Tribuna, iulie-decembrie 1968 (Anul 12, nr. 27-52)
1968-08-08 / nr. 32
2 Discret și demn, cum a trăit, s-a stins din viață, în București, nepotul lui Vincențiu Babeș, fiul lui Victor Babeș. Adesea , a fost cazul tipic al foarte talentatului fiu al lui Goethe — moștenirea unui nume mare apasă asupra celui ce a primit-o, făcînd din el un epigon, cînd ar fi putut să fie o celebritate. Alte ori însă renumele înaintașilor este un imbold de a păși cu vrednicie pe urmele lor. Mircea V. Babeș a mers pe această din urmă cale, păstrând cu simț de echilibru, caracteristic adevăratului intelectual, proporția cuvenită. Crescut în tradiția de românism jertfitor și de aleasă cultură a bunicului și a tatălui, Mircea Babeș din copilărie și-a dobîndit un orizont larg, care nu se manifesta numai în cunoașterea a șase limbi străine, ci și în preocupări cărturărești multivalente, dar niciodată superficiale. In memoriam Fiul patriotului Victor Babeș a vrut să se închine carierei militare. Ca sublocotenent proaspăt îl prinde marea viitoare a primului război mondial. Este prezent, cu dăruire de sine, la marea epopee de pe frontul Moldovei. Observator aerian, este doborît cu balonul captiv de o granată, se salvează cu o parașută și își dobândește decorații militare, de vitejie, din cele mai înalte. Dar rămîne după acest accident cu un defect al auzului, care îl silește să renunțe la cariera aleasă. Cu gradul de căpitan părăsește, după victorie, armata, dar rămîne mai departe în slujba patriei. Cunoscător al unor limbi de mare circulație, servește organele superioare în timpul tratativelor de pace ca un abil interpret. Pe urmă, terminind Facultatea de drept, intră în corpul diplomatic, slujindu-și țara din plin, la Varșovia și Washington și în sfîrșit, trimis de guvernul dr. P. Groza, cu gradul de ministru plenipotențiar, la Moscova. După ce își încheie cariera diplomatică, intră în calitate de cercetător științific principal la Institutul de inframicrobiologie al Academiei. Aici desfășoară o intensă și savantă activitate de cercetător al istoriei microbiologiei românești în centrul căreia este figura lui Victor Babeș. Stăpîn peste arhiva și lăsămintul celebrului său tată, Mircea Babeș, modest dar conștient moștenitor, scoate la lumină, într-o serie de lucrări apărute în țară și în străinătate, documentări noi cu privire la creația întemeietorului bacteriologiei și al curentului nou în medicina noastră. Din lucrări de detaliu, ca de pildă dovedirea rolului de înainte-mergător în domeniul seroterapiei, al antagonismului bacterian, al istologiei patologice și tratamentului („metoda românească“) turbării, etc. se formează mozaicul complet al unei biografii și ergografii a lui Victor Babeș, care apare (în colaborare cu I. Igiroșianu), în București, în 1961. Este o carte în același timp savantă, adinc documentată cât și de o valoare literară netăgăduită. Cu această lucrare Mircea Babeș a clădit un monument „aere perennius“ nu numai tatălui său, ci și sie însuși. Dar el mai avea încă o sarcină de îndeplinit. Neprețuitul material documentar rămas de la Victor Babeș trebuia ordonat și astfel aranjat, nicit el să devină o imagine vie a vieții unui mare savant. Donînd casa sa statului, Mircea Babeș organizează în ea unul din cele mai frumoase muzee memoriale pe care le avem în țară. Muzeul Victor Babeș este o mândrie. De câte ori am avut prilej să îl arăt oaspeților veniți din meleaguri străine, am auzit numai cuvinte de mare admirație pentru ceea ce a alcătuit Mircea cel dispărut și-n Babeș. Iată cum îndeplinit din plin datoria unui moștenitor al unui patriotism cultural de neprețuit, eternizîndu-și și el numele în șirul cărturarilor români care nu trebuie să fie uitați. VALERIU L. BOLOGA ex.liceu VICTORIA ANA TĂUȘAN: Metamorfoze (Editura Tineretului, 1968). Victoria Ana Tăușan este o risipitoare. Ultima sa carte, Metamorfoze, este, în afara unei incontestabile probe de talent, o evidentă risipă metaforică. Cuprinzînd cinci poeme: Muntele, Pasărea, Cerul, Cerbul, Lacul, fiecare din acestea conceput in mai multe părți, alcătuite la rîndul lor din versete de dimensiuni variabile, volumul cultivă mai puțin intilnitul poem în proză. Ca viziune, el te introduce într-un univers mirific și suav, în care pînă și duritățile de sentiment au un contur moale și melodios. Fără a avea o axă comună vizibilă, părțile poemelor se structurează ca organisme aparte, care, la rîndul lor, își pierd unitatea, fărîmițîndu-se în versete concepute ca niște eflorescente ale unei metafore centrale. Așa stînd lucrurile, ele apar ca variațiuni pe o temă dată și în acest sens multiplicitatea întruchipărilor de sentiment sau senzație acoperă ideea de metamorfoză a volumului. Indiscutabil, această paradă a metaforelor este încîntătoare, dar de cele mai multe ori numai atît. Căci pericolul unei asemenea situații este acela al avalanșei. Și vorba poetei: „Odată pornind, cine se mai poate opri?“. HORIA BĂDESCU însemnări însemnări Insemnări Răsfoind revistele Zoii sau Zoilescu? Nu demult, a poposit printre noi umbra unui personaj celebru. S-a strecurat mai întîi sfioasă, ca toate umbrele, s-a prezentat cu aceeași sinciune juvenilă: sunt umbra lui Zoii. Zâmbetul alb și o lucire de metal a privirii voiau să spună însă mai mult: voi face minuni, ca și înaintașul meu din antichitate. Și noul Zen a început intr-adevăr să facă „minuni“, dacă numim astfel, cu multă îngăduință pioasă, aluziile ironice la volumele unor începători. A întors cărțile acestora pe-o parte, pe alta (operație nu prea dificilă), le-a cîntărit imaginile boante (și doamne, cite mai sunt!), ironizîndu-le subțire. Nimic părea să nu-i scape acestui ochi necruțător, nicit era de așteptat ca Viața românească, publicația care-1 găzduiește periodic, să smulgă multe buruieni din poiana literelor române, întreprindere oricum demnă de laudă și absolut necesară, astăzi ca și înainte. S-a observat însă repede că noul Zon are anumite preferințe: se ocupă numai de unele volume, pe altele, deși de aceeași calitate îndoielnică, trecîndu-se cu vederea. Ochiul ager al înaintașului a suferit, se vede, anumite modificări esențiale la urmaș, incit acesta împarte metehnele în vizibile și invizibile ... Dar, ce spunem? Pot exista metehne invizibile pentru privirea pătrunzătoare a veritabilului (în găunoșenia și aroganța lui) Zeii? Da, pot — și spunem asta cu oarecare melancolie și nedumerire. Zoilul Vieții Românești pare un urmaș nu prea demn de „gloria“ celui care a demonstrat pînă și caducitatea lui Homer. El are — cucernic om — o neașteptată sinciune față de numele „consacrate“, ca și cum n-ar vrea, sub nici un motiv, să le tulbure liniștea precară. Mult mai modest în intenții decit faimosul personaj antic, soilul nostru se conformează abil nevoilor și intereselor cotidiene, tribulațiilor redacționale. Cu un ochi plânge (admonestîndu-i, cum spuneam, pe începători), cu altul unde și savurează versuri sublime, monumentale, de genul: Capra poate să roadă varza pînă la cotor. Nu mă interesează. // Și varza poate deveni malacov de cucoană / Lăsînd să moară capra de foame. / Nu mă interesează. // Problema caprei și a verzei nu mă interesează“ (Geo Bogza: Oul fenomenal, în Contemporanul, nr. 23/1968). Pe autor, într-adevăr, putea să nu-i intereseze grava și permanenta problemă a „caprei și a verzei“ (simbol măreț, în sublimarea lui mondeno-vegetală!). Zeli, însă, dacă ținea să-și respecte numele, trebuia oricum să-și arunce privirea și în această grădină poetică, parcă lăsată prea la voia întîmplării. Cum deci Zoilul nostru n-are nici pe departe „severitatea“ celui antic, nici dorința de-a „lumima“, fie și prin rea voință, autorități de întîia mărime, cum el n-are, la urma urmei, nici măcar vanitatea măruntă de-a ciupi, cu un pas inofensiv, obediența geniilor — să-l numim simplu, după obiceiul locului, Z oile seu ... Onirismul între veselie și convenție După diverse manifeste, mai mult sau mai puțin zgomotoase prin confuzia lor teoretică, iată și literatura „onirică“ în toată simplitatea ei veselă. Da, veselă, fiindcă la veselie ne îndeamnă Povestea acarului și a miraculoasei călătoare de Leonid Dimov. „Povestea“ are, firește, subiect, așa că-i putem relata în voie, fără a fi bănuiți, doamne ferește, de opacitate. Un acar isteț, purtat prin școli de specialitate („proaspăt absolvent al Școlii de Căi Ferate“ — spune textual și „poetic“ autorul) are un vis (ne aflăm, doar, în zona oniricului). Un vis care amenință a deveni coșmar: „Văzu cum înaintează / pe neașteptate, chiar pe linia principală, / care aștepta expresul de gală / de la miezul nopții, un vagon cenușiu, / un vagon lat, neobișnuit, un vagon viu, / duruind calm, cu scincet unic, / fără să-i pese de nimic!“ (Trecem peste argumentul, curuind calm). Ați ghicit cu toții: „Vagonul venea direct din infern!“, deci motiv de angoasă, numai că autorul schimbă, ca să spunem așa „macazul“ tragic, îndamnîndu-ne iarăși la veselie. In vagon, mai precis „în al șaptelea cuplu de clasa-ntîi“, se afla (nimeni nu putea bănui de astădată) „cea mai fragilă, cea mai străvezie, / cea mai nevisată femeie în rochie azurie , ca de zmalț, cu ilic violet și nasturi de piele“. Femeia „atît de mică, de veche, de ne-ncepută“ și care avea „degete dulci, aproape religioase“ (!) îi face semne obscene bietului acar. „Hai! / îl îndemnau ochii ei de Paraguay“, totii acesta alergă „solemn și vivipar“ (sic!), se zbate în neputință, pînă când apasă pe o tijă care neantizează pur și simplu vagonul infernal! Odată dispărută angoasa, universul devine limpede, azuriu, primăvăratec. Te aștepți să chite păsări de carton într-un arbore artificial. Acarul își reia munca obișnuită și „cuprins de-o fericire fără seamăn / fluieră ușor un cîntec de leagăn“. Azuriului i se adaugă nota idilică reconfortantă, versurile curg, să fim drepți, foarte cantabile, în ton de romanță provincială, amintind poemele de tinerețe ale lui Dan Deșliu (plus un umor pe alocuri degajat, jovial și o stăpânire mai accentuată a expresiei). Literatura onirică se anunță, cel puțin pînă acuma, ca un simplu divertisment: baladă , („poveste“) alternând între discurs și confesiune sentimentală; ton, în general, vesel, fără crispări și fără adîncime; pitoresc de suprafață; mobilitate verbală; ironie ambiguă, intelectuală, care ascunde greu convenția (momentul oniric propriu-zis). Deci: literatură-comună, literatură-divertisment. .. la Bacău: Liniște și echilibru Ateneu luna iulie: număr bogat, bine scris, închinat surselor populare, folclorice, care alimentează creația cultă. Participă la realizarea de ansamblu mume prestigioase: Ovidiu Papadima, Ovidiu Brea, Ion Vlasiu, alături de condeiele formate în redacție (Radu Cârneci, Vlad Sorianu, Constantin Călin, George Genoiu etc.). Tonul sobru, academic și o vădită aplicație științifică inspiră încredere și echilibru. O singură notă (înnoiri binevoitoare la „Luceafărul“) pare mai agitată în contextul general. Bine argumentată și serioasă, ea răspunde unei insinuări necolegiale, venită din partea Gazetei literare. Argumentul Ateneului (care citează dintr-o dezbatere publică) are valoare programatică: „Să nu înlocuim o intoleranță prin alta; ciomagul „oniric“ nu e cu nimic mai prejos ciomagului „naturalist“. Cine are urechi de auzit, să audă! Deocamdată, transcriem finalul notei din Ateneu: „Și fiindcă colegul G. L. scrie despre năruitoarea umbră a unui „turn Babel“ (intre noi fie vorba, ni se pare exagerată punerea sub acest semn a întregii activități de zece ani a „Luceafărului“, indiferent că unul sau altul dintre foiletoane era intitulat așa), ne-am îngăduit să nădăjduim, împreună cu confratele bucureștean, că umbra neînțelegerii, a încurcării limbilor nu va îngreuna nimănui comunicarea întru ale breslei, că vor dispare astfel prilejurile de răstălmăcire și că procesele de intenție sau aluziile de îndoielnică umoare se vor nărui definitiv. Astfel, la ce bun etita discuție...“ Intr-adevăr, la ce bun? TIMOTEI TERRANCEA Iar începe Daci, peste câteva zile, din nou la fotbal. Mulți dintre noi vor fi încă în concedii și vor suporta cu greu absența de la primul meci al formației favorite. Pentru că, asta este, microbistul — oriunde se află — e cu gradul tot acolo, la gazonul lui familiar, la locurile din tribună unde, de obicei, îi place să-și regăsească prietenii și unde își trăiește bucuriille și desnădejdile duminicale. Asta este, microbistul este mereu la locul lui — chiar dacă de ani de zile, vorba poetului, în fotbalul nostru ,i multe dureri ș, puține plăceri“. „Știi, îmi spunea mai ieri un amic, în noul campionat de fotbal va fi mai bine“ .... Și tace. „Adică, zic nedumerit, cum mai bine?“ „Mai bine decît în campionatul viitor, dar e mai rău decît în cel trecut“. Și râde. Dar cam albastru. „Cum de-ți vine să râzi?“, mă fac eu a nu pricepe gluma. „îmi vine, că rîd pe banii mei. Ce, ei, fotbaliștii, antrenorii, Federația de Fotbal nu rîd pe banii mei de cîțiva ani?“ Are dreptate omul. Bine că la noi sînt ieftine biletele de fotbal. Mă bate așa un gînd să-i spun că sînt meciuri în Anglia la care s-au vândut bilete și cu 80—100 de lire. Iar lira e cotată la doi poli bucata. Șii dacă faci niște sîntmuițiri, rămîi puțin pe gînduri și nu prea mai râzi pe banii ăia. Amicul mă privea surîzînd și nevinovat. Apoi, deodată, îmi zice: „O știu și pe aia la care te gîndești să mi-o spui, dar nu o spui. Chiar dacă-i dai, banii ăia, ai ce vedea. Merită ...“ L-am lăsat fără să ne mai luăm rămas bini și m-am dus să cumpăr un număr din săptămânalul Fotbal. Care săptămânal, la chioșcuri, se găsește rnt vrei. Citesc ce se poate citi din publicație, și nu pot să-mi fac o imagine prea clară despre ceea ce ne va aștepta la noul sezon fotbalistic. Clară adică, va fi mai bine sau mai rău decât în campionatul trecut? E, publicistic vorbind, un semn bun în această neclaritate. Bine că a dispărut diluviul de ditirambiș cu care, la fiecare an, era tot împinat noul campionat. Grimm, „ditirambiștii“ stau, cel puțin deocamdată, liniștiți. Ce-i drept, nici Eugen Barbu nu-i mai incomodează. Nici Ion Ionescu nu mai constituia o problemă cu driblingurile sale prelungite, încă o sursă de vinovăție a dispărut. Cît despre Sorin Avram, având cîteva kilograme în plus, cum ne explică antrenorul Covaci, va mai sta pe tușă. Pentru cîteva kilograme și pentru că Sorin Avram „neglijează sarcinile defensive“. Așa-i în fotbal. Unii neglijează sarcinile defensive, alții se ocupă prea mult de cele ofensive; unii utilizează mișcarea SPORT permanentă în teren efectuată prin viteza circulației mingii, alții nu; unii știu să aplice presingur, alții știu să reziste la el. Uite, de pildă, așa e cu federația noastră i de fotbal: știe să reziste perfect la presing. Oricâte s-au scris și s-au spus — tot aia! Și-i mai bine așa, mai înțelept. Vorba veche: campionatele trec, scaunele săimîn. Sau, adevăr mai profund, numai cine greșește muncește. Și așa mai departe.Dar, nu-i nimic, fie oricum, numai să înceapă. Chiar dacă mulți dintre noi vor fi tacă în concediu. Treaba lor. Toate plăcerile se plătesc. La început se plătesc eu speranțe. Și eu am investit o groază de speranțe în noul campionat. Nu-i nimic, îmi spun, să-mi fie de bine — Și pe săptămâna viitoare! (Al. C.). D.S.A.P.C Maramureș Angajează — arhitecți — Ingineri constructori Angajările se fac conform actelor normative în vigoare. Informații suplimentare se primesc la sediul direcției din Baia Mare, str. Baia Sprie nr. 59, telefon 1800. Introducerea, din anul școlar 1967/68, a studiului literaturii universale în clasa a Xl-a umanistă, constituie un moment hotărîtor în dezvoltarea invățămintului nostru liceal. România devine astfel una dintre extrem de puținele țări ale lumii în care istoria literaturii universale se înscrie ca disciplină de sine stătătoare în programul de învățămînt. Această măsură a derivat din necesități instructiveducative care impun formarea unui profil spiritual cit mai complex al omului de mîine, corespunzător dezideratelor progresului civilizației umane. Studiul științific al istoriei literaturii universale extinde uimitor de mult, spațial și temporal, orizontul cultural, și potențează sentimentul solidarității umane; contribuie, prin descoperirea mesajului marilor creații literare ale diferitelor popoare, la apropierea dintre ele, „chemîndu-le să se cunoască mai bine, spre a se înțelege mai bine, (Paul van Tieghen, Literatura comparată) și, în consecință, indemnîndu-le să realizeze nobilul imperativ al păcii mondiale (Tudor Vianu), adincește și deopotrivă lărgește dimensiunile cîmpului de acțiune a posibilităților educației estetice; în sfîrșit, prin plasarea valorilor noastre majore în contextul literaturii universale, acest nou obiect de învățămînt circumscrie și evaluează aportul remarcabil și originalitatea geniului românesc, întărind încrederea in forțele creatoare ale poporului nostru. REALIZĂRI, SUGESTII ȘI PERSPECTIVE Manualul de Istoria literaturii universale (240 p.), apărut la începutul anului școlar, este alcătuit cu competență și ingeniozitate de un colectiv de cunoscuți specialiști în acest domeniu (N. I. Barbu, Ovidiu Drimba, Romul Munteanu, Edgar Papu). Cu o pasiune ponderată și intr-un stil atrăgător și adeseori elegant, autorii urmăresc sistematic, din perspectiva științifică a contemporaneității, evoluția istorico-estetică a principalelor momente ale literaturii mondiale, în continuitatea lor, selectează just și fixează cu discernămînt valorile durabile, relevă citeodată circulația unor motive și forme literare, schițează uneori principalele moduri de manifestare a universalității, subliniază valențele artistice și educative ale operelor literare etc. Cum este și firesc, dezvoltarea literaturii universale e prezentată pe epoci și curente, ilustrându-se fiecare prin analiza unei capodopere reprezentative și insiștindu-se asupra scriitorilor consacrați de scurgerea secolelor. Fundamentat pe conceptul științific de literatură universală, manualul depășește in mare măsură limitele și infringe prejudecățile ce se reflectă în conținutul și structura unor lucrări străine in care constatăm izolarea in europocentrism, acordarea universalității numai scriitorilor aparținind „națiunilor mari“, de preferință din Occident, și disprețuirea contribuției „națiunilor mici“, ignorarea literaturii contemporane ș.a. Și in manualul nostru spațiul cel mai vast îl ocupă literatura europeană. Dar sînt incluse și unele creații valoroase, precum și unii mari scriitori din Asia (Epopeea , lui Ghilgameș, Croitarea cântărilor, Ramayana, Mahabharata, Cartea cântecelor, Kalidasa, Li Tai-pe, Tu Fu, Lu-Sin, Go-Mo-Jo), din America (E. A. Poe, Whitman, Sarmiento, M. Twain, Hemingway, Faulkner, O’Neill, Pablo Neruda) și din Africa (Poezia africană contemporană). Alături de scriitorii celebri ai națiunilor mari, și-au luat locul scriitori de valoare mondială ai popoarelor mici, cu „limbi neuniversale“ (Lenau, Mickiewicz, Hristo Botev, Petőfi, Jan Neruda, Ibsen, H. Laxness, Ivo Andric, Nicolas Guillén etc.). In manual este cuprinsă apoi mișcarea literară mondială din vremurile cele mai îndepărtate pină în epoca noastră, dedicindu-se poeziei, prozei, și teatrului secolului nostru cinci lecții. Un merit excepțional al manualului îl constituie preocuparea constantă a autorilor de a integra literatura noastră în circuitul complex al literaturii universale și de a-i indica specificul și coordonatele europene sau mondiale, prin consemnarea reflexelor și ecourilor unor opere celebre (poemele homerice, Divina comedie, Don Quijote etc.) sau al unor curente literare (Renașterea, clasicismul), prin evidențierea raporturilor literaturilor nostre cu alte literaturi (Clasicismul francez și literatura română, Romantismul francez și literatura română), prin schițarea momentelor românești pe care le îmbracă unele curente internaționale (Luminismul, Romantismul, Realismul etc.) și prin încercarea de a determina universalitatea operei unor scriitori români: D. Cantemir, Eminescu, Creangă, Caragiale, Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Camil Petrescu (deși nu se surprind, de cele mai multe ori, concret valorile originale prin care scriitorii noștri îmbogățesc literatura umanității). Intrevăzând perspectivele pe care le are această disciplină in liceu, considerăm că unele observații privitoare la conținutul și structura manualului sunt necesare și chiar binevenite. Astfel, ca să începem cu o problemă cheie, se știe că în cadrul dezbaterilor mai noi referitoare la modul de prezentare și la periodizarea literaturii universale, tot mai mulți specialiști cer abandonarea practicii tradiționale a juxtapunerii capitolelor literaturilor naționale în cadrul aceluiași curent literar internațional, adică a descrierii paralele a literaturii diferitelor țări in limitele unei epoci, și preconizează cercetarea dezvoltării literaturii în secțiunile transversale ale curentelor. Autorii manualului încearcă uneori îmbinarea celor două modalități care le permite sublinierea atît a notelor comune cît și a celor specifice ale literaturilor naționale studiate. De cele mai multe ori însă, din intenția justificată de altfel de a defini originalitatea unei literaturi sau unui scriitor, autorii recurg la juxtapunerea literaturilor diferitelor popoare intr-o anumita epocă, pierzînd din vedere perspectiva universalității. Acest mod de prezentare este aplicat în special în capitolele despre Renaștere, Luminism, Romantism și Realism, în care, după o succintă introducere (în cîteva locuri cu reminiscențe istoriste), curentul literar respectiv este urmărit paralel in literaturile mai multor țări (Luminismul in Anglia, în Franța, ín alte țări sau Romantismul in Germania, în Anglia, în Franța, in alte țări etc.). Din acest mod de organizare a literaturii derivă mai multe consecințe, dintre care reținem doar numai două: prima: unele opere literare nu sunt privite din perspectiva conceptului de literatură universală, și secunde, materialul cercetat se întinde pe un număr de pagini prea mare, excluzîndu-se astfel posibilitatea concentrării problemelor și aprofundării analizei literare. Probabil că prezentarea pe genuri a unor curente literare (de ex. Romantismul, o privire generală cu relevarea formelor specifice naționale; drama, poezia și proza, prevăzîndu-se pentru fiecare gen analiza unei opere reprezentative) ar înlătura aceste neajunsuri și ar crea condiții pentru dezbaterea mai multor opere. Unele probleme discutabile apar și in capitolul dedicat literaturii secolului nostru. După o introducere, destul de incompletă și nesistematică, scriitorii sunt grupați în cele trei genuri principale, deocamdată cea mai potrivită modalitate de organizare. Încercarea de a stabili tendințe și curente în dezvoltarea poeziei (futurism, expresionism și suprarealism, poezia revoluției, poezia rezistenței, poezia socialistă militantă — tablou desigur incomplet) era potrivit să se extindă și în descrierea evoluției prozei (alături de romanul familiilor și cel exis- Literatura universala in liceu tențialist, se puteau fixa și alte tipuri de roman în care să fie grupați scriitorii: romanul psihologic, romanul filosofic, romanul simbolic și dramei. Omiterea inexplicabilă apoi a unor scriitori de primă mărime (Proust, Joyce ș.a.) și a unor probleme fundamentale (continuitatea tradiției și uimitoarele inovații, experiențe și cuceriri; conceptul de poezie modernă etc.); simpla inșiruire a schițelor activității scriitorilor fără stabilirea unor raporturi esențiale, precum și neincluderea (explicabilă) analizei cîtorva opere literare consacrate, — toate acestea împing tabloul extraordinar de bogat al literaturii veacului nostru într-un plan abstract și îl privează într-un fel de perspectiva universalității. Ce-i drept, trebuie recunoscut, că literatura secolului al XX-lea reprezintă capitolul cel mai complex din evoluția mondială a literaturii și că inexistența unei perspective temporare (mai ales după cel de al 11-lea război mondial) care să opereze cu discernămînt disocierile, cristalizările și selectarea valorilor, impune probleme din cele mai grele cercetătorului. S-ar mai putea face observații relativ la utilizarea unor termeni (neoumanismul german, lirica personală ș.a.), la prezentarea izolată a literaturii de celelalte forme ale suprastructurii (filosofie, artă plastică, muzică, știință etc.), la inconsecvența urmăririi evoluției genurilor, speciilor, ideilor și formelor literare (era utilă cercetarea dezvoltării temelor, tipurilor, stilurilor, procedeelor artistice etc.). Este insă foarte curios că de multe ori, parcurgând filele manualului, ai impresia că autorii, constrinși de tirania orelor rezervate, au fost nevoiți chiar in ultimul moment să elimine unele paragrafe. Dar aceste probleme, precum și altele, s-ar putea rezolva în mare măsură dacă studiul Istoriei literaturii universale s-ar extinde de la 1 oră la 2 ore săptămînal pentru clasa a XI-a (De ce, din cele 3 ore de matematică prevăzute săptămînal pentru umaniști, nu s-ar putea eventual lua 1 oră pentru istoria literaturii universale?). In astfel de împrejurări, nu numai că s-ar permite parcurgerea acestui obiect intr-un ritm temporal normal, dar ar face posibilă adîncirea problemelor și includerea pentru analiză literară, alături de operele cuprinse in manual încă a cîtorva creații capitale ale epocii ori curentului literar respectiv: Sakuntala de Kalidasa, Oedip rege de Sofocle, Iama în țara geților de Ovidiu, Hamlet de Shakespeare, Avarul de Moliére, Corbul sau Clopotele de Edgar Poe, Mizerabilii de V. Hugo, Crimă și pedeapsă de Dostoievski, Albatrosul de Baudelaire, precum și un roman, o poezie (ori două) și o dramă — valori consacrate — din literatura veacului nostru. In acest caz, s-ar putea apoi acorda un mare spațiu literaturii mondiale contemporane, adică — așa cum preconiza T. Vianu — ar fi cu putință organizarea materialului in V., cu „deschiderea mai largă spre actualitate“. De asemenea, ar fi posibilă în același timp revenirea asupra omisiunii unor literaturi (literatura persană: Firdusi, Omar Khayyam, Saadi, Hafiz; poezia japoneză), curente (barocul; simbolismul este ilustrat in ediția actuală numai prin literatura franceză), scriitori (Comoens, Rubén Dario, Martin du Gard, Reymondt, R. Tagore, Proust, Joyce etc.). In edițiile viitoare ar fi recomandabilă transcrierea fonetică, in paranteze, a ortoepiei numelor străine de scriitori, personaje etc. Simultan ar fi instructiv și educativ ca, pe lingă sublinierea universalității scriitorilor noștri, să se consemneze ecourile vieții, istoriei și culturii poporului român în literatura universală și in conștiința unor scriitori (Lope de Vega, Voltaire, Hugo, Byron, Proust etc.). In fine, tot aici și-ar afla locul înregistrarea faptului că inițierea unor inovații (Versurile libere ale poeziei Hinor de Macedonski sunt nu numai primele în limba română, dar pot — scrie Vladimir Streinu în Versificația modernă — „să aspire chiar la un loc de evidență in cronologia europeană"), și curente in literatura mondială aparține unor scriitori români (dadaismul a fost lansat în literatura universală a secolului al XX-lea de către compatriotul nostru Tristan Tzara, iar „suprarealismul român este, prin Urmuz, — afirma George Călinescu în Istoria literaturii române — anterior celui francez și independent“; tot despre acest scriitor, Eugen Ionescu scria recent următoarele: „In orice caz, Urmuz este unul dintre precursorii revoltei literare universale ...“. De altfel, în cele din urmă, va trebui să se tindă spre alcătuirea unei Istorii universale a literaturii în capodopere, fără a se ignora seria istorică a creațiilor care au transmis motivul și au pregătit apariția operelor mari. (Un cunoscător al literaturii universale — scriu René Wellek și Austin Warren — „nu se poate mărgini la marile piscuri, dacă vrea să înțeleagă întregul șir de munți“). Desigur, istoria literaturii universale pentru clasa XI-a este un manual de liceu și, în consecință, trebuie apreciat ca un manual, primul manual de Istoria literaturii universale tn limba română. In acest sens, autorii sînt deschizători de drumuri în istoriografia noastră literară. Întreprinderea lor a fost cu atît mai dificilă, cu cît manualul a fost elaborat în condițiile inexistenței unei tradiții naționale în această direcție, ale lipsei unui tratat de Istoria literaturii universale in limba română (cînd vom avea un astfel de tratat?), ale obligației brutale de a comprima un material enorm în 34 de ore școlare. y. Fiindcă, deocamdată, această disciplină se predă numai într-o singură oră săptămînal. Pentru realizările subliniate și pentru înfrîngerea cu succes a unor dificultăți obiective, autorii manualului merită incontestabil toate elogiile. * Aceiași specialiști, venind în sprijinul elevilor și profesorilor, au întocmit o Culegere de texte din literatura universală (446 p.). In mod firesc, Culegerea respectă periodizarea și conținutul manualului, cuprinzînd integral creații lirice și fragmente semnificative din operele mai vaste ale scriitorilor studiați. Trecind peste problema discutabilă ce se ridică întotdeauna în fața unei astfel de întreprinderi, dacă este potrivit ori nu să se înglobeze capitole din operele de mai mare întins Ardere, trebuie prețuită străduința autorilor de a selecta cu iscusință textele și fragmentele și de a stabili scara valorilor (deși nu totdeauna sunt alese creațiile lirice cele mai semnificative), depunând și pe această linie o muncă de pionierat. Propunerile deja făcute pentru îmbunătățirea acestei culegeri într-o viitoare ediție, li s-ar mai putea adăuga altele: includerea unor fragmente reprezentative (sau cînd e posibil chiar in întregime) din prefețele și textele care au constituit programele și manifestele curentelor și școlilor literare (Prefața lui V. Hugo la drama Cromwel, prefața lui Balzac la Comedia umană, Romanul experimental al lui E. Zola, manifeste literare din secolul al XX-lea ș.a.), publicarea unor părți de mare importanță din lucrările unor istorici literari și comparatiști celebri, indicarea neapărată a numelui traducătorului român și a volumului din care e luată tălmăcirea. PROFESORUL DE LITERATURA UNIVERSALA Fără îndoială că un rol decisiv în realizarea obiectivelor creionate mai sus revine profesorului de literatură universală. El trebuie să-și prezinte prelegerile cu pasiune și competență, nncit această disciplină nouă să se integreze armonios în ansamblul celorlalte obiecte de învățămînt și, în același timp, să devină tot atit de valoroasă și indispensabile ca și cele tradiționale. Pentru aceasta insă este absolut necesar să cunoască nemijlocit, prin lecturi permanente, operele literare discutate și studiile fundamentale, să fie la curent cu dezbaterile teoretice și cu realizările din domeniul istoriei literaturii universale și comparate. De asemenea, el trebuie să știe ce opere se discută cu elevii în cadrul lecțiilor de limbă latină și de limbi moderne, in vederea stabilirii unor puncte de sprijin și a unor premise care să faciliteze predarea și însușirea cunoștințelor de literatură universală. Profesorul mai este apoi obligat să realizeze, în colaborare cu profesorii de literatură română, o corelație intre operele indicate pentru analiză la Istoria literaturii universale și cele străine cerute la lectura extrașcolară în cadrul studiului Istoriei literaturii române. Toate acestea însă nu cu scopul de a supraincărca elevii, ci pentru a-și clarifica problemele, pentru a se mișca cit mai ușor pe linia aprofundării operelor prevăzute pentru analiză și pentru a descoperi semnificațiile lor estetice, pentru a sublinia dimensiunea universală a literaturii române și pentru a educa elevii în spiritul marilor valori umaniste. In fond, sintetizînd, profesorul de literatură universală are in față un triplu țel: umanist, estetic și apatriotic. Fiindcă studiul istoriei literaturii universale urmărește, în ultimă instanță, — așa cum plastic se exprima T. Vianu — „să întărească în auditori ... conștiința unității de cultură a lumii“. ION ȘERDEAN V- r