursul său de deschidere a S-tului Sinod, discurs în care propune deliberărilor fraților săi 19 chestii, dintre care una implicând o revizuire a legii clerului mirean, spune : «Credem că frățiile voastre arătându-ne luminile asupra cazurilor ce se vor semnala, va fi readus la spiritul păcii și al dragostei și sperăm că de aci înainte nu se vor mai ivi nemulțumiri în S-tul Sinod. Avem această speranță cu atât mai mult că d. ministru de culte va face ca întotdeauna vederile d-sale cu vederile Sinodului să se armoniseze. ...» Iar ministrul răspunde că" nul care este la cârma țării, voind să ridice intelectual și material poporul românesc, se bizue pe biserică și în prima linie pe Prea Sfințitul Primat. La aceste cuvinte mitropolitul Ghenadie răspunde : «Astăzi când auzim aceste sfinte declarațiuni—căci sfânt este tot ce se vorbește pentru biserică—S-tul Sinod aduce prin mine mulțumiri întregului guvern și nu particular și d-lui ministru al cultelor care cu atâta dragoste și înțelepciune are să lucreze pentru biserică». Se vor întreba cei cari nu sunt în tainele fărădelegilor colectiviste cum se potrivesc aceste raporturi ultra-politicoase, pline de dragoste și de speranțe pentru viitor cu neomenia și mișeria din astă primăvara. Vom explica lucrul mâine. Până atunci ținem să mai restabilim un neadevăr de al d-lui Stolojan. Ministrul de interne afirmă că în scopuri de influență politică conservatorii când erau la putere au făcut alegerile din Sinod. Să examinăm lucrul. Dintre cei 16 membri ai S-tului Sinod, opt au trecut prin alegeri și numiri de la 1892 până azi. Patru episcopi și patru arhierei au decretele lor contrasemnate de fostul ministru al cultelor. După socoteala d-lui Stolojan, fostul ministru al cultelor ar fi trebuit să fie politicește stăpân pe hotăririle S-tului Sinod, dacă cu adevărat el în alegerile și numirile lui ar fi urmărit interese de partid politic, așa.Experiența a dovedit că n’a fost că aceeași experiență a dovedit că fostul ministru al cultelor s’a înșelat adesea asupra caracterului oamenilor, lucrul este sigur. Dar ca el să fi urmărit vre odată scopuri politice in Sinod și in biserică, faptele dureroase din vremurile din urmă dovedesc cu prisos contrariul. D. Stolojan de altfel mai are un mijloc de a se lămuri. Opt sunt cei cari,—dacă în L-ta biserică ar domni aceleași regule etice ca in lumea laică,—ar avea măcar obligații de prieteșug către fostul ministru al cultelor. Să-l întrebe, dacă nu le-a spus tutulor înainte și după ce ’i-a numit, tutulor, chiar și Mitropolitului Ghenadie, câ’i roagă să nu aibă nici o legătură cu nici un partid politic, să slujească țara și biserica cu aceeași bună credință și același devotament sub liberali ca și sub conservatori, să fugă ca de Satana de pilda episcopului Partenie, care nu este episcop ortodox, ci episcop colectivist, și față de dănsul fostul ministru de culte să nu simtă nici un fel de obligație de recunoștință. Și d. Stolojan știe că acest din urmă sfat l’au urmat cu cea mai desăvârșită punctualitate. LA CASAȚIEI Am întrebat erî pe Voința Națională , scrisorile mitropolitului Ghenadie către arhimandritul Damaschin, publicate în numărul ei de ore, sunt oare scrise de mâna mitropolitului ? Suntem aproape siguri că organul samsarilor de afaceri scandaloase nu va răspunde, căci mărturisirea că scrisorile nu sunt autografele mitropolitului primat ar fi recunoașterea că avem a face cu o înscenare odioasă, cu niște falsificate criminale,—și colectiviștii sunt prea rafinați tâlhari pentru a nu ști cum se induce justiția în eroare. Toată legenda ce însoțește scrisorile publicate de Voința Națională și însuși textul acestor scrisori mărturisesc că totul nu poate fi decât o intrigă ordinară, așa cum știu s’o plămădească numai indivizi de trampa d-lor Eug. Stătescu și Sărățeanu. Și aceasta reiese și mai mult din împrejurarea că deși posedă asemenea acte care ar fi compromițătoare dacă ar fi autentice, cei de la guvern nu au curagiul de a da în judecata Curții de Casație pe mitropolitul acuzat. Gând ne reamintim mijloacele cu care au guvernat escrocii colectiviști de la 1876 până la 1888, când știm că toate înscenările mizerabile—procesele din Galați, Râmnicul-Vălcei și București (Oroveanu)—au fost atunci opera d-lui Eug. Stătescu secundat de caractere ca Sărățeanu, cum să ne mai v <0 Vi '2