Tribuna, septembrie 1907 (Anul 11, nr. 193-215)

1907-09-26 / nr. 212

Anul XI. Arad, Mercuri, 26 Septemvrie (9 Octomvrie) 1907 Nr. 212. ABONAMENTUL Pe an an . 24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe 1 lună . 2 € Nrul de Duminecă f Pe un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. „Popor de ţărani“. »Nu cumva voiţi să fim şi noi un popor de ţărani ca sârbii! ?« — aşa întrebă cineva astă primăvară în coloanele unui ziar din Bucureşti. întrebarea a rămas, pe cât ştim, atunci, în toiul discuţiunilor privitoare la reformele agrare, fără de răspuns, şi e lucru firesc, ca acum, după ce patimile s’au mai potolit, să răspundem la ea şi noi, care-i socotim pe români popor de ţărani şi pentru care România e »ţară« şi orişicare pământean al ei e ţăran«. »Da! — ne e răspunsul, — suntem şi avem să mai şi rămânem popor de ţărani, căci cel puţin nouă zecimi dintre noi sunt ţărani şi aceste nouă zecimi au să hotă­rască mersul vieţii noastre naţionale. Cunoaştem şi ştim să preţuim marile me­rite, pe care partea a zecea şi le-a câştigat prin întemeierea statului român şi prin or­ganizarea lui, recunoaştem şi meritele ce şi le-a câştigat prin desvoltarea izvoarelor de bogăţie ale ţării şi nu punem la îndoială destoiniciile ei în ceea ce priveşte conducerea afacerilor publice. Am avut însă şi avem în fiecare zi ocaziunea de a ne încredinţa, că în ceea ce priveşte vieaţa morală şi cea in­telectuală, înrâurirea ei a fost stricăcioasă şi că Eminescu avea dreptate când îi zicea: »pătură superpusă , alcătuită în prea mare parte din oameni fie bizantinizaţi«, fie prea »europenizaţi«, cari nu sunt încă ori nu mai sunt îndeajuns pătrunşi de conştiinţa naţio­nală, nu sunt în stare să înţeleagă durerile neamului, nici să se avânte şi judecă toate lucrurile din punctul de vedere al interese­lor lor particulare, pe care le socotesc iden­tice cu cele comune. Admiratori ai oamenilor ca Ioan Bră­­tianu, care prin vieţuirea lor au dovedit, că poate să fie cineva şi om de stat, şi bun soţ, şi bun părinte, şi bun chivernisă­­tor al avutului său, ţăran în puterea cu­vântului, noi nu admitem, că e în interesul ţării şi al neamului să se asigureze cu ori­ce preţ existenţa unei clase de oameni, cari trăiesc pe nemuncite în belşug în vreme ce alţii îşi petrec, muncind din greu, vieaţa în mizerie. Aceasta nu e în interesul nimănui, nici chiar în al celor ce ar dorî-o. Numai muncind într’un fel oare­care îşi câştigă omul dreptul de a avea şi de a trăi. Nu zice nimeni, ca să nu fie respectat avutul celui ce l-a moştenit ori s’a învred­nicit a-l agonisi, zicem însă no; şi zice ori­­şi­care om cu judecată, că vrednic de a-l păstră e numai cel ce ştie să-l chiverni­­seasă potrivit cu interesele obşteşti. E vrednic moşierul, care se scoală în zori de zi şi aleargă şi osteneşte până seara ca să facă din moşia sa grădină de frum­­seţe şi din sătenii de pe ea oameni cu rost; e vrednic omul bogat, care-şi chiver­niseşte bine avutul şi se face fie judecător drept şi ocrotitor al celor horopsiţi fie ad­ministrator desinteresat şi părinte al celor neajutoraţi, fie luminător într’un fel ori al­tul al celor rămaşi în întunerec. Nu e însă vrednic cel ce-şi lasă avutul în părăginire, ori îl dă altuia în exploatare pentru ca el însuşi să-şi petreacă vieaţa dacă nu chiar în desfrâu, umblând fără nici o treabă de ici până colo, făcând zavistii ori împede­­când în luarea lor pe alţii. Bogaţii să fie şi să se mai şi adune, dar abuzul de bogăţie să se facă peste putinţă: aceasta e ceea ce trebuie să voiască toţi cei ce doresc înaintarea neamului românesc, care numai prin munca stăruitoare a tutu­rora se poate realiza. Noi, oamenii ieşiţi, cum se zice, din opincă, am fi nişte mişei dacă nu ne-am simţi atinşi de dispreţul, cuprins în vorbele »popor de ţărani« şi am tăcea in faţa in­sultei, pe care numai cei deprinşi a-şi pe­trece vieaţa în flecării pot s’o aducă celei mai muncitoare părţi din neamul nostru. Cunoaştem şi noi frumoasa teorie, că este bine, ca în fiecare societate să fie o seamă de oameni, care, fer­iţi de grijile tra­iului zilnic, pot să lucreze în toată tigna pentru ridicarea morală şi intelectuală a tu­turora, şi am învăţat încă în copilărie fa­bula despre stomac şi braţe. In practica vieţii noastre teoria aceasta se aplică însă aşa, că stomacul mistuie numai ceea ce bra­ţele agonisesc şi tot cei ce se luptă cu gri­jile traiului zilnic lucrează şi pentru ridi­carea nivelului moral şi intelectual. Au fost, chiar nu de mult, timpuri, când boierimea ţinea să fie şi în adevăr şi era în fruntea mişcării noastre culturale, azi abia a mai rămas pe ici pe colo câte un bătrân, care ţine­­a frumoasele tradiţiuni ale familiei sale. Tineretul »frânează« şi le aruncă celor ce muncesc vorba »popor de ţărani /« Asta nu mai poate să rămâie aşa. Trebue să ne pătrundem cu toţii de convingerea, că acolo, în massele de ţă­rani, e partea în adevăr nobilă a poporului românesc, care a păstrat limba, obiceiurile şi marile destoinicii ale străbunilor noştri, şi că numai unindu-ne cu această nobilă parte putem să ne ridicăm şi noi ceialalţi mai presus de mizeriile urâtei noastre vieţi de azi. Succes! Presa coaliţiei şi-a început rolul: vrea să suggereze publicului, că transacţia s’a în­cheiat cu învingerea punctului de vedere ungu­resc. Austriacă au rămas cu buzele umflate. In­­chipuiţi-vă câştig: d’aci încolo nu se mai zice »szövetség« (alianţă), ci »szerződés« (contract), iar de prelungirea concesiei băncii austro-un­­gare — nu se mai vorbeşte. Da, nu se mai vorbeşte, ci ea există şi con­tinuă să existe. Rămâne apoi ca fapt ridicarea cvotei: Ungaria a primit deci noui sarcini. Secuii în Arad. O Muncă stăruitoare şi geniul, — iată prin ce pot naţiunile propăşi. A trăi din gata, din sudoarea altora, în epoca lor de slăbire au încercat şi romanii, imperiul cel mai puternic din lume, dar n’au dus-o mult. Cu atât mai puţin este cu putinţă vieaţa asta acum, în era democrată, când nu sunt sclavi şi când, în marea întrecere a popoa­relor pe terenul muncii, slăbănogii sunt con­damnaţi să peară. Cei de la »székely-mentés« ori acţiunea de mântuire a secuilor, cum li­ se mai zice, to­tuşi încearcă marea cu degetul. Vor ca prin ajutor de stat şi prin ajutorul — mai mult moral — societăţii maghiare de pretutin­deni, să scape naţia secuiască de perire. De câţiva ani e vaiet mare adică: secuii pier, sărăcesc, pleacă în lume (mai ales însă în vecini, în România). Trebue scăpat acest odor, această vlăstară nobilă a neamului unguresc! După ce au bombardat guvernul, care şi împarte an de an pomană bogată printre secui (am arătat aceasta într’un număr pre­cedent), cei din comitetul de mântuire au luat ţara d’alungul şi d’alatul, să facă pro­pagandă pentru »fraţii« rău primejduiţi. Cele petrecute însă în sînul adunării, vorbirile ce s’au rostit şi întreaga atitudine a celor din fruntea acţiunei secuieşti ne în­dreptăţesc să afirmăm, că aci nu avem a face cu acţiune de­­ mântuire, ci cu oa­meni agresivi, cari cutrieră ţara nu de jalea secuilor, ci să propage ura faţă de naţionalităţi, îndeosebi faţă de români... Nu mai vorbim de Nagy György, deputatul secuiu, care cu acest prilej şi-a plasat în ziarele locale poezii şi articole în care pro­pagă ura, cea mai înverşunată ură faţă de cei cari la 1848 n’au luptat sub steagul lui Kossuth, — dar chiar şi ceialţi vorbitori şi referenţi tot numai contra naţionalităţilor au tunat şi fulgerat. Ferenczy Géza (alt deputat secuiu, de la Nagy-Ajta) a venit cu ridicula propunere să se ceară înfiinţarea unui episcopat ma­ghiar greco-catolic, pentru cei 26.000 secui greco-catolici din Ardeal, pe când şi copii din clasele primare ştiu, că acei gr.-catolici sunt români maghiarizaţi... Cine îşi şi poate închipui, că vre­odată au fost în Ardeal vremuri de propagandă greco-catolică printre secuii catolici, protejaţi întotdeauna de puternicul episcopat catolic ? Şi chiar pe vremea propagandei de sub principii reformaţi, cine era să facă printre secuii catolici propagandă­­ greco-cato­lică ? Adunarea generală din Arad a înghiţit însă şi aceste gogoaşe şi a decis cu mare însufleţire să ia în programul de mântuire a secuilor şi acest punct, care e un con­damnabil atac la adresa românilor greco­­catolici risipiţi printre secui. Culmea ridicolului — şi totdeoată a per­

Next