Tribuna, decembrie 1910 (Anul 14, nr. 259-283)
1910-12-08 / nr. 265
Anul XIV. Arad, Mercuri, 8|21 Decemvre 1910 Nr. 265 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un juni.. 14 « Pe o lună . 240 « Nrul de Duminecă. Pe un an . . 5 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Deák Ferencz-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu să înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Acum e rîndul satirei. «Satira iaşte acea compunere, care prin un stil mai vesel, luînd în rîs prostia omenească, stîruiaşte a îndrepta moravurile. Pentru aceasta satira, prin scopul ei, iaste mai potrivită ca orice altă alcătuire morală, pentru că de luarea în rîs lumea se teme mai mult ca de orice pedeapsă». A. Cantemir, prefaţă la «Satire». In epocele de tranziţie, sau în cele de oboseală, când curentele de idei se afirmă cu anevoie şi personalităţile de seamă sânt aşa de rare, orice reacţiune mai vie împotriva spiritului letargic se manifestă de obiceiu în forme satirice. Ochiul limpede al celui izolat şi judecata sigură găsesc în amenea vremuri fenomene sociale şi anomalii sufleteşti atât de felurite şi de bizare, ori unde se îndreptează. La fiecare pas, în viaţa publică şi cea individuală, găseşti momentele cele mai paradoxale, posibilul stând alături de imposibilul, naivitatea adorabilă dublată de cea mai rafinată şiretenie, ignoranţa cea mai completă, răzimată pe pretenţiile cele mai desperate, încât ai crede că ordinea în firea lucrurilor s’a schimbat pentru un timp. Este timpul când valorile se falsifică; noţiunile de bine şi de adevăr îşi pierd conturile; puterea obiceiului şi a inerţiei copleşeşte şi decolorează figurile şi le îngroapă în convenienţele unei beatitudini vulgare. Material de satiră, numai material de satiră! Orice subiect, ce ţi se impune atenţiunei, apare în cadre satirice. Şi nici odată nu s’a simţit o mai adâncă nevoie de scriitori, cu o justă pătrundere psihologică, decât astăzi, când pe toată iinia se ivesc atâtea motive de farse şi de comedii şi când absurdul şi ridicolul îşi flutură aşa de falnic drapelul pe altarul bunului simţ. * Suntem deci oamenii şi interpreţii vremii acesteia şi nu putem rezista tentaţiunei de a nu mărturisi ceea ce vedem şi pipăim. Modul violent cum te izbesc anumite întâmplări din viaţă, judecata tot mai de-a îndoasele a semenilor noştri, stăruinţa lor dârză în vinovăţii elementare, felul cum se îmbină şi se desbină, cum se sbat şi se frământă pentru lucruri mărunte şi cât rămân de glaciali şi de impasibili în faţa faptelor celor mari, toate ne interesează, ne dau impresii adânci, pe o gamă întreagă, şi ne procură uneori privelişti distractive şi amare convingeri. Şi în toată opera noastră începută, aceasta e singura bucurie a noastră, de a râde şi a ne revolta, de a înregistra după natură aceste documente umane, a arăta măestria cu care se încâlcesc iţele vieţii unui neam, a stărui asupra stângăciei cu care unii fruntaşi ştiu scrie istoria contimporană. Iar dacă duşmanii noştri, atât de pricepuţi, vin şi ne găsesc o vină în bucuria aceasta răutăcioasă şi tocmai în îndeletnicirea asta de a fi credincioşi analişti ai vremii, noi le vom răspunde, că aşa cum este, vremea aceasta e a noastră şi trebuie să trăim cu ea. Noi nu suntem visători, ca să invocăm trecutul, nici nu suntem resemnaţi aşteptători ai Nirvanei. Noi ne iubim contimporanii şi în tot fondul satirei noastre, ce răsună mai tare, tot mai tare, este acel isvor nesecat de iubire către dânşii. Satira şi gluma sunt însă armele cele mai blânde în situaţia de astăzi. Adevărul, spus într’o formă mai dulce, mai literară (să ierte dl Branişce !), străbate mai uşor. Şi cum opiniile sunt libere, le primeşte cine vrea, le întrupează cine poate şi silă nu se face nimănui. Oamenii şi popoarele se fericesc, fiecare, după fasonul lor. Nu se poate şti la urma urmelor dacă o stare atât de înaintată în fenomene obscure mai admite înseninări. Dar puterea satirei e mare şi avem încredere într’ânsa. Iată o comedie s’a jucat tocmai acum sub ochii noştri. Ea s’a petrecut numai în trei acte şi câteva tablouri. Intriga cam brutală, ţesătura cu aţă albă. Personagiile de tot felul, bufe şi simpatice. Şi efectul baroc. Iar inspiraţia (am putea zice conspiraţia) luată din coloanele noastre. FOIŢA ziarului »tribuna«. Cearta animalelor pentru rang. O luptă aprinsă se iscă printre animale pentru rangul lor. Calul zise: — Pentru ca să curmăm cearta, să cerem statul omului; el nu este în joc, şi poate cu atât mai mult să fie nepărtinitor. — Dar oare are el şi mintea trebuincioasă pentru aceasta? îşi dete cu părerea o cârtiţă. Pentru că în adevăr e nevoie ca să se preţuiască perfecţiunile noastre cele mai gingaşe adesea ascunse adânc. — A reaminti asta e în adevăr un lucru foarte înţelept, zise chiţuranul. — Aşa e, exclamă şi ariciul. Eu nu cred nici de cum ca omul să aibă destulă pătrundere. — Ia tăceţi! porunci calul.Lasă că ştim noi. Cel ce are cuvinte să aibă mai puţină încredere în dreptatea cauzei sale e totdeauna mai dispus să pună la îndoială înţelepciunea judecătorilor săi. Omul fu făcut judecător. — încă o vorbă înainte ca să rosteşti sentinţa! îi zise leiţi maiestuos. După ce regulă, omule, vrei tu să hotăreşti valoarea noastră? — După ce regulă? răspunse omul, fără îndoială că după gradul în care voi îmi sânteţi mai mult sau mai puţin folositori. — Minunat! replică leul ofensat. Cât de mult o să trebuie să stau eu atunci mai pe jos decât măgarul? Omule, tu nu poţi fi judecătorul nostru. Părăseşte adunarea! * Omul se retrase. — Ei bine, zise cârtiţa cu ironieşi chiţoranul şi cu ariciul îl aprobară), vezi tu, calule? e şi el de părere că omul nu poate să fie judecătorul nostru. Leul crede ca noi! — Dar pentru alte motive decât voi! zise leul, şi le aruncă o privire dispreţuitoare. ♦ Leul urmă mai departe: — Cearta pentru rang, dacă mă gândesc bine, e o ceartă netrebnică! Socotiţi-mă drept cel mai distins om drept cel mai ordinar; mie tot una ’mi face. Destul că eu mă cunosc! Şi aşa părăsi adunarea. Pe dânsul îl urmă înţeleptul elefant, îndrăzneţul tigru, seriosul urs, deşteaptă vulpe, nobilul cal, scurt, toţi aceia cari îşi simţeau valoarea, sau credeau căşi-o simt. Aceia cari au plecat cei mai din urmă şi au murmurat cu privire la adunarea spartă, au fost maimuţa şi măgarul. Lessing. Oapă farfusă. Tresărea convulsiv geana norilor de plumb deasupra văii rele şi în scăpărările violetepurpurii, pădurea se lumina subit, cutremurată până în adânc de spasmul mâniei în care clocotea cu gemete surde, răgitoare. Vălceluţa seacă ce de abia susurea pe vremurile de toate zilele se umflase aşa deodată, burzuluindu-se şi repezindu-se cu o năvală turbată în apele adânci ale rîului ce curgea neturburat la vale, cu liniştea maestatică a unui filosof bătrân care văzuse şi cântărise multe necazuri, în viaţa lui. Un mal lutos se prăvălise neputincios, târând după el toată grămada de pietricele neastâmpărate ce se legase cu întreaga lor naivitate copilărească de spatele bietului mal, aşa de ridicol diformat în căderea lui ruşinoasă. O armată întreagă de fagi, paltini şi pini tinerei se năpustise sguliţi şi înfoiaţi în ramuri, ca nişte curcani, cu hotărîrea trufaşă de a se arunca în pântecele zăgazului de apă, ce pornea forţele motrice ale unei nesuferite turbine electrice. Foşnitul disperat şi trosniturile dureroase ale crengilor, ce se răsuceau şi se încovoiau în cea mai cruntă luptă, scotea nişte ţiuituri îngrozitoare, cercând într’o supremă sforţare, să dea un nou semnal de alarmă în rândurile dinapoi. Şi tremurau îndârjiţi în pornirea atacului, răscolind cu furie toată ţărîna, gunoiul şi uscăciunile pământului pe cari le amestecau cu o gloată de buruieni şi sărmane mlădiţe ne-