Timpul, ianuarie 2000 (Anul 11, nr. 1-24)

2000-01-15 / nr. 11

O ediție bibliofilă a poeziilor lui Eminescu Se știe, a pus și pune gra­ficienilor și ilustratorilor de carte probleme din cele mai complexe. Implicațiile textului, atît de bogate, obligă la un efort creativ excep­țional. Poezia eminesciană con­ține virtual, prin marea­ ei plasti­citate, o inepuizabilă bogăție de imagini incitante. Pentru că ilustrația este interpretare, dar și creație, ilustratorul poate da frîu liber fanteziei, căutînd, la rîndu-i, reprezentări vizuale, expresive echivalente plastice, pentru a transpune grafic imaginile poe­tice. Cu alte cuvinte el trebuie să ajungă la depline afinități sufle­tești și intelectuale cu lirica emi­­nescului. în acest context, începînd din 1884, cînd Titu Maiorescu editează la Editura Librăriei SOCECO & COMP. București volumul Poesii //de Mihail//Eminescu Ediția întîi, cu o prefață a autorului (volum cu o frumoasă grafică, fiecare pa­gină fiind decorată cu vignete, cur­­de-lampe-uri, letrine, ornamente grafice specifice artei tipografice europene de la sfîrșitul secolului al XlX-lea) la volumul bibliofil apă­rut în 1944 și despre care doresc să aștern cîteva gînduri în rîndurile care urmează, și pînă în acest an rotund și jubiliar, bibliografia și bibl­iofilia eminesciană au eternizat peste timp memoria poetului ne­pereche, Mihail Eminescu. La aniversarea a 25 de ani de fructuoasă activitate editorială (1919-1944), „Societatea de Artă Grafică Cartea Românească“ a ales „pe Eminescu ca obiect al cărții jubiliare, pe Menny Tone­­ghin, scriitor și editor, ca îngrijitor al ediției, și pe Aurel Bordenache s-o tălmăcească grație“. Drept urmare, în durerosul an 44, apare una din edițiile monumentale, deja de mult o carte rară, „trasă în două mii­ de exemplare pe hîrtie Alfa- Română, fabricată special de Oficiul de vînzare a hîrtiei produse în țară, la Fabrica din Petrești, numerotate de la 1 la 2000“. Deci, în 1944 apare un volum bibliofil de 244 de pagini format mare, cuprinzînd 24 din „cele mai reprezentative“ poeme emines­ciene, CU­.58 de lucrări grafice, între care 26 planșe cu fotogravuri în sepia. Lucrările sînt semnate și datate între 1941 și 1944, deci în anii războiului, și ne-am aștepta să găsim în ele o cădere psihică, apropo de dictonul inter arma silent musa. Dimpotrivă, arta lui Bordena­che degajă disponibilități spiri­­tual-ideatice și artistice­­ deo­sebite. De fapt, e un dat al acestui „homo carpaticus“ să depășească, glosînd și zîmbind superior, apo­calipsul, într-o sută de ani de creație plastică avînd ca obiect, să zicem, Singurătate de Emines­cu, nici unul, dar absolut nici un artist, nu­­ s-a gîndit la o partitură muzicală. Ceea ce impune, de fapt, poemul. Mai toți relevează mizeria vieții eu-lui poetic. A. Bor­denache s-a oprit la apogeul compoziției eminesciene din „Singurătate“, acolo unde conjunc­ția coordonatoare contextuală adversativă „Dar“ întoarce totul în... „Dar atuncea, greezi, șoareci/ cu ușor măruntul mers,/Readuc melancolia-mi/iară ea se face vers“. Autorul a stăruit îndelung asu­pra fiecărui poem publicat în carte, dînd un ciclu de 3-4-5 lucrări pen­tru fiecare în parte: pentru Doină, Epigonii, Glos­­să, împărat și proletar, Luceafă­rul, Melancolie, Mortua est, O mamă, Scrisoarea I, II, IV,­­ cîte trei lucrări, Călin-patru, iar Scri­soarea III -cinci. El a surprins momente văzute dramatic de poet; spre exemplu acel vers cu „tot românii plînsu­­mi-s-a“este imaginat alegoric prin plîriiul în hohote al unei mume la năvălirea hunilor. între cele trei ilustrații la „Epigonii“, artistul are o compoziție satirică bogată, cu pergamente și surete,­rafturi cu incunabule, globul pămîntesc și, în mijlocul lor, un eșuat, un uran­gutan înfigînd pana în pagina sfîntă. în „Doină“ ridică spînzură­­tori și invadează totul cu ciori iar versurile din „Scrisoarea lu­­a“ („Cum nu vii, tu, Țepeș, doam­ne...“) le însoțește de un zdrahon mînuind un harapnic și șfichiuind cu el ceata de„smintiți și de mișei". Satiric deci, Drastic, „în ce îl pri­vește pe Ștefan cel Mare din „Doină“, el este imperial, poate fi modelul unei alte statui ecvestre colosale. Ilustratorul are și „tăl­măciri“ filosofice, interpretări în­cărcate de spiritualitate la „Scri­soarea I“ și la „Luceafărul“. Ca artist, A. Bordenache e înainte de toate serios prob pro­fesional, el știind că apropierea de Eminescu e un act de mare responsabilitate. Mijloacele lui - desenul­­ ras în tuș ori gravat în lemn ori metal - dovedesc o înaltă măiestrie artistică. .în excelentul volum „Mihai Eminescu - Bibliofilie“ (Editura Mirton, Timișoara, 1998) al erudi­tului profesor universitar Ion Ili­escu, bibliofil de marcă, la pagina 54 citim următoarele: (...) „Să ne referim la cărțile bibliofile în care intenția este exprimată preme­ditat. Cap de serie am rîndut cartea Mihail Eminescu, Poezii, Ediție bibliofilă, îngrijită de M.Toneghin și ilustrată de A. Bordenache, Editura Cartea Românească, București, 1944. Deși a fost o carte princiară și scumpă, ediția nu este destinată unor aleși sau bogați. (...). Cartea dispune de o suită de însușiri și valențe care o deose­besc de toate celelalte ediții și editări eminesciene de pînă acum.(...)­­ Formatul cărții este și el mai puțin uzitat, avînd dimensiunile 34,5 cm, lungime, 25,5 cm, lățime, 3,5 cm, grosime. Textele sînt așezate în chenare verni­l-argintii, iar hîrtia de culoare crem deschis este liniștitoare și plăcută. (...) Ediția este o încununare a cărții tipărite pentru Eminescu, este o eternă recunoaștere a ope­rei sale și totodată o recunoștință față de poet. Cartea aceasta , ca operă editorială, se află la locul cel mai de sus.“ în data de 16.XII. 1­992, semna­tarul acestor rînduri a găsit și achi­ziționat această magnifică și fruc­tuoasă lucrare contra sumei de 12.000 lei (echivalentul pensiei subsemnatului) la fostul Anticariat al S.C. LIBRIS S.A. Exemplarul poartă Nr. 368 și este înnobilat o dată în plus de măiestria mîinilor unui legător de mare clasă. Exem­plarul este legat în piele de culoare gălbuie, legătura este deosebită și pe copertă are un desen în pe­niță și guașă, reprezentînd o muză ce poartă pe umărul stîng un vas­­torță. Corneliu MĂRĂSCU Eminescu, la Clubul Intelectualilor în sala mare a Teatrului Vechi „Mihai Eminescu”, gruparea ajun­să la al zecelea an de activitate, Clubul Intelectualilor, a organizat un simpozion Eminescu. La înce­­put, președintele N.P. Chirițescu a făcut un bilanț al grupării. Au susținut comunicări protopopul loan Văran, vorbind despre „Emi­nescu în conștiința contempora­nilor săi“, profesorul loan-Nicolae Cenda în legătură cu „însemnări despre Mihai Eminescu“ și direc­torul teatrului, I. Bota - „Marca geniului sau legenda unei semnă­turi“. A fost audiată, pe disc, impri­marea conferinței lui Mihail Sado­­veanu, din 1950, despre Emines­cu, iar actorii Trupei Teatrului Vechi s-au produs cu „Criticilor mei“ (Marina Berceanu), „Lucea­fărul“ (Laura Dragomir, în limba germană), „Revedere“ (Mihaela Chețan). (so) 1 *• A-11 Mihai Eminescu sau destinul culturii române Urmate din pagina­­ propriu-zis, Nichită Stănescu scrie: „Poezia m-a pasionat încă de tînăr. Profesorului de limba română Constantin Râpeanu îi datorez în mod direct bruma de prozodie pe care o știu: în clasa a patra de liceu, domnia sa m-a obligat să învăț pe dinafară Lu­ceafărul și Oda în metru antic. Cred că a fost cea mai fericită idee pedagogică. La acea vîrstă jună, n-aș fi avut cum să înțeleg poezia subtilă eminesciană. Știind pe deasupra, însă, cîteva din capodoperele eminesciene, treptat-treptat ele însele mi-au germinat conștiința estetică.“ (Fiziologia poeziei, p. 380). Așa cum remarcă în altă parte, „contactul cu poezia lui Eminescu survine la toate vîrstele, dar adevărata și profunda lui înțele­gere se produce de fapt la întîia maturitate a cititorului.“ (Fiziolo­gia poeziei, p. 411). E nevoie de o vîrstă a înțelegerii pentru că „Eminescu este cel mai dificil poet român și cel mai de neînțeles“ (p. 418). Maturizîndu-te ca poet, ți se lungește privirea și poți ajunge la Eminescu. (Nichita, Editura Timpul, 1996). Astfel înțelegi va­loarea extraordinară și nepieri­toare a lui Eminescu, singurul în măsură să definească poezia și spiritualitatea poporului său: „Cel mai mare poet român sunt vreo 17, printre care mă număr și eu - spunea undeva Nichita... Dar poet, vai Doamne!, este unul singur. Mihai Eminescu.“ (Nichita). Această „lungire a vederii“ se petrece in măsura asimilă ai editurii. Interesant este că refe­ririle lui Nichita la Eminescu sînt tot mai insistente, mai pătrunse de legătura și totodată distanța între cele două spirite. Cînd se obiectivează, Nichita Stăicescu vede în Eminescu „cri­teriul cel mai înalt de apreciere“ Dar poetul care simte legătura profundă între spirite, nu numai că l-a putut vedea pe Eminescu din ochii lui Arghezi, ci se con­sideră chiar urmașul său în eter­nitate: „Tu n-ai murit/ pentru ca eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale.“ (Către Eminescu). Această substituire este punctul maxim al înțelegerii și al conti­nuității. De aici abia se poate scrie cu adevărat istoria poeziei ro­mânești Crăiasa din povești Neguri albe, strălucite Naște luna argintie, Ea te scoate peste ape. Se întinde pe cîm­pie, S-adun flori în șezătoare De paiajen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe man de piatră scumpă Lingă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mișcări de va­ ur­ma de bulgări de lumină, Dindu-și trestia-ntr-o parte, Stă copila Un plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată, Ca să vad­ un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvin­tal sfintei Miercuri, Ca să iasă chipu-n față, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiți sunt trandafirii De-un cuvint al sfintei Vineri Ea se uită... Păru-i galben, Fața ei lucesc in lună, Iar in ochii ei albaștri Toate basmele s-adună. O, rămîi „O, rămîi, râmii la mine, Te iubesc atit de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le ascult;­in al umbrei intuneric- Te asamăn unui prinț, Ce se uit­a bine in ape Cu ochi negri și cuminți, Și prin vuietul de valuri, Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi in taină Mersul cirdului de cerbi, Eu te văd răpit de farmec Cum­ingîni cu glas domol, în a apei strălucire întinzind piciorul gol Și privind în luna plină La văpaia de pe tacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veac un “ Astfel zise lin pădurea, Bolți asupra-mi clătinind, Șuieram ha ei chemare­­ Ș-am ieșit in cimp rîzind. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nțelege n-o mai pot... Unde ești, Copilărie, Cu pădurea ta cu tot ? De pe ochi ridici. De pe ochi ridici închisă Languroasa, lungă geană. Rai de fericiri promise Și de tainică dojana. Și-ți pui degetul pe gura, Sfatuiești și ameninți Și îmi dai învățătură Să ne facem mai cuminți Atunci brațul meu cuprinde­ Mlădiosul tău grumaz: „Mini vom fi cum vei pretinde. Dar cum sunt mă lasă azi ' Astfel lupt cu-a ta mustrare Ceasuri, zile, săptămâni. Si mereu a mea-nareptate O amin de azi pe mm'

Next