Tribuna, ianuarie 1907 (Anul 11, nr. 1-24)

1907-01-14 / nr. 11

Anul XI. Arad, Duminecă 14127 Ianuarie 1907. Nr. 11. REDACȚIA OsAfc Perencz­ utcza nrul 20 ABONAMENTUL Pe un an .............. 24 cor. Pe jumătate an .. 12­­Pe 1 lună........... 2 N-rîl de Duminecă pe an 4 coroane. Pentru România și America 10 coroane. Pentru România și străinătate numerii de zi pe an 40 franci ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza nrsi 20. INSERŢIUNILE de un şir garmond: prima dată 14 bani; a doua oară 12 bani; a treia oară 8 ban de fiecare publicaţiune. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon oraş şi comitat 502. In contra sofismelor. (*) Atragem atenţia deputaţilor noştri şi-i rugăm să fie cu îndoită băgare de seamă asupra continuelor sofisme, cu cari li­ se răs­punde din partea miniştrilor, de câte ori e vorba de chestiunea naţionalităţilor. Aşa, de pildă, cu teoria asupra noţiunei »maghiar« şi »ungar«. Aici în aparenţă ei admit o deosebire. Admit că există cetăţeni unguri, subînţelegându-ne pe noi toţi, şi ce­tăţeni maghiari, înţelegând sub aceştia nu­mai pe cei de origine maghiară. Şi de câte ori se telegrafează un discurs ministerial în străinătate, de câte ori se reproduce în marele organe, chemate a forma opinia europeană asupra stărilor din Ungaria, se pune mare preţ pe această deosebire. Se spune verde, că guvernul socoate egali pe toţi cetăţenii ungari şi că maghiarii nu alcătuesc o clasă privilegiată. In realitate însă toată deosebirea asta nu este de­cât un sofism, un fel de sucire de cuvinte, pentru a mistifica străinătatea. Sofismul acesta s’a putut observa chiar de curând, când cu ţanţoşa afirmare a lui Apponyi, că aici Maghiarul e stăpân! Cine n’a simţit în cuvintele acele nesocotite toc­mai sinceritatea de moment a omului cre­zut stăpânitor atot­puternic! Aici nu mai încăpea nici o îndoială, aici a vorbit de ce­tăţeanul maghiar şi nu de cel ungur. Aici a proclamat făţiş dreptul privilegiat al unei rasse asupra celeilalte şi majorităţile l-au aplaudat furtunos tocmai din acest motiv. Dar când a văzut tot dezastrul acelei teorii, când a simţit ce furtună va stârni aceea afirmare în rândurile noastre şi ce penibilă impresie va face în străinătate, unde trebue să se crează că aici nu se fac deo­sebiri de slugă şi stăpân între cetăţenii ace­leiaşi ţeri, s’a îngrozit Apponyi însuşi de conţinutul grav al vorbelor sale şi a ţinut să vină să se explice. Cum ? A recurs la vechiul sofism, cu care iarăş vrea să ne mis­tifice pe noi şi presa străină: a declarat că n’a înţeles că stăpân e maghiarul, ci stăpân e fiecare cetăţean ungar! Explicarea asta e cam ridicolă în felul ei, căci dacă fiecare cetăţean e stăpân, cine rămâne în raportul de inferioritate ? Unde sunt stăpâni, trebue să fie şi slugi! Dar i­ se impunea acest sofism, pentru­ ca presa străină să aibă iarăşi discursul cu modificări şi ca nu cumva să rămână umbră de bănuială asupra curăţeniei politicei faţă de naţionalităţi. Ar fi bine ca să se pună odată capăt acestui abus de sofisme, acestei mici şarla­tanii politice, demascându-se odată temeinic toată duplicitatea asta. Aşa e cazul şi deosebirea ce se face între »agitatori« şi popor. Vecinicul cântec că poporul nu e una cu conducătorii săi şi că toate motivele nemulţumirilor noastre şi toate stările desoiate de existenţă naţională a Românilor nu sunt de­cât în capetele în­­ferbântate ale unor ultraişti exaltaţi. Oratorii guvernului le-o spun în faţă deputaţilor noştri, că ei nu sunt espresia dorinţelor po­­poraţiunei române, iar Andrássy, prin dis­cursul său faimos, a c Invert­ să desmânte chiar poporul de a mai crede în cuvântul deputaţilor şi al celorlalţi conducători, de­­nunţându-i ca pe nişte tulburători. Aceeaşi credinţă apoi ţin s’o răspândească şi în stră­inătate şi suntem convinşi că, stându-le lor la dispoziţie toate organele cele mari, au reuşit să acrediteze această abnormitate. Apucătura şi aici e transparentă. Sofismul e vădit. Căci dacă ne împarte în două ta­bere, în agitatori şi popor, e evident, că nu există decât un pumn de fanatici şi încolo o pace desăvârşită. Corbeiu suspină o dată din greu. In curând se uşură însă, căci, vorbăreţ, cum era, vizitiul îi mai spuse, că’n sat merge vorba, că tot Andreiu al lui Ciobanu are să fie popă’n sat şi că el a şi plecat chiar în ziua aceia la Blaj. Corbeiu nu putea să-şi dee seamă, cum au venit aşa de o dată lucrurile, dar răsuflă uşurat par’că i-ar fi căzut de pe pept o peatră de moară. »Biata fată! — îşi zise el. Ei, o să-i găsim vre-o mângâiere«. Despre popa cel sizmatic nu i-a spus vizitiul nimic fiindcă nu ştia nimic. Chiar şi dacă i-ar fi spus însă, nu l-ar fi putut scoate din ale lui. Ar fi râs de doamna Fireanu cum îi venia să râdă de câte­ ori îşi aducea aminte de îndărătnicia, cu care intrase în casa lui. »Avea Huţanu dreptate, — îşi zicea. Prăpăs­­tioasă femee! O să am şi eu de furcă cu ea«. A şi avut. Cele două femei îl aşteptau la capul scării şi se bucurau, dar în adevăr se bucurau când l-au văzut, în sfârşit, intrând pe poartă. Asta era ceva ce el nu mai văzuse, şi casa i­ se părea cu totul alta, mai luminoasă şi mai plină de viaţă. Lucia, fată tânără şi îndatoritoare, se aruncă din trei sărituri la scara trăsurii, ca să-i fie de ajutor şi să iee pachetele ce va fi având. El îi întinse mâna, iară dânsa, fată deprinsă cu buna cuviinţă, i-o sărută, ceea ce îi şedea bine. Şi în cazul acesta deputaţii noştri ar trebui să aducă lumină desăvârşită şi să stărue în răspunsurile lor asupra şubredului fel de argumentare al oratorilor maghiari. Trebuie dovedit că acesta e un sistem, de mult practicat şi cu dibăcie advocăţească exploa­tat şi că o politică sănătoasă nu poate fi întemeiată pe sofisme şi mai ales întorto­­chiări de cuvinte. Avem norocul că presa germană din Viena şi din câteva centre germane înregistrează discursurile deputaţilor noştri. Suntem siguri că o combatere energică a sofismelor ar face o bună impresie, arătând fondul nese­rios al politicei guvernului şi truda ce o pune el în mascarea adevărului asupra si­tuaţiei interne. Candidaţi români — scriu cu mare bucurie foile maghiare — vor fi doui în Bocşa. Asigurăm însă pe cei din presa maghiară că românii nu le vor face această bucurie. Va fi unul singur şi toţi românii în jurul lui. Aniversare. Azi, în 26 Ianuarie s’au îm­plinit doui ani de când s’a prăbuşit dela pu­tere partidul liberal care stăpânise ţara peste treizeci de ani. Unele ziare kossuthiste înregistrând această zi — istorică, îşi exprimă bucuria, că după atâta ticăloşie, s’a putut în fine inaugura era nouă, era naţională şi de prosperare! Ce ironie să scrii despre aceasta tocmai când prototipul acestei ere, ministrul Po­­lónyi se sbate în chinurile s­căderii de la putere şi întreaga presă maghiară publică in­dignată şi ruşinată amănunte despre felul cum a ajuns coaliţia, guvernul naţional, la putere. E, la tot cazul, de constatat, că guvernul actual nu-i cu nimic mai bun decât cele de până acum. Cât despre autoritatea sa, ea se ma­cină grozav, aşa, că în curând până şi cei mai fanatici 48-işti o să vadă ce farsori au fost, eroii! El se uită cam strâmtorat la ea, apoi, ce să-i faci unei fete tinere, care-ţi sărută mâna? — el îi lua capul cu amândouă mânile şi-o sărută pe obrazul fraged şi rumen. Doamna Fireanu era foarte mulţumită şi ar fi voit s’o sărute şi ea pe Lucia. Borbara însă în­ţelegea o mulţime de lucruri şi se cam strâmba. »Vi se va fi urât aşteptând«, — grăi dânsul în­­tinzând mâna doamnei Fireanu. »Dar de loc, — răspunse ea. Am petrecut foarte bine, foarte bine«, — repetă înghiţând un nod. Singurul lucru, care ne-a mai tulburat, a fost gândul, că veţi fi având multe supărări pe la Bălgrad«. »Supărările vin şi trec, ca să vie şi iar să treacă altele,« — grăi dânsul şi întră. Abia făcu însă câţiva paşi şi se opri, ca să se uite împrejurul său. Ii era par’că nu întră în casa lui. Deschizând uşa bibliotecei, unde-şi petrecea partea mare a vieţii, el iar se opri. »Dar, — zise cam muiat, — Dvoastră aţi făcut FOIŢĂ ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». CORBEI I. PARTEA II. Naraţiune de Ioan Slavici. (Urmare). IV. Altă lume. Dac’ar fi fost om mai de viaţă, Corbeiu le-ar fi hiat toate din partea lor hazlie, căci era oare­care haz şi’n cele ce făcuse, şi’n cele ce păţise ; el însă le lua toate din partea lor serioasă şi era foarte mâhnit mai ales de cele petrecute la jude­cătorie şi de concesiunea, pe care fusese nevoit a i-o face lui Tihamér. Nu se’ndoia, că el are să descurce lucrurile, dar îi era nesuferit gândul, că nu­mai cu ajutorul unui asemenea om se pot descurca. —Nu e, nu-i de trăit aici ! — își zicea mereu. — De ce să mă canonesc însu­mi pe mine când nu am nevoie s’o fac aceasta«. Vizitiul, care venise să-l iee, îi spuse, că acasă toate sunt bine, că’n timpul celor cinci zile, cât a lipsit de acasă, secerişul s’a mântuit şi seceră­­torii au şi plecat şi că doamna şi domnişoara tot­­ aşteaptă şi sunt bine şi voioase, c’au întors casa cu fundul în sus şi umblă mereu după fragi prin pădure, aici adevărate minuni«. s * »Fiindcă n’aveam altă treabă«, — grăi Lucia şi alergă să-i deschidă uşa dela iatac şi cea dela salon. Pretutindeni o curăţenie şi-o rânduială plăcută şi un aier proaspăt, încât îi era par’că greu să

Next