Timpul, iulie 1899 (nr. 145-170)

1899-07-31 / nr. 170

ANUL AL DOUĂ­ZECI ȘI UNU — NO. 170 EDIȚIA A TREIA _____________SAMBATA 31 IULIE (12 AUGUST) 1899 UN NUMÉR 10 BANI UN NU­MER 10 BANI ABONAMENTELE In­­tră pe un an . ................30 lei » pe 6 luni.......................................18 lei » pe 3 luni.........................................10 lei Pentru străinătate un an ... . 50 lei la Paris ziarul nostru se găsește cu 0,20 b. Numărul la Agence de joumnaux étrangers rue de Maubert, 69 și la toate chioșcurile.TIMPUL REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA București, Calea Victoriei — 70 ----------------------------------------------­REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA^, ori^+fțQ București, Calea Vicii ANUNCIURI SI INSERȚII Linia 30 litere petit pag. IV . . . 0.40 Reclame .­...» III . . . 2.50 » . ...» II ... 5.— Iu Puri« anunciurile se primesc la A­­genția Havas, 8 place de la Bourse. ARTICOLE DE VARA Acum, pe căldurile mari ale verei, când subiectele de ziar sunt rare, o gazetă, spre a da ceva mai de seamă cititorilor—așa credea cel puțin—pu­blică o serie de articole privitoare la viața intelectuală a Românilor sau, mai lămurit, asupra fruntașilor aces­tei vieți intelectuale. Și lucrul s’a anunțat ca fiind ceva nemai văzut: redacția a anunțat cu mare egomot publicarea acestor arti­cole, pe care, zice acea gazetă—scrisă în limba franceză—, sigur că lumea le va citi cu plăcere și cu folos, căci va citi pagini luminoase și pline de vervă «dans lesquelles le briliant de la forme ne le cade en rien au se­­rieux du fond». Apoi autorul acestor articole d. N. Iorga, profesor, spune în primul articol că sentimentul unei înalte datorii de îndeplinit îl face să publice aceste opiniuni sincere,­cum le intitulează d-sa. In articolul introductiv d. N. Iorga se plânge de puțina atențiune dată pro­­ducțiunilor noastre literare, și de aci conchide că nu suntem patrioți. Până aci, negreșit că era ceva interesant, de­și nu corespunzător așteptări­lor, — dar scuzabil prin faptul că era numai o simplă introducție. — Timpul a și intrat în discuție, ară­tând cum literatura și patriotismul nu’s necesar legate una de alta și că, dacă noi admirăm și citim lucrări streine,—prin opoziție cu Bulgarii cari citesc numai scrierile lor, chiar de’s rele, apoi asta e o dovadă de superio­ritate intelectuală, nemulțumindu-ne cu lucrări mediocre sau chiar proaste cum sunt multe din producțiunile de la noi. Până aici se poate discuta. De aci încolo d. Iorga­­ și-a adus aminte că România e o țară de sălbateci și că Universitatea nu merită să posede un profesor de talia d-sale—cum a de­clarat-o după catedra Universității— ,și ca să-și resbune pe neamul româ­nesc care nu vrea să cadă în extas înaintea d-sale, s’a năpustit cu o fu­rie,—care nu corespunde nici cu pre­vestirea de seriosi­tate a fondului, de la început, nici cu înalta îndatorire de îndeplinit,—ce și-a asumat-o auto­rul articolelor. Și atunci d. Iorga n’a mai știut să păstreze nici o măsură în cele spuse: d. Hasdeu e un vani­tos; d. Tocilescu e un om care îm­piedică pe tinerii de talent de a intra în Academie, e un calomniator, un intrigant... De aci încolo e sigur lu­cru că d. Iorga nu­­ și-a mai­­ recitit articolele, scrise într’un moment de fu­rie neînțeleasă pentru mulți, dacă nu pentru toți. Dar să continuăm a spicui încă vre-o câte­va din aceste așa de lumi­noase bucăți în care strălucirea for­mei se ia la întrecere cu seriositatea fondului... D. Urechiă a făcut studii la Madrid, unde — spune autorul articolelor—a învățat mai apoi și Andrei Vizanti... In fața unui asemenea lucru negreșit că nu mai e nimic de zis, căci d. Iorga nu e întru nimic responsabil dacă re­dactorul gazetei care­­ i-a publicat arti­colele a găsit de cuviință să lase a se imprima așa ceva. De aci înainte nimic nu trebue să mai surprindă pe nimeni. D. Urechiă arată un entusiasm nesincer , d. Ure­chiă e un commis-voyageur al patrio­tismului, în fine de autor al articole­lor crede că’i-e permis a spune că nu crede solide cunoștințele d-lui Ure­chiă... E frumos și e înălțător că în Ro­mânia e destul să aibă gust cine­va— ori­cine ar fi el—ca să-și bată joc de oamenii noștri, ca să aibă câmp liber în gazete, cum se întâmplă în căzu de față, când un d. profesor, care n’a căpătat de la Academie un premiu pe care-l dorea, și care n’a fost lăsat să pătrundă în Academie, spre a a­­duce și acolo obiceiurile pe care le desvăluește în gazetă, nu mai ține so­coteală de nimic în arătarea părerilor sale, întru nimic fundate, și-și dă drum liber furiei sale. A 1 dar în unele părți d. N­ Iorga crede că probează cele spuse. D. To­cilescu împiedică pe oameni mai scru­­puloși de a publica documentele de la Brașov, sau le face zile amare... Așa ? Va să zică profesorul din Sofia, d. Miletici, care a descoperit pe un Imeșl-Vodă din o listă, in care era vorba de un fel de papuci ai lui Vodă, de meșii lui Vodă, era omul indicat să le publice ? El era omul scrupulos, destoinic, etc.? Documentele istoriei noastre de ce să se publice de un strein, și nu de descoperitorul lor, care este d. Tocilescu? Ca să zică, dacă nu lași pe agra­mați să-și bată joc de lucruri, ești intrigant ? Dacă descoperi neștiința cui­va ești calomniator? Ce sunt astea ? De cine sunt scrise? De un profesor universitar ? Pe ce se basează afirmări ca aceasta, că d. To­cilescu lasă pe soldați să sape în di­ferite părți ale țerei pentru a face descoperiri arh­eologice, fără ca ni­meni să conducă pe acești soldați ? Ca să zică, soldații au descoperit, au descris, au­ ilustrat monumentele noas­tre străvechi ? A controlat d-sa a­­ceastă știre ce’i s’a adus, și cine ’i-a adus-o ? Nu cum­va ’i s’a adus de acei — din fericire puțini — studenți, care joacă rolul de ștafete ? Când se vorbește de intrigă și calomnie nemerit lucru să ai asemenea nu e mij­loace la îndemână, care mai cu seamă te pot aduce să spui lucruri care n’au existat și nu există, cum e în cașul de față. Și când se vorbește de corec­titudine nu trebue uitat că un d. profesor universitar — aci e locul s’o spunem — a promis unui student din clientela sa câ’l va trece la examenul de licență chiar de nu va ști, căci ’i-a spus că la dânsul poate să nu învețe, iar în ziua fixată pentru examinare, intrând pe ușă ’i-a spus : Să știi că’țî dau bilă neagră de nu vei ști. Ur­marea a fost, negreșit, bila neagră, iar motivul acestei schimbări la față a fost că elevul nu era destul de de­votat acelui d. profesor, care era d. Iorga. De unde e, apoi, afirmarea că d. Tocilescu nu deschide nici­odată mu­­seul ? Ar fi de dorit să se observe de d. Iorga că cititori de ai ziarului francez, în care -și publică d-sa opi­niile sincere, trăesc foarte mulți în București și deci pot să-și dea seamă de enormitățile pe care le afirmă. Ei, dar în schimb, după atâta ne­caz pe capul d lui Iorga spre a găsi pe cine­va care să i se arate desăvâr­șit și care să fie arătat generațiilor viitoare ca un model demn de imitat, în schimb e d.... Sturdza. Noroc pe noi !... Vezi așa e omul când e noro­cos , de unde nu se gândește de a­­colo ’i vine mântuirea și fericirea. Insă, bietul d. Sturdza.... e un năpăstuit de soartă, un om neprețuit, care, însă, din causa politicei — in care auto­rul articolelor nu se vîră (asta ar mai lipsi!), după cum spune — e reu vâzut și la Academie. S’a format aci o coaliție în contra omului ăs­tuia atât de mare, care coaliție e com­pusă din junimiști, din aurelianiști și din acaparatori și vanitoși — și a­­ceștî din urmă sunt, după d. N. Ior­ga, d-nii Hasdeu, Tocilescu și Ure­chiă... ca să mai țină socoteală ci­ne­va de asemenea lucruri, care se aud în alte părți de­cât la Universi­tate, ar însemna a sta la discuție in privința lor, și când e vorba de un stil așa de strălucitor, nu toți pot să-l urmeze pe d. autor al «opiniilor sin­cere». Vom urma însă cu descrierea cali­tăților d-lui Sturdza,—partea nostimă a acestor articole. Așa­dar d. Sturdza e năpăstuit din cauza politicei, și o­­pozița de la Academie nu distinge în d. Sturdza pe omul politic de condu­­cătorul Academiei, pe când toată lu­mea știe — lucru, însă, pa care nu-’l spune d. Iorga—cu câtă grije se trans­formă d. Sturdza când intră pe poarta acestei înalte instituții, în­cât nici nu mai cunoști pe șeful unei grupări po­litice, de­și—insă negreșit printr’o în­tâmplare — bibliotecar e un membru al acestei grupări politice—d. Bianu, prezident e instalat un alt membru al acestui grup — d. Poni, și în fine, secretar e însuși d. Sturdza. Negreșit lăsăm la o parte faptul că d. Sturdza de câte ori era vorba de lucrări cul­turale, se desbrăca de haina de om politic și dădea însărcinări oamenilor celor mai potriviți unei asemenea che­mări, dovadă însărcinarea dată unui fost redactor la Gazeta Poporului — gazetă care se întâmplase a fi a gru­pului d-lui Sturdza — ca să scrie o parte din Istoria Românilor pentru Expoziția de la Paris. — Apoi tot d. Sturdza a dat publicarea marelui dic­ționar pe mâna oamenilor competenți —zice d. Iorga. Negreșit că foarte bine a făcut... Până când rușinea asta ca d. Hasdeu să aibă o ast­fel de însăr­cinare? Un agramat și pe deasupra nici nu era membru în clubul d-lui Sturdza... Ori­cine e mai în stare de­cât d. Hasdeu să aibă o ast­fel de sarcină, mai ales că d. Hasdeu trebue să știți — oroare — e prieten cu fostul Mitro­polit Ghenadie, și dacă nu i-se lua lucrarea mai curând, sigur că era să ne tacă de rîs. Și în fine s’ar fi putut adăoga că d. Sturdza a dat publicarea documen­telor Hurmuzachi pe mâna omului ce­lui mai competent din România , d. Nicolae Iorga. Și negreșit că lucrul e așa. Se poate vedea ceva chiar din articolele d-sale din care reese că d-sa era mândria Universității unde a învățat și era sin­gurul dintre studenții de acolo care putea să citească o livre ouvert pe autorii clasici. Dar asta nu e nimic pe lângă altele pe care nu se spune din modestie. Și așa se face că un om de geniu ca d. Hasdeu e judecat de d. N. Iorga, care e d. N. Iorga ; așa se face că tot talentul și munca d-luî Tocilescu e batjocorită ; și așa patriotismul și ac­tivitatea d-luî Urechiă sunt tîrîte prin noroi... Râmân în picioare, însă, numai doui uriași; d-nii Dim. A. Sturdza și N. Iorga... Așa fiind lucrurile, s’a spus destul și poate că s’a insistat mai mult de­cât trebuia asupra acestor articole de vară-A. ----------------------►-saw---------------------­T­ELEGRAME Călătoria Khedivului Triest, lo August Khedivul Egiptului a sosit pe bordul cora­biei Safa el Bahr. A plecat la Viena. Moartea unui ministru persan Paris, io August Ministrul afacerilor străine din Persia, care era de cât­va timp aci, a murit în mod subit. Tributul Ciprului Constantinopol, io August O­­radea sancționează conversiunea tributu­lui al insulei Cipru. ---------------------------------—-----T—---­ Ramura alimentară ' (Frunzarele) Ca urmare și ca conclu­ziune a stu­diului pe care­­ l-am publicat asupra lipsei de nutreț, vom­ trata pe scurt chestiunea folosirea pădurilor din punc­tul de vedere al hranei vitelor. Pentru aceasta e nevoe de o mică introducere. Este știut, zice Grandeau, că toate plantele spontanee sau cultivate sunt, afară de câte­va excepțiuni, alimente pentru herbivori. Excepțiunea pe care o fac la această regulă unele vege­tale sau părți de vegetale provine fie din cauză că conțin in țesăturile lor substanțe toxice (otrăvuri organice), fie din cauza unor însușiri fizice par­ticulare, precum tărie, miros, gust, etc., care le ia caracterul lor come­stibil. Această facultate de a hrăni mațele, comună celui mai mare ant­nu­măr de plante, ele o datorează com­poziției lor chimice care e aproape identică la toate; în adevăr, toate cu­prind, în proporții variabile, materii azotate, foarte apropiate prin consti­tuția lor de albumina sângelui sau a oului, principii amilacee (scrobeala), materii zaharoase de diferite feluri și substanță grasă. Massa vegetalului o formează apoi celulosă, substanță care se apropie mult, prin compoziția sa, de scrobeală și de zahăr, dar care di­feră de acestea prin structura și prin proprietățile sale fizice. In fine, toate plantele conțin o oare­care cantitate de materii minerale, fără de care ela­borarea țesăturilor lor nu s’ar putea face și dintre care cele mai impor­tante, din punctul de vedere al hranei animalelor, sunt potasia, fosforul și calcea (varul). Din ele extrag totalitatea fosfatului herbivorele de calce necesar formării vaselor lor, a coar­nelor, etc. Prin analiza plantelor putem să a­­vem o idee despre bogăția respectivă a fie­căreia din ele ca nutreț pentru animale și să facem calculele necesare pentru ca să știm cum să înlocuim un nutreț cu altul. Nu putem insă înlocui un nutreț cu o egală greutate de alt nutreț de­cât dacă și valoarea nutritivă a cnelor aceste nutrețuri e egală. De am­a­­ceea cultivatorii de vite, pentru ca să poată face calculele înlocuirii unui nutreț cu altul, trebue să aibă in ve­dere tabelele composițiunii nutrețu­­rilor­. Dacă nu se ține seamă, mai zece Grandeau, de diferințele compo­­zițiunii nutrețurilor, se comit erorile cele mai grosolane, din îndouitul funct de vedere economic și fisil­­ogic. Nutrețurile se împart în două mari grupuri de căpetenie; primului grup s-a dat numirea de nutrețuri con­centrate, care conțin in proporție mai mare materii azotate, scrobeală sau materie grasă și în proporție mai mică celulosă și apă; acestea sunt boabele de cereale, rămășițele semințelor ule­ioase, diferitele turte. Al douilea grup în care predomnește celulosă se chiamă nutreț brut sau voluminos. genul și paiele formează tipul acestei categorii. Nu vom­ urma pe Grandeau în sa­vantele sale desvoltări asupra teoriei raportului nutritiv și a coeficientului dle dig­estibilit­ate al nutrețurilor, nici asupra metodelor directe și indirecte pentru determinarea compozițiunii lor chimice. Acestea sunt teorii prea spe­ciale, prea teh­nice și nu intră în ca­drul acestor articole, care nu au pre­tenția de a fi savante. Vom­ spune numai că plantele cele mai bogate în materii azotate digesti­­bile sunt și cele mai hrănitoare. Arborii și arbuștii fiind compuși din aceleași substanțe ca și cele­l­alte plante constitue un aliment pentru herbivore și diferința valorii lor nu­tritive atârnă pe de o parte de felul esenței, iar pe de alta de virsta plan­tei sau de diferitele sale organe. In genere cu cât un organ e mai tîner, cu atât e mai bogat în substanță ali­mentară digestibilă. Ca să vulgarizez și mai bine a­­ceastă idee, vom­ spune pentru toți a­­ceia cari aud vorbind de frunzare, fără a ști bine ce însemnează, că nu numai frunza arborilor constitue o hrană pentru animale, ci și lemnul lor, dar că cu cât e mai tînără par­tea de arbore pe care voim s’o între­buințăm ca nutreț, cu atât e mai bo­gată în substanțe nutritive, adică mai hrănitoare. Dacă voim să graduăm această valoare nutritivă, punem în primul rang frunzele și apoi conti­nuăm de la estremitățile crăcilor spre trunch­iu. Cu cât ne apropiem de trunchi, cu atât scade valoarea nutri­tivă a plantei. Ea merge deci des­­crescând de la virfuri spre trunchi­ și rădăcină. Până și trunchiul copacilor poate să serve de aliment pentru unele ma­mifere. Știm din istoria naturală că atâtea rozătoare, printre care mai cu­ predilecție castorul, se hrănesc cu lemn. Pe de altă parte toți herbivorii care trăiesc în stare sălbatecă, cerbii și ciutele, țapii, căprioarele și caprele negre, iepurii, etc., cu ce se hrănesc oare când solul e acoperit de un strat gros de zăpadă și când nici frunze nu mai sunt pe copaci ? cu cetină de brad și cu vîrfurile arborilor foio­și, ba chiar cu scoarța unor esențe. Și toate aceste animale sunt m­ai grase de­cât cele­tele țăranilor noștri.mai multe din vi­te mult s’au făcut încercări, în nor­dul Europei, de a se hrăni vitele cu lemn propriu zis, cu tărîțe de feres­­trau brute sau­ tratate prin diferiți agenți chimici pentru a le face mai asimilabile. Deși s’a dovedit că va­loarea nutritivă a tărîțelor de lemn este inferioară aceleia a paielor celor mai sărace, totuși s’a constatat prin aceste experiențe inocuitatea acestui mod de alimentare, care nu provoacă nici o desordine la animalele supuse la aceste încercări. Tubul digestiv al boului, al calului, etc. mistuiește per­fect elementele țesutului lemnos, fără să aducă vre-o vătămare acestor a­­nimale. De­sigur nu vom­ recomanda aceas­tă hrană, care amintește hazlia cri­tică a unui agricultor norvegian. Un țăran, zice acest agronom, care fusese sfătuit să întrebuințeze acest mod de hrană pentru boii săi, nu reuși să în­duplece vitele sale ca să primească tărițele de lemn de­cât după ce le puse ochelari verzi, spre a le face să creadă că le ofere un minunat fân tocat. Dar dacă lemnul brut nu poate fi întrebuințat in mod avantagios ca hrană pentru vite, cu totul alt­fel stă chestia în privința rămurelelor recol­tate primăvara sau toamna, tocate și supuse la o fermentațiune specială, închipuită de d. Ramann, profesor la Eberswalde. Vom vedea că aceste rămurele dau un nutreț superior fânului obicinuit și pe care nu’l egalează de­cât fânul de Alpi. Al. Ciurcu. ---------------------------------------------------­­ ­) A se vedea No de la 24 iulie al Tim­pului și cele precedente. 2) Vom­ publica o asemenea tabelă, la sfârși­tul acestei lucrari. PROCESUL DREYFUS — Prin fir telegrafic —W. —Rennes, 10 August"" Consiliul de resboiű s’a întrunit dim­i­­neața ca de obicei". A ascultat și sfâr­șitul deslușirilor generalului Ch­amoin asu­pra dosarului secret care conține 370 de documente. S-a hotărît ascultarea d-lui Paleologu care a dat consiliului toate ex­­plicațiunile dorite asupra dosarului diplo­matic care conține 220 de documente din care aproape jumătate au fost examinate. Explicațiunile d-lui Paleologu au fost as­cultate cu cea mai mare atenție. Căpitanul Moreau, ajutorul generalului Chamoin și contele de Chagonet,­­atașat de ambasadă, ajutorul d-lui Paleologu, asistau de asemenea la ședințele consiliului ale cărui audiențe vor fi reluate Sâmbătă. Consiliul nu va ține ședință nici Dumi­nică, nici Marți. Rennes, 10 August D. Demange declară că e fals syonul că ar fi primit de la Esterhazy o scrisoare în care se recunoaște autorul borderoului, și a orginalelor documentelor privitoare la afacerea Dreyfus. Rennes, 10 August D. Demange a făcut o vizită lui Drey­fus, după amiazi. Apărătorul lui Dreyfus face cele mai mari elogii judecătorilor mi­litari pe cari îi prestază ca însuflețiți numai de dorința adevărului și dând o atențiune minuțioasă în examinarea tuturor documen­telor. D. Demange conchide de aci că atât el cât și clientul său se pot felicita de a­­ceasta. Trebue deci să ne așteptăm la au­diențe care vor dura până la sfârșitul lunei. Rennes, 10 August D. Jaures a sosit aci. A declarat că nu va ține nici o conferință. Insă va urmări ședințele consiliului de rasboiü pentru a extrage elementele necesare pentru cro­nici cotidiane. Martorii cari părăsiseră orașul în tim­pul ședințelor secrete, încep a se reîntoar­ce ; printre aceștia se află Și d. Casimir Perier. —-—-—-------*mm*—-------—-— BANCHETUL DE LA ARAD Textul toasturilor «In Foaia Diecesană din Caran­sebeș găsim publicate cele două toaste care au făcut sensație, la banchetul dat săptămâna trecută la instalarea Părin­­telui Goldiș in Arad, anume vorbirea contelui Ștefan Tisza și răspunsul P. S. Sale Episcopului Nicolae Popea. Credem că Foaia Diecesană este izvo­­rul din care se putem reproduce, mai autentice, de aceea le dăm după a­­ceastă foaie. Iată-le : Vorbirea contelui Ștefan Tisza Imi pare rău că nu știu românește, pentru­ ca sentimentele ce nutresc față de frații noștri Români, să le tălmă­cesc în limba lor ca toți să mă înțe­leagă. De altminteri, dacă în faptele noastre ne conducem de iubirea către patrie, e tot una, fie că ne exprimăm sentimentele ungurește, fie românește. Ne vom înțelege 1 . Domnii mer­i (S’auzim ! S’auz­i !) Având comună iubire de patrie’ cu vremea trebue să ne înțelegem și asu­pra celor­ l’alte chestii, cari în present ne frământă încă, și au făcut ca aceste do­uă națiuni, avizate una la alta, să nu stea alături ca frați și aliați natu­rali. In prezenta serbare și mai ales în persoana mult stimatului nostru prieten, noul episcop, îndrăznesc a vedea un moment de apropiere. S’a dat idecă, tocmai prin alegerea lui, dovadă că poate fi un Român și iubitor al legii și neamului său și în același timp și pa­triot bun, care să se bucure de încre­derea tuturor. Să privim, domnii mei, în istorie. Ce ne învață și dovedește? Că Ungaria nu­mai așa s’a știut menține o mie de ani în mijlocul atâtor furtuni, că n’a apăsat, ci a lăsat liberă desvoltare tuturor na­ționalităților. Dacă vrește să existe și mai departe, nu va oprima nici de aici încolo (aplause furtunoase și strigăte : «Așa să fie !»). Misiunea ’și o împlinește tocmai prin faptul că stă pază desvol­­tării etnice a neamurilor ce locuesc a­­ceastă parte a Europei. Iar aliatul cel mai firesc al nației maghiare este nea­mul românesc. Să privim numai pe hartă și ne vom convinge că chipul de fericire și viață a neamului românesc nu poate fi de­cât înfrățirea cu Ungurii. Ridic paharul meu în sănătatea acelor români cari luptă cu sinceritate și inimă deschisă pentru biserica și neamul lor. Răspunsul P. S. S. Episcopului Popea Domnii mei! Vorbirea d-lui conte Tisza trece marginile unui toast obici­nuit de ocazie. El cuprinde declarațiuni

Next