Tribuna, ianuarie 1912 (Anul 16, nr. 1-24)

1912-01-14 / nr. 11

Anul XVI. Arad, Sâmbătă, 14127 Ianuarie 1912 Nr. 11 [REDACŢIA­ şi ADMINISTRAŢIA! Strada Deák Perene Nr. 21 INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază. ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un juni. . 14 . Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Studenţii români vienezi şi Apponyi — Apponyi a fost huiduit. — Arad, 26 Ianuarie. Se ştie, am anunţat şi noi, că societatea pentru cultura poporului, Volksbildungs­verein din Viena, între alţii, a chemat şi pe contele Apponyi Albert să ţină o con­ferinţă în cadrele tendinţelor ei. Contele a ţinut să vorbească despre memoriile asupra muncii lui parlamentare de patru­zeci de ani. Alaltăeri s-a şi prezentat în Viena. Auditoriul contelui Apponyi, după in­formaţiile gazetelor ungureşti, ar fi fost destul de mare. Se spune că în şirul ascul­tătorilor ar fi fost Körber, fostul prim­­ministru austriac, prinţul Hohenlohe şi alţi austriaci de seamă. Au fost şi Români cari nu puteau să scape prilejul de al... asculta pe marele nostru duşman. Când a apărut însă contele la tribună glasul sân­gelui a trebuit să isbucnească in Românii cari erau în sală. Trebuia să tresară în ei durerea loviturei pe care ni-a plicat-o Apponyi. Şi protestările au răsunat din toate părţile: — Jos Apponyi! Jos cu legea şcolară! Trăiască Austria! Intr’un anumit moment, întreg audi­toriul s’a trezit în picioare cântând imnul imperial „Gott erhalte.” Abia a putut ajunge la cuvânt prezi­dentul adunării să mulţumească lui Ap­ponyi pentru bunăvoinţa cu care a mers la Viena, dar cuvintele lui încă au fost acoperite de un ropot cu protestări. Un­gurii cari erau in sală au încercat să facă şi ei o contra manifestaţie, însă când con­tele a încercat să-şi deschidă gura, strigă­tele de indignare au ajuns atât de tumul­tuoase încât nu se a­uzi­a nici un cuvânt al lui. A trebuit să intervină poliţia, care a silit pe studenţii români să părăsească sala. Numai în chipul acesta, între poli­ţişti, a putut să-şi spună ce avea de spus atentatorul îndrăsneţ la cultura noastră. Fireşte, după ce studenţii români au părăsit sala, la sfârşitul conferinţei, un­gurii adunaţi i-au făcut ovaţii „entuzias­te” contelui lor. E interesant să se ştie şi aceea că con­tele Apponyi în cursul vorbirii, impresio­nat de aspra lecţie ce i­ s-a aplicat, a ţinut să facă declaraţii foarte conciliante faţă de Viena şi a trebuit, pentru captivarea auditorului, să invoce momente de un li­rism înduioşător — el, mă rog, încă şi-a câştigat elementele de cultură în ..marea Vienă." Gazetele ungureşti se înţelege, micşorea­ză întreagă demonstraţia. Ci­că au fost nu­mai vreo 10 studenţi valahi, încolo nimic. Este interesant însă semioficiosul guver­nului unguresc care recunoaşte că deşi lui Atpponyi i­ s’au făcut multe ovaţii, totuşi au sburat şi mulţi ,,pfui” spre el. * Intr'o ţară în care libertăţile cetăţe­neşti sunt pe deplin garantate, în care po­poarele au posibilitatea să se desvolte prin o nobila concurenţă, astfel de demonstra­ţii poate că arr trebui reprobate. In Aus­tria, in Aden­a mai ales, deşi ele se întâmplă des şi cu tinerimea altor neamuri, nişte cehi poate că nu ar trebui să prindă în mână astfel de arme, ar­ fi cel puţin inutil. La noi, o tinerime a noastră şi chiar po­porul nostru întreg suntem însă necesitaţi să ne manifestăm într’un fel dorinţele şi durerile noastre. In parlament suntem cu desăvârşire reduşi, în altă parte n’avem nici o putere, unde să ne revărsăm atunci focul din suflet? ~ Aprobăm deci, în ciuda tuturor ziare­lor vieneze neînţelegătoare, pe bravii no­ştri tineri din Atena. Ei au fost alaltăeri un accent puternic din marele nostru stri­găt de durere. Din cuvintele lor de protes­tare cari au răsunat în faţa publicului vie­­nez, lumea va şti să înţeleagă cine este acel Apponyi care de câte ori trece graniţa ţării se îmbracă în hainele civilizaţiei, ui­­tându-şi sau prefăcân­duse că-şi uită de neagra lui barbarie de acasă. Demnitatea cu care au mnifestat ti­nerii noştri vienezi pentru suferinţele nea­mului ne umple de mândrie şi nădăjduim că ea se va ivi de câte ori va cere tre­buinţa. Universitarii noştri au dovedit şi cu a­­cest prilej că sunt conştii de datoria lor. Tinerimea are totdeauna rolul de a pro­duce o agitaţie cât mai mare în jurul unor probleme. Focul şi violenţa tinerimii, e dovedit istoriceşte, au fost acele cari au precipitat totdeauna evenimentele şi au „Pasărea albastră“ şi „Colţul latin“.­ ­— O propagandă inofensivă. — De N­. Chendi. N’am crezut niciodată, că d. E. Lovinescu, cu temperamentul dsale, aşa de puţin definit, va pu­tea să ajungă cumva un om periculos petnt­ru li­teratură. 11 ştiam înzestrat cu o fire mai simplă, decât rafinată, mai mult normală, decât exagerată. Când­ cetiam primele pagini ale sale, din artico­lele acele, dialogate şi imitate după forma arhaică a convorbirilor filosofice dintre elevii lui Socrate şi Platon, găsiam printre ele chiar naivităţi de publicist în stadiul pregătirei. Iar proza sa ro­mantică, cum este bucata „Pasăre albastră”, în care mi­ se pare că voieşte să-şi idealizeze simbo­lul sau literar, găsim o concepţie tot aşa de u­­şurică. Povestea asta are legături intime cu convin­gerile individuale ale autorului, în materie este­tică. Ni­ se spune întâinşa despre un anume Cătă­lin, fecior de împărăteasă, căruia, la­ naştere, ur­zitoarele i-au vestit următorul noroc: „Să doreşti ceea ce e departe şi nu se poate găsi cu uşurinţă! Să nu ai odihnă, până nu-i prin­de şi nu-i îmblânzi o pasăre rară, pe care nimeni na prins-o până acum”!! Problema asta, fireşte este greu de rezolvat, atât pentru Cătălin, cât şi pentru d. Lovinescu. Căci pe cum fiul împărătesei pleacă zădarnic în drumul pasării, tot aşa de puţin d. Lovinescu şi-a găsit un adevărat gust estetic, asupra căruia să se fixeze în mod serios. Nenorocirea de a nu da pe­ste făgăduita păsăruică albastră îi chinuieşte, pa­ralel, pe amândoi şi gândurile­­lor se învârt în zig-zaguri în rătăcirile după frumos: „O ziuă răutăcioasă ne-a sădit în suflet o nă­zuinţă către lucruri, cari nu sunt, făcându-ne să trecem cu nepăsare pe lângă ceea ce ar trebui să facă fericirea acestei lumi. Nu ascultăm glasul priveghi­tor­ii, pentru că ne gândim la pasărea al­bastră (să nu fie oare o pupăză ? N. R.) iar cău­tând, ocolim frumseţile aievea, pentru a căuta o frumuseţe plăzmuită de închipuire,a voastră...” Tot aşa de jalnică este o altă mărturisire a dlui Lovinescu despre, modul cum îşi plăsmuieşte dsa idealurile sale şi ale eroilor săi, idealuri, cari ră­mân numai la imaginaţiunea acestor eroi: „Şi cu cât creştea Cătălin, nu era fericit... şi străbătu plaiuri şi dumbrăvi. Răsunau codrii de glasuri armonioase,­ străluceau ramurile de pene frumoase, dar nici una nu era pasărea, pe care o căuta. Şi Cătălin o doria tot mai mult şi simţea, ca nu putea trăi fără ea. Rătăcind aşa după pa­sărea albastră, ajunsese o umbră de om, fără li­nişte şi bucurie”. D. Lovinescu are dreptate: soartea lui Cătălin o ajung toţi aceia, cari aleargă la goană du­pă o fe­ricire, mai pe sus de meritul lor. De obicei oa­menii aceştia îşi încurcă toate cărările şi sunt ca Orfeu, care apare darul de a salva pe Euridice din Hades. Astfel d. Lovinescu a trecut şi pe la noi, în sborul său după pasărea măiastră şi s’a oprit câţiva ani în regiunea noastră dela ţară, ca să-şi aşeze în plaiurile poporaniste cuibul unic al fericirei sale. Şi era pe-aci să răuşească, dacă nenorocul nu veghi­a asupra „paşilor săi pe ni­sip” şi dsa nu pleca m­­ai departe, tocmai ca Ahas­ver, când era să prindă, păsărică de coadă. Iată cum judeca în clipele, petrecute printre noi, asu­pra rostului literar: „Literatura e produsul cel mai înalt al unui popor. Ea e inflorescenţa ,superbă, ce absoarbe pu­terile intelectuale ale unui neam întreg. Literatura fiind aşa­dar o expresie naţională, trebuie să fie gestul, prin care se exprimă întreaga viaţă a u­­nui popor... In ea scânteie o parte, sau tot­ su­fletul nostru... Numai după această literatură să­nătoasă, a venit literatura esteţilor. Aceştia sunt scriitorii, ce rup legăturile cu publicul românesc şi visează forme superioare de artă, în sentimente ce nu au nimic comun cu mentalitatea noa­stră! Ei sunt imitatorii literturei franceze, cân­tăreţii palidelor fecioare şi a luminilor fosfores­cente. Ei sunt îndreptaţi spre apus, tot aşa cumu mumiile egiptene au privirea îndreptată totdea­una spre răsărit... Literatura (acestor „imitatori”) nu trăieşte de­cât din imitaţie! Ea nu e nici să­nătoasă, nici originală, nu e nici naturală, căci numai în Apus poate avea vre-o explicare... Nea­­nul nostru însă este încă tinăr. In el stau imen­sele zăcăminte ale unor puteri neîntrebuinţate încă. »Noi nu putem avea deci o literatură deca­dentă, pentru că a fi decadent însemnează să de­cazi undeva!(? ? ?!). Noi însă abia suntem pe­­sui­şul generos al culmei literare( ? ? ?) A inventa o literatură, înseamnă a ne da aere de copii bă­­trîni, înseamnă a pune pe un obraz curat, roşu şi proaspăt, un şuli­man roşu. O bună literatură trebuie să fie însă o expresie naţională!...” etc.

Next