Tribuna, iunie 1909 (Anul 13, nr. 117-139)

1909-06-10 / nr. 124

Pag. 2 cura şi alţi concetăţeni ai lor, că aceia, că­rora li­ se iartă să calce drepturile noastre, calcă şi pe ale ungurilor, şi pe ale Co­roanei, când interesele lor o cer aceasta. Un prefect croat »patriot« ungar. La inaugurarea nouei şcoale ungureşti din Essegg şi-a făcut apariţia şi prefectul croat Gheorghe Raiach­i. Acest vrednic reprezintant al politicei banului croat a vorbit ungureşte declarând că este mândru că poate lua parte la o serbare un­gurească în calitate de prefect croat. Doreşte ca noul altar ce se ridică limbii ungureşti să întă­rească prietenia dintre unguri şi croaţi. »Regretă că între cele două naţiuni surori« bântuie vrăş­măşie. Doreşte ca cele două guverne să creieze pacea între cele două părţi, »pace« în care el nădăjduieşte probabil să pescuiască vre-un glas post ca slujbaş al politicii de maghiarizare. * Maghiarizarea în Trencin. Comitatul Tren­­cinului unul din cele mai sărace, locuit aproape numai de slovaci este lipsit de şcoale primare, căci poporul nu le poate întreţine. Ministrul in­strucţiei contele Apponyi profită cu multă bucu­rie de faptul acesta spre a ridica şcoale ungu­reşti în comitat. Se va înscrie în budget o sumă de cel puţin o jumătate de milion pentru şcoale ungureşti în Trencin. Sărăcia bieţilor slovaci cari nu-şi pot întreţine şcoalele lor confesionale după noua lege a dlui Apponyi este prilejul bine venit ministrului spre a­­ maghiariza. Mişcarea naţională din România. Azi înregistrăm două adunări, una de pro­testare a studenţilor din Bucureşti împo­triva soartei noastre, şi alta împotriva ex­pulzării d-lui Iorga, întrunire care şi ea e o dovadă a mişcării naţionale mereu cres­cânde. Trimitem salutul nostru de recunoştinţă şi admiraţie fraţilor din Regat a căror miş­care este un puternic motiv de încurajare şi nădejde pentru viitorul nostru, întrunirea naţionalistă din Bucureşti. Studenţii universitari au ţinut Duminecă o întrunire în sala Dacia, pentru a protesta în contra asupririlor guvernelor maghiare, care dela o vreme au alarmat întreaga suflare ro­mânească. Iată amănuntele după »Minerva«: întrunirea s’a deschis la orele 4 d. a. D. Ion Ghimbăşianu-Galaţi a deschis întruni­rea, spunând că aceste întruniri nu pot fi con­siderate ca meetinguri naţionale, ele trebuiesc pri­vite mai mult ca nişte conferinţe naţionaliste. A adus laude femeilor române, care au ştiut să pro­testeze cu energie în contra asupririlor guverne­lor maghiare, precum şi medicilor români, cari, prin atitudinea lor frumoasă şi demnă, au hotărît guvernul maghiar să graţieze pe d­na Vlad. Ora­torul a vorbit despre condamnările atât de aspre şi dese la care sunt supuşi ziariştii români din Transilvania. D. Ghimbăşanu a schiţat în câteva cuvinte le­giuirile nedrepte din imperiul vecin, care apasă atât de mult asupra naţionaliltăţilor îngenunchiate. Faţă de această stare de lucruri primejdioase, noi stăm cu mâniie în sân, fără să ne gândim că acţiunea maghiară tinde la desnaţionalizarea fra­ţilor noştri de peste munţi. Ungurii au înfiinţat «Liga maghiară«, în timpul când noi am înte­meiat »Liga culturală«. Ei bine, pe când Liga maghiară are azi un fond de milioane la înde­mână, Liga culturala lâncezeşte văzând cu ochii, încheind, oratorul a făcut apel la sentimentele mulţimei, care trebuie să se mişte pentru apă­rarea naţionalităţei noastre. D. Remus Dumitraşcu, a vorbit în acelaş sens, rostind o entuziastă cuvântare. Preotul Dumitrache, student în teologie, a rea­mintit multe din suferinţele românilor ardeleni care sunt pe cale a fi desnaţionalizaţi. D. colonel Cocea, venind la tribună, a spus că vine în mijlocul tinerimei entuziaste, ca să arate care sunt sentimentele românilor veterani în Vila, sau mai bine zis palatul, zace la o parte de oraș, pe primele coline ale Mont-Rénard-u­­lui. O hală de columne — renaissantă italiană — o înconjură. Servitori în livrea stau înaintea vesti­bulului. Unul din ei mă duse prin nenumărate saloane, într’un mic boudoir, unde se afla o mulţime de oameni. Când m’au anunţat, s’au ridicat un domn şi o doamnă şi s’au apropiat de mine. Domnul îmi spuse, că se bucură, că a aflat prin carta mea de vizită trecerea mea prin Aix şi că se simte fericit să poată saluta la masa lui pe un pictor atât de vestit. Mă recomandă apoi nevestei­ sale, princesei de Géricourt, care mă bineventă foarte afabil. Eram buimăcit. Oamenii ăştia, prințul, princesa! Omul ăsta mic, gras, cu înfăţişarea atât de obişnuită? Femeia asta simplă şi nepretenţioasă?... Dar cine erau ceilalţi doi? N’am îndrăsnit să întreb şi m’am purtat cam prost. De altfel am contribuit la conversaţia ge­nerală — ce mai conversaţie! —■ şi lumea s’a ocupat mult cu persoana mea. Ne-am dus în sala de mâncare. Aşezat între două dame bătrâne, prietenoase şi vorbăreţe, am fost scump la vorbă, chestiunea naţională. D-sa a reamintit persecu­­ţiunile ungureşti din toate timpurile, căci românii n’au uitat uciderea mişelească a celui mai mare voivod al românilor Mihai Viteazul, încheind, d. colonel Cocea a spus că leacul stărei de lucruri actuale, ar fi să apelăm la M. S. Regele, suvera­nul ţărei, care singur poate să ia o atitudine ho­tărâtoare faţă de tendinţele din ce în ce mai asu­pritoare ale ungurilor. D. maior Ianculescu, a spus că studenţimea a chemat cetăţenii ca să salute din toată inima pe medicii care au ştiut să refuze participarea la banchetul unui popor asupritor. Justiţia maghiară, a reamintit d. maior Ianculescu, a condamnat pe o femeie româncă, care îşi îndemna copiii să iubească limba strămoşească. S’a vorbit în dese rânduri că familia Habsburgilor este iubitoare de români. Această iubire ar fi explicabilă, când ne amintim că regimentele de grăniceri români au scăpat această familie de primejdie. D. Ianculescu a îndemnat pe toţi românii la luptă. D. Dinescu, din partea meseriaşilor români, a declarat că meseriaşii vor fi alături cu cei care luptă pentru apărarea neamului nostru. D. Augustin Maiorescu, student de peste munţi, a spus că românii de peste Carpaţi sunt acu­zaţi de conspiraţie şi iredentism, ori de câte ori îmbracă doliul pentru interesele greu lovite ale nea­mului. Guvernele ungureşti persecută pe fraţii no­ştri în toate împrejurările, când plâng sau când îşi cântă suferinţele îndelungate. Se dă cetire mai mul­tor telegrame de aderare la mişcarea naţionalistă a studenţimei. După aceasta, se anunţă că studen­ţii vor continua cu ţinerea conferinţelor cu su­biect naţionalist. Apoi d. Vasile Iliescu, student în drept, dă cetire următoarei MOŢIUNI. Cetăţenii capitalei, fără deosebire de credinţă politică sau de clasă socială, întrunindu-se în sala »Dacia«, — ca răspuns chemării »Comite­tului studenţesc de iniţiativă«, — de astăzi — şi după ce a ascultat cuvântările românilor ce au vorbit, din care a reieşit clar că, nu este timp de inactivitate, ci de muncă sârguitoare; căci acum mai mult decât oricând, naţiunea noastră este în pericol; şi deci datoria fiecărui român fiind să-şi depuie munca şi obolul pentru binele nea­mului , a hotărît, ca, întrucât, Liga Culturală datorită situaţiunei ei, şi persoanelor ce o con­duc, nu poate face tot ceea ce mulţi socotesc de lipsă, să se alcătuiască un comitet naţionalist, în a cărui grije să incumbe sarcina de a se ocupa în continuu de chestiunea naţională a românilor de­­ pretutindeni, alcătuind un program de activitate­­ publică şi privată. Asupririle şi împilările crescânde de cari suferim noi românii din Ungaria încep a interesa pe fraţii noştri din România liberă tot mai mult, încet şi pe nesimţite, în urma protestării femeilor române, apoi în urma hotărîrii minunate a medicilor români opinia publică se mişcă şi resentimentul trezit de durerile noastre devine tot mai puternic şi sgomotos. In fruntea acestei mişcări se află studen­ţii şi reprezentanţii noului curent naţionalist din România, curent de luptă, de regenerare şi nouă conştiinţă naţională. Cătră sfârşitul călătoriei noastre ajunserăm mai intimi. Princesa era o tovarăşe de drum adorabilă. Era un timp strălucit. Ziua murea într’un amurg de seară grandios. Tonul vorbelor noastre era mai lin şi mai mişcat. Pot să zic, că exista între mine şi între prin­­cesă mai mult decât o gingăşie, şi că era în felul ei de a se purta ceva, ce-mi dădea nădejdi pentru viitor. Şi totuşi — totuşi — pentru ce vorbeam cu atâta seriositate? Ce consonanţă a simţemintelor şi a gândurilor ne înfiora sufletele noastre la priveliştea naturii, de jur împrejur! Ne-am des­părţit în Aix, dar am hotărît, să ne revedem în Paris. Princesa îşi exprima de altfel foarte viu dorinţa, de a fi portretată de mine. Am călătorit cu trenul la Grenoble şi după ce mi-am terminat afacerile acolo, n’am avut ceva mai grabnic de îndeplinit, decât să mă întorc la Aix. Legătura intimă cu o nobilime atât de distinsă nu-mi era neplăcută. Fac parte din aceia, asupra cărora cuvințelul »de« are un oarericare efect. Am predat carta mea de vizită în vila Géri­­court. In dimineața următoare am primit o invitare la supeu. Când am aruncat ochii, ca din întâmplare, după servirea supei, asupra stăpânului casei, am ob­servat în dosul lui pe tovarăşul meu de drum, nemişcat, ca un stan de piatră, cu o faţă imobilă de servitor, pe domnul prietenos şi loial, care mă culesese de pe drum. Privirile noastre se atinseră. El surîse discret. Mi­ s’a suit sângele la cap. M’am simţit ruşinat adânc. Câtă mărginire! Omul înalt, frumos, cu faţa expresivă era vrednic de postul, pe care-l ocupa ? După masă, în vălmăşala cea mare, mi-am luat tălpăşiţa. Cameriera mi a ajutat să îmbrac pardesiul şi mi-a şoptit în urechi într’aceia. »Mâine vom în­treprinde, eu şi Hippolit, o excursie cu automo­bilul. Stăpânii vor fi la băi. Dacă vrea domnul...« M am întors repede. Era tovarăşa mea de drum, a cărei suflet con­­glăsuia atât de minunat cu al meu, dama de lume, a cărei portret voiam eu să-l expun în vii­toarea expoziţie­ artistică. I-am smuls turbat bastonul din mână şi am plecat. Trad. de H. P. P. Roatele secretei scurgerea, arderea, atât la bărbaţi cât şi la femei, după cum o dovedesc scrisorile de recunoştinţă se vindecă foarte repede prin medica­­mentul „Gonotol“. Acest medicament se bea. Prețul unei sticle 0 cor. comandele de 3 sticle cu 12 cor. se expediază franco. Se — — — capătă pe lângă cea mai mare discrețiune dela Farmacia Salvator îa Run­a nr. 1 (Slavonia). — — — — —TRIBUNA* 23 Iunie n. 1909

Next