Timpul, ianuarie 2000 (Anul 11, nr. 1-24)
2000-01-15 / nr. 11
O ediție bibliofilă a poeziilor lui Eminescu Se știe, a pus și pune graficienilor și ilustratorilor de carte probleme din cele mai complexe. Implicațiile textului, atît de bogate, obligă la un efort creativ excepțional. Poezia eminesciană conține virtual, prin marea ei plasticitate, o inepuizabilă bogăție de imagini incitante. Pentru că ilustrația este interpretare, dar și creație, ilustratorul poate da frîu liber fanteziei, căutînd, la rîndu-i, reprezentări vizuale, expresive echivalente plastice, pentru a transpune grafic imaginile poetice. Cu alte cuvinte el trebuie să ajungă la depline afinități sufletești și intelectuale cu lirica eminescului. în acest context, începînd din 1884, cînd Titu Maiorescu editează la Editura Librăriei SOCECO & COMP. București volumul Poesii //de Mihail//Eminescu Ediția întîi, cu o prefață a autorului (volum cu o frumoasă grafică, fiecare pagină fiind decorată cu vignete, curde-lampe-uri, letrine, ornamente grafice specifice artei tipografice europene de la sfîrșitul secolului al XlX-lea) la volumul bibliofil apărut în 1944 și despre care doresc să aștern cîteva gînduri în rîndurile care urmează, și pînă în acest an rotund și jubiliar, bibliografia și bibliofilia eminesciană au eternizat peste timp memoria poetului nepereche, Mihail Eminescu. La aniversarea a 25 de ani de fructuoasă activitate editorială (1919-1944), „Societatea de Artă Grafică Cartea Românească“ a ales „pe Eminescu ca obiect al cărții jubiliare, pe Menny Toneghin, scriitor și editor, ca îngrijitor al ediției, și pe Aurel Bordenache s-o tălmăcească grație“. Drept urmare, în durerosul an 44, apare una din edițiile monumentale, deja de mult o carte rară, „trasă în două mii de exemplare pe hîrtie Alfa- Română, fabricată special de Oficiul de vînzare a hîrtiei produse în țară, la Fabrica din Petrești, numerotate de la 1 la 2000“. Deci, în 1944 apare un volum bibliofil de 244 de pagini format mare, cuprinzînd 24 din „cele mai reprezentative“ poeme eminesciene, CU.58 de lucrări grafice, între care 26 planșe cu fotogravuri în sepia. Lucrările sînt semnate și datate între 1941 și 1944, deci în anii războiului, și ne-am aștepta să găsim în ele o cădere psihică, apropo de dictonul inter arma silent musa. Dimpotrivă, arta lui Bordenache degajă disponibilități spiritual-ideatice și artistice deosebite. De fapt, e un dat al acestui „homo carpaticus“ să depășească, glosînd și zîmbind superior, apocalipsul, într-o sută de ani de creație plastică avînd ca obiect, să zicem, Singurătate de Eminescu, nici unul, dar absolut nici un artist, nu s-a gîndit la o partitură muzicală. Ceea ce impune, de fapt, poemul. Mai toți relevează mizeria vieții eu-lui poetic. A. Bordenache s-a oprit la apogeul compoziției eminesciene din „Singurătate“, acolo unde conjuncția coordonatoare contextuală adversativă „Dar“ întoarce totul în... „Dar atuncea, greezi, șoareci/ cu ușor măruntul mers,/Readuc melancolia-mi/iară ea se face vers“. Autorul a stăruit îndelung asupra fiecărui poem publicat în carte, dînd un ciclu de 3-4-5 lucrări pentru fiecare în parte: pentru Doină, Epigonii, Glossă, împărat și proletar, Luceafărul, Melancolie, Mortua est, O mamă, Scrisoarea I, II, IV, cîte trei lucrări, Călin-patru, iar Scrisoarea III -cinci. El a surprins momente văzute dramatic de poet; spre exemplu acel vers cu „tot românii plînsumi-s-a“este imaginat alegoric prin plîriiul în hohote al unei mume la năvălirea hunilor. între cele trei ilustrații la „Epigonii“, artistul are o compoziție satirică bogată, cu pergamente și surete,rafturi cu incunabule, globul pămîntesc și, în mijlocul lor, un eșuat, un urangutan înfigînd pana în pagina sfîntă. în „Doină“ ridică spînzurători și invadează totul cu ciori iar versurile din „Scrisoarea lua“ („Cum nu vii, tu, Țepeș, doamne...“) le însoțește de un zdrahon mînuind un harapnic și șfichiuind cu el ceata de„smintiți și de mișei". Satiric deci, Drastic, „în ce îl privește pe Ștefan cel Mare din „Doină“, el este imperial, poate fi modelul unei alte statui ecvestre colosale. Ilustratorul are și „tălmăciri“ filosofice, interpretări încărcate de spiritualitate la „Scrisoarea I“ și la „Luceafărul“. Ca artist, A. Bordenache e înainte de toate serios prob profesional, el știind că apropierea de Eminescu e un act de mare responsabilitate. Mijloacele lui - desenul ras în tuș ori gravat în lemn ori metal - dovedesc o înaltă măiestrie artistică. .în excelentul volum „Mihai Eminescu - Bibliofilie“ (Editura Mirton, Timișoara, 1998) al eruditului profesor universitar Ion Iliescu, bibliofil de marcă, la pagina 54 citim următoarele: (...) „Să ne referim la cărțile bibliofile în care intenția este exprimată premeditat. Cap de serie am rîndut cartea Mihail Eminescu, Poezii, Ediție bibliofilă, îngrijită de M.Toneghin și ilustrată de A. Bordenache, Editura Cartea Românească, București, 1944. Deși a fost o carte princiară și scumpă, ediția nu este destinată unor aleși sau bogați. (...). Cartea dispune de o suită de însușiri și valențe care o deosebesc de toate celelalte ediții și editări eminesciene de pînă acum.(...) Formatul cărții este și el mai puțin uzitat, avînd dimensiunile 34,5 cm, lungime, 25,5 cm, lățime, 3,5 cm, grosime. Textele sînt așezate în chenare vernil-argintii, iar hîrtia de culoare crem deschis este liniștitoare și plăcută. (...) Ediția este o încununare a cărții tipărite pentru Eminescu, este o eternă recunoaștere a operei sale și totodată o recunoștință față de poet. Cartea aceasta , ca operă editorială, se află la locul cel mai de sus.“ în data de 16.XII. 1992, semnatarul acestor rînduri a găsit și achiziționat această magnifică și fructuoasă lucrare contra sumei de 12.000 lei (echivalentul pensiei subsemnatului) la fostul Anticariat al S.C. LIBRIS S.A. Exemplarul poartă Nr. 368 și este înnobilat o dată în plus de măiestria mîinilor unui legător de mare clasă. Exemplarul este legat în piele de culoare gălbuie, legătura este deosebită și pe copertă are un desen în peniță și guașă, reprezentînd o muză ce poartă pe umărul stîng un vastorță. Corneliu MĂRĂSCU Eminescu, la Clubul Intelectualilor în sala mare a Teatrului Vechi „Mihai Eminescu”, gruparea ajunsă la al zecelea an de activitate, Clubul Intelectualilor, a organizat un simpozion Eminescu. La început, președintele N.P. Chirițescu a făcut un bilanț al grupării. Au susținut comunicări protopopul loan Văran, vorbind despre „Eminescu în conștiința contemporanilor săi“, profesorul loan-Nicolae Cenda în legătură cu „însemnări despre Mihai Eminescu“ și directorul teatrului, I. Bota - „Marca geniului sau legenda unei semnături“. A fost audiată, pe disc, imprimarea conferinței lui Mihail Sadoveanu, din 1950, despre Eminescu, iar actorii Trupei Teatrului Vechi s-au produs cu „Criticilor mei“ (Marina Berceanu), „Luceafărul“ (Laura Dragomir, în limba germană), „Revedere“ (Mihaela Chețan). (so) 1 *• A-11 Mihai Eminescu sau destinul culturii române Urmate din pagina propriu-zis, Nichită Stănescu scrie: „Poezia m-a pasionat încă de tînăr. Profesorului de limba română Constantin Râpeanu îi datorez în mod direct bruma de prozodie pe care o știu: în clasa a patra de liceu, domnia sa m-a obligat să învăț pe dinafară Luceafărul și Oda în metru antic. Cred că a fost cea mai fericită idee pedagogică. La acea vîrstă jună, n-aș fi avut cum să înțeleg poezia subtilă eminesciană. Știind pe deasupra, însă, cîteva din capodoperele eminesciene, treptat-treptat ele însele mi-au germinat conștiința estetică.“ (Fiziologia poeziei, p. 380). Așa cum remarcă în altă parte, „contactul cu poezia lui Eminescu survine la toate vîrstele, dar adevărata și profunda lui înțelegere se produce de fapt la întîia maturitate a cititorului.“ (Fiziologia poeziei, p. 411). E nevoie de o vîrstă a înțelegerii pentru că „Eminescu este cel mai dificil poet român și cel mai de neînțeles“ (p. 418). Maturizîndu-te ca poet, ți se lungește privirea și poți ajunge la Eminescu. (Nichita, Editura Timpul, 1996). Astfel înțelegi valoarea extraordinară și nepieritoare a lui Eminescu, singurul în măsură să definească poezia și spiritualitatea poporului său: „Cel mai mare poet român sunt vreo 17, printre care mă număr și eu - spunea undeva Nichita... Dar poet, vai Doamne!, este unul singur. Mihai Eminescu.“ (Nichita). Această „lungire a vederii“ se petrece in măsura asimilă ai editurii. Interesant este că referirile lui Nichita la Eminescu sînt tot mai insistente, mai pătrunse de legătura și totodată distanța între cele două spirite. Cînd se obiectivează, Nichita Stăicescu vede în Eminescu „criteriul cel mai înalt de apreciere“ Dar poetul care simte legătura profundă între spirite, nu numai că l-a putut vedea pe Eminescu din ochii lui Arghezi, ci se consideră chiar urmașul său în eternitate: „Tu n-ai murit/ pentru ca eu sunt trupul tău/ care vorbește cu vorbele tale.“ (Către Eminescu). Această substituire este punctul maxim al înțelegerii și al continuității. De aici abia se poate scrie cu adevărat istoria poeziei românești Crăiasa din povești Neguri albe, strălucite Naște luna argintie, Ea te scoate peste ape. Se întinde pe cîmpie, S-adun flori în șezătoare De paiajen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe man de piatră scumpă Lingă lac, pe care norii Au urzit o umbră fină, Ruptă de mișcări de va urma de bulgări de lumină, Dindu-și trestia-ntr-o parte, Stă copila Un plecată, Trandafiri aruncă roșii Peste unda fermecată, Ca să vad un chip, se uită Cum aleargă apa-n cercuri, Căci vrăjit de mult e lacul De-un cuvintal sfintei Miercuri, Ca să iasă chipu-n față, Trandafiri aruncă tineri, Căci vrăjiți sunt trandafirii De-un cuvint al sfintei Vineri Ea se uită... Păru-i galben, Fața ei lucesc in lună, Iar in ochii ei albaștri Toate basmele s-adună. O, rămîi „O, rămîi, râmii la mine, Te iubesc atit de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le ascult;in al umbrei intuneric- Te asamăn unui prinț, Ce se uita bine in ape Cu ochi negri și cuminți, Și prin vuietul de valuri, Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi in taină Mersul cirdului de cerbi, Eu te văd răpit de farmec Cumingîni cu glas domol, în a apei strălucire întinzind piciorul gol Și privind în luna plină La văpaia de pe tacuri, Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veac un “ Astfel zise lin pădurea, Bolți asupra-mi clătinind, Șuieram ha ei chemare Ș-am ieșit in cimp rîzind. Astăzi chiar de m-aș întoarce A-nțelege n-o mai pot... Unde ești, Copilărie, Cu pădurea ta cu tot ? De pe ochi ridici. De pe ochi ridici închisă Languroasa, lungă geană. Rai de fericiri promise Și de tainică dojana. Și-ți pui degetul pe gura, Sfatuiești și ameninți Și îmi dai învățătură Să ne facem mai cuminți Atunci brațul meu cuprinde Mlădiosul tău grumaz: „Mini vom fi cum vei pretinde. Dar cum sunt mă lasă azi ' Astfel lupt cu-a ta mustrare Ceasuri, zile, săptămâni. Si mereu a mea-nareptate O amin de azi pe mm'