Tribuna, iulie-decembrie 1968 (Anul 12, nr. 27-52)

1968-08-08 / nr. 32

2 Discret și demn, cum a trăit, s-a stins din viață, în București, nepotul lui Vincențiu Babeș, fiul lui Victor Babeș. Adesea , a fost cazul tipic al foarte talentatului fiu al lui Goethe — moștenirea unui nume mare apasă asupra celui ce a primit-o, făcînd din el un epigon, cînd ar fi putut să fie o celebritate. Alte ori însă re­­numele înaintașilor este un im­bold de a păși cu vrednicie pe urmele lor. Mircea V. Babeș a mers pe această din urmă cale, păstrând cu simț de echilibru, ca­racteristic adevăratului intelectual, proporția cuvenită. Crescut în tradiția de românism jertfitor și de aleasă cultură a bunicului și a tatălui, Mircea Babeș din copi­lărie și-a dobîndit un orizont larg, care nu se manifesta numai în cunoașterea a șase limbi străi­ne, ci și în preocupări cărtură­rești multivalente, dar niciodată superficiale. In memoriam Fiul patriotului Victor Babeș a vrut să se închine carierei mi­litare. Ca sublocotenent proaspăt îl prinde marea viitoare a pri­mului război mondial. Este pre­zent, cu dăruire de sine, la ma­rea epopee de pe frontul Moldo­vei. Observator aerian, este do­­borît cu balonul captiv de o gra­­nată, se salvează cu o parașută și își dobândește decorații mili­tare, de vitejie, din cele mai înalte. Dar rămîne după acest ac­cident cu un defect al auzului, care îl silește să renunțe la ca­riera aleasă. Cu gradul de căpi­tan părăsește, după victorie, ar­mata, dar rămîne mai departe în slujba patriei. Cunoscător al u­­nor limbi de mare circulație, ser­vește organele superioare în tim­pul tratativelor de pace ca un abil interpret. Pe urmă, termi­­nind Facultatea de drept, intră în corpul diplomatic, slujindu-și țara din plin, la Varșovia și Washing­ton și în sfîrșit, trimis de guver­nul dr. P. Groza, cu gradul de ministru plenipotențiar, la Mos­cova. După ce își încheie cariera diplomatică, intră în calitate de cercetător științific principal la Institutul de inframicrobiologie al Academiei. Aici desfășoară o intensă și savantă activi­tate de cercetător al isto­riei microbiologiei românești în centrul căreia este figura lui Victor Babeș. Stăpîn peste arhiva și lăsămintul celebrului său tată, Mircea Babeș, modest dar con­știent moștenitor, scoate la lu­mină, într-o serie de lucrări apă­rute în țară și în străinătate, do­cumentări noi cu privire la crea­ția întemeietorului bacteriologiei și al curentului nou în medicina noastră. Din lucrări de detaliu, ca de pildă dovedirea rolului de înainte-mergător în domeniul se­­roterapiei, al antagonismului bac­­terian, al istologiei patologice și tratamentului („metoda româ­nească“) turbării, etc. se formea­ză mozaicul complet al unei bio­grafii și ergografii a lui Victor Babeș, care apare (în colaborare cu I. Igiroșianu), în București, în 1961. Este o carte în același timp savantă, adinc documentată cât și de o valoare literară netăgăduită. Cu această lucrare Mircea Babeș a clădit un monument „aere pe­­rennius“ nu numai tatălui său, ci și sie însuși. Dar el mai avea încă o sarcină de îndeplinit. Ne­prețuitul material documentar ră­mas de la Victor Babeș trebuia ordonat și astfel aranjat, nicit el să devină o imagine vie a vieții unui mare savant. Donînd casa sa statului, Mircea Babeș organizează în ea unul din cele mai fru­moase muzee memoriale pe care le avem în țară. Muzeul Victor Babeș este o mândrie. De câte ori am avut prilej să îl arăt oaspe­ților veniți din meleaguri străine, am auzit numai cuvinte de mare admirație pentru ceea ce a al­cătuit Mircea cel dispărut și-n Babeș. Iată cum îndeplinit din plin datoria unui moștenitor al unui patriotism cultural de ne­prețuit, eternizîndu-și și el nu­mele în șirul cărturarilor români care nu trebuie să fie uitați. VALERIU L. BOLOGA ex.­­lice­u VICTORIA ANA TĂUȘAN: Metamorfoze (Editura Tineretu­lui, 1968). Victoria Ana Tăușan este o risipitoare. Ultima sa car­te, Metamorfoze, este, în afara unei incontestabile probe de ta­lent, o evidentă risipă metafori­că. Cuprinzînd cinci poeme: Mun­tele, Pasărea, Cerul, Cerbul, La­cul, fiecare din acestea conceput in mai multe părți, alcătuite la rîndul lor din versete de dimen­siuni variabile, volumul cultivă mai puțin intilnitul poem în pro­ză. Ca viziune, el te introduce într-un univers mirific și suav, în care pînă și duritățile de senti­ment au un contur moale și me­lodios. Fără a avea o axă co­mună vizibilă, părțile poemelor se structurează ca organisme a­­parte, care, la rîndul lor, își pierd unitatea, fărîmițîndu-se în ver­sete concepute ca niște eflores­cente ale unei metafore centra­le. Așa stînd lucrurile, ele apar ca variațiuni pe o temă dată și în acest sens multiplicitatea în­truchipărilor de sentiment sau senzație acoperă ideea de meta­morfoză a volumului. Indiscuta­bil, această paradă a metaforelor este încîntătoare, dar de cele mai multe ori numai atît. Căci peri­colul unei asemenea situații este acela al avalanșei. Și vorba poe­­tei: „Odată pornind, cine se mai poate opri?“. HORIA BĂDESCU însemnări însemnări I­nsemnă­r­i Răsfoind revistele Zoii sau Zoilescu? Nu demult, a poposit printre noi umbra unui personaj cele­bru. S-a strecurat mai întîi sfi­oasă, ca toate umbrele, s-a pre­zentat cu aceeași sin­ciune juve­nilă: sunt umbra lui Zoii. Zâm­betul alb și o lucire de metal a privirii voiau să spună însă mai mult: voi face minuni, ca și îna­intașul meu din antichitate. Și noul Zen­ a început intr-a­devăr să facă „minuni“, dacă nu­mim astfel, cu multă îngăduință pioasă, aluziile ironice la volume­le unor începători. A întors căr­țile acestora pe-o parte, pe alta (operație nu prea dificilă), le-a cîntărit imaginile boante (și doamne, cite mai sunt!), ironizîn­­du-le subțire. Nimic părea să nu-i scape acestui ochi necruță­tor, nicit era de așteptat ca Via­ța românească, publicația care-1 găzduiește periodic, să smulgă multe buruieni din poiana lite­relor române, întreprindere ori­­cum demnă de laudă și absolut necesară, astăzi ca și înainte. S-a observat însă repede că noul Zon­ are anumite preferin­țe: se ocupă numai de unele vo­lume, pe altele, deși de aceeași calitate îndoielnică, trecîndu-se cu vederea. Ochiul ager al înain­tașului a suferit, se vede, anu­mite­ modificări esențiale la ur­maș, incit acesta împarte meteh­nele în vizibile și invizibile ... Dar, ce spunem? Pot exista metehne invizibile pentru privi­rea pătrunzătoare a veritabilului (în găunoșenia și aroganța lui) Zeii? Da, pot — și spunem asta cu oarecare melancolie și nedu­merire. Zoilul Vieții Românești pare un urmaș nu prea demn de „gloria“ celui care a demonstrat pînă și caducitatea lui Homer. El are — cucernic om — o ne­așteptată sin­ciune față de nume­le „consacrate“, ca și cum n-ar vrea, sub nici un motiv, să le tulbure liniștea precară. Mult mai modest în intenții decit faimosul personaj antic, soilul nostru se conformează abil nevoilor și in­tereselor cotidiene, tribulațiilor redacționale. Cu un ochi plânge (admonestîndu-i, cum spuneam, pe începători), cu altul unde și savurează versuri sublime, mo­numentale, de genul: Capra poa­te să roadă varza pînă la cotor. Nu mă interesează. // Și varza poate deveni malacov de cucoa­nă / Lăsînd să moară capra de foame. / Nu mă interesează. // Problema caprei și a verzei nu mă interesează“ (Geo Bogza: Oul fenomenal, în Contemporanul, nr. 23/1968). Pe autor, într-adevăr, putea să nu-i intereseze grava și perma­nenta problemă a „caprei și a verzei“ (simbol măreț, în sublima­rea lui mondeno-vegetală!). Zeli, însă, dacă ținea să-și respecte numele, trebuia oricum să-și a­­runce privirea și în această gră­dină poetică, parcă lăsată prea la voia întîmplării. Cum deci Zoilul nostru n-are nici pe departe „severitatea“ ce­lui antic, nici dorința de-a „lu­­mima“, fie și prin rea voință, au­torități de în­tîia mărime­, cum el n-are, la urma urmei, nici măcar vanitatea măruntă de-a ciupi, cu un pas inofensiv, obediența geni­ilor — să-l numim simplu, du­pă obiceiul locului, Z oile seu ... Onirismul între veselie și convenție După diverse manifeste, m­ai mult sau mai puțin zgomotoase prin confuzia lor teoretică, iată și literatura „onirică“ în toată sim­plitatea ei veselă. Da, veselă, fi­indcă la veselie ne îndeamnă Povestea acarului și a miraculoa­sei călătoare de Leonid Dimov. „Povestea“ are, firește, subiect, așa că-i putem relata în voie, fă­ră a fi bănuiți, doamne ferește, de opacitate. Un acar isteț, pur­tat prin școli de specialitate („proaspăt absolvent al Școlii de Căi Ferate“ — spune textual și „poetic“ autorul) are un vis (ne aflăm, doar, în zona oniricului). Un vis care amenință a deveni coșmar: „Văzu cum înaintează / pe neașteptate, chiar pe linia principală, / care aștepta expre­sul de gală / de la miezul nop­ții, un vagon cenușiu, / un vagon lat, neobișnuit, un vagon viu, / duruind calm, cu scincet unic, / fără să-i pese de nimic!“ (Trecem peste argumentul, cu­ruind calm). Ați ghicit cu toții: „Vagonul venea direct din in­fern!“, deci motiv de angoasă, numai că autorul schimbă, ca să spunem așa „macazul“ tragic, în­­damnîndu-ne iarăși la veselie. In vagon, mai precis „în al șaptelea cuplu de clasa-ntîi“, se afla (ni­meni nu putea bănui de astădată) „cea mai fragilă, cea mai stră­vezie, / cea mai nevisată femeie în rochie azurie , ca de zmalț, cu ilic violet și nasturi de piele“. Femeia „atît de mică, de veche, de ne-ncepută“ și care avea „de­gete dulci, aproape religioase“ (!) îi face semne obscene bietului a­­car. „Hai! / îl îndemnau ochii ei de Paraguay“, totii acesta aler­gă „solemn și vivipar“ (sic!), se zbate în neputință, pînă când a­­pasă pe o tijă care neantizează pur și­ simplu vagonul infernal! Odată dispărută angoasa, uni­versul devine limpede, azuriu, primăvăratec. Te aștepți să chi­te păsări de carton într-un arbo­re artificial. Acarul își reia mun­ca obișnuită și „cuprins de-o fe­ricire fără seamăn / fluieră ușor un cîntec de leagăn“. Azuriului i se adaugă nota idilică recon­fortantă, versurile curg, să fim drepți, foarte cantabile, în ton de romanță provincială, amintind poemele de tinerețe ale lui Dan Deșliu (plus un umor pe alocuri degajat, jovial și o stăpânire mai accentuată a expresiei). Literatura onirică se anunță, cel puțin pînă acuma, ca un sim­plu divertisment: baladă , („po­veste“) alternând între discurs și confesiune sentimentală; ton, în general, vesel, fără crispări și fă­ră adîn­cime; pitoresc de supra­față; mobilitate verbală; ironie ambiguă, intelectuală, care as­cunde greu convenția (momentul oniric propriu-zis). Deci: literatură-comună, litera­­tură-divertisment. .. la Bacău: Liniște și echilibru Ateneu luna iulie: număr bo­gat, bine scris, închinat surselor populare, folclorice, care alimen­tează creația cultă. Participă la realizarea de ansamblu mume prestigioase: Ovidiu Papadima, O­­vidiu Brea, Ion Vlasiu, alături de condeiele formate în redacție (Radu Cârneci, Vlad Sorianu, Constantin Călin, George Genoiu etc.). Tonul sobru, academic și o vădită aplicație științifică inspi­ră încredere și echilibru. O singură notă (înnoiri binevoi­toare la „Luceafărul“) pare mai agitată în contextul general. Bine argumentată și serioasă, ea răspunde unei insinuări necole­giale, venită din partea Gazetei literare. Argumentul Ateneului (care citează dintr-o dezbatere publică) are valoare programati­că: „Să nu înlocuim o intoleran­ță prin alta; ciomagul „oniric“ nu e cu nimic mai prejos cioma­gului „naturalist“. Cine are urechi de auzit, să audă! Deocamdată, transcriem fi­nalul notei din Ateneu: „Și fi­indcă colegul G. L. scrie despre năruitoarea umbră a unui „turn Babel“ (intre noi fie vorba, ni se pare exagerată punerea sub acest semn a întregii activități de zece ani a „Luceafărului“, in­diferent că unul sau altul dintre foiletoane era intitulat așa), ne-am îngăduit să nădăjduim, îm­preună cu confratele bucureștean, că umbra neînțelegerii, a încurcă­rii limbilor nu va îngreuna ni­mănui comunicarea întru ale bres­lei, că vor dispare astfel prile­jurile de răstălmăcire și că pro­cesele de intenție sau aluziile de îndoielnică umoare se vor nărui definitiv. Astfel, la ce bun etita discuție...“ Intr-adevăr, la ce bun? TIMOTEI TERRANCEA Iar începe Daci, peste câteva zile, din nou la fotbal. Mulți dintre noi vor fi încă în concedii și vor­ suporta cu greu absența de la primul meci al formației favo­rite. Pentru că, asta este, microbistul — oriunde se află — e cu gradul tot acolo, la gazonul lui fami­liar, la locurile din tribună unde, de obicei, îi place să-și regăsească prietenii și unde își trăiește bucuriille și desnădejdile­­ duminicale. Asta este, mi­­crobistul este mereu la locul lui — chiar dacă de ani de zile, vorba poetului, în fotbalul nostru ,i multe dureri­ ș, puține plăceri“. „Știi, îmi spunea mai ieri un amic, în noul cam­pionat­­ de fotbal va fi mai bine“ .... Și tace. „Adică, zic nedumerit, cum mai bine?“ „Mai bine decît în campionatul viitor, dar e mai rău decît în cel tre­cut“. Și râde. Dar cam albastru. „Cum de-ți vine să râzi?“, mă fac eu a nu pricepe gluma. „îmi vine, că rîd pe banii mei. Ce, ei, fotbaliștii, antrenorii, Federația de Fotbal nu rîd pe banii­­ mei de cîțiva ani?“ Are dreptate omul. Bine că la noi sînt ief­tine biletele de fotbal. Mă bate așa un gînd să-i spun că sînt meciuri în Anglia la care s-au vân­dut bilete și cu 80—100 de lire. Iar lira e cotată la doi poli bucata. Și­i dacă faci niște sîntmuițiri, ră­­mîi puțin pe gînduri și nu prea mai râzi pe banii ăia. Amicul mă privea surîzînd și nevinovat. Apoi, deodată, îmi zice: „O știu și pe aia­­ la care­ te gîn­­­dești să mi-o spui, dar nu o spui. Chiar dacă-i dai, banii ăia, ai ce vedea. Merită ...“ L-am lăsat fără să ne mai luăm rămas bini și m-am dus să cum­păr un număr din săptămânalul Fotbal. Care săp­tămânal, la chioșcuri, se găsește rnt vrei. Citesc ce se poate citi­­ din publicație, și nu pot să-mi fac o imagine prea clară despre ceea ce ne va aștepta la noul sezon fotbalistic. Clară adică, va fi mai bine sau mai rău decât în campionatul trecut? E, publicistic vorbind, un semn bun în această ne­claritate. Bine că a dispărut diluviul de ditirambi­ș cu care, la fiecare an, era tot împinat noul cam­pionat. Grimm, „ditirambiștii“ stau­, cel puțin deo­camdată, liniștiți. Ce-i drept, nici Eugen Barbu nu-i mai incomodează. Nici Ion Ionescu nu mai consti­tuia o­­ problemă cu driblingurile sale prelungite, încă o sursă de vinovăție a dispărut. Cît despre Sorin Avram, având cîteva kilograme în plus, cum ne explică antrenorul Covaci, va mai sta pe tușă. Pentru cîteva kilograme și pentru că Sorin Avram „neglijează sarcinile defensive“. Așa-i în fotbal. Unii neglijează sarcinile defensive, alții se ocupă prea mult de cele ofensive; unii utilizează mișcarea SPORT permanentă în teren efectuată prin viteza circula­ției mingii, alții nu; unii știu să aplice presingur, alții știu să reziste la el. Uite,­ de pildă, așa e cu federația noastră i de fotbal: știe să reziste perfect la presing. Oricâte s-au scris și s-au spus — tot aia! Și-i mai bine așa, mai înțelept. Vorba veche: cam­pionatele trec, scaunele săimîn. Sau, adevăr mai profund, numai cine greșește muncește. Și așa mai departe.­­Dar, nu-i nimic, fie oricum, numai să în­ceapă. Chiar dacă mulți dintre noi vor fi tacă în­­ concediu. Treaba lor. Toate­­ plăcerile se­ plătesc. La început se­­ plătesc eu speranțe. Și eu am investit o groază de speranțe în noul campionat. Nu-i ni­mic, îmi spun, să-mi fie de bine — Și pe săptă­mâna viitoare! (Al. C.). D.S.A.P.C Maramureș Angajează — arhitecți — Ingineri constructori Angajările se fac conform actelor normative în vigoare. Informații suplimentare se primesc la sediul direcției din Baia Mare, str. Baia Sprie nr. 59, telefon 1800. I­ntroducerea, din anul școlar­­ 1967/68, a studiului litera­­turii universale în clasa a Xl-a umanistă, constituie un mo­ment hotărîtor în dezvoltarea in­­vățămintului nostru liceal. România devine astfel una dintre extrem de puținele țări ale lu­mii în care istoria literaturii u­­niversale se înscrie ca disciplină de sine stătătoare în programul de învățămînt. Această măsură a derivat din necesități instructiv­­educative care impun formarea unui profil spiritual cit mai com­plex al omului de mîine, cores­punzător dezideratelor progresu­lui civilizației umane. Studiul ști­ințific al istoriei literaturii uni­versale extinde uimitor de mult, spațial și temporal, orizontul cul­tural, și potențează sentimentul solidarității umane; contribuie, prin descoperirea mesajului ma­rilor creații literare ale diferitelor popoare, la apropierea dintre ele, „chemîndu-le să se cunoască mai bine, spre a se înțelege mai bine, (Paul van Tieghen, Literatura comparată) și, în consecință, in­­demnîndu-le să realizeze nobilul imperativ al păcii mondiale (Tu­dor Vianu), adincește și deopotri­vă lărgește dimensiunile cîmpului de acțiune a posibilităților educa­ției estetice; în sfîrșit, prin pla­sarea valorilor noastre majore în contextul literaturii universale, acest nou obiect de învățămînt circumscrie și evaluează aportul remarcabil și originalitatea geniu­lui românesc, întărind încrederea in forțele creatoare ale poporului nostru. REALIZĂRI, SUGESTII ȘI PERSPECTIVE Manualul de Istoria literaturii universale (240 p.), apărut la în­ceputul anului școlar, este alcă­tuit cu competență și ingeniozi­tate de un colectiv de cunoscuți specialiști în acest domeniu (N. I. Barbu, Ovidiu Drimba, Romul Munteanu, Edgar Papu). Cu o pasiune ponderată și intr-un stil atrăgător și adeseori elegant, au­torii urmăresc sistematic, din perspectiva științifică a contem­poraneității, evoluția istorico-este­­tică a principalelor momente ale literaturii mondiale, în continui­tatea lor, selectează just și fi­xează cu discernăm­înt valorile durabile, relevă citeodată circu­lația unor motive și forme lite­rare, schițează uneori principalele moduri de manifestare a univer­salității, subliniază valențele ar­tistice și educative ale operelor literare etc. Cum este și firesc, dezvoltarea literaturii universale e prezentată pe epoci și curente, ilustrându-se fiecare prin analiza unei capodopere reprezentative și in­siștindu-se asupra scriitorilor consacrați de scurgerea secolelor. Fundamentat pe conceptul ști­ințific de literatură universală, manualul depășește in mare mă­sură limitele și infringe prejude­cățile ce se reflectă în conținutul și structura unor lucrări străine in care constatăm izolarea in eu­­ropocentrism, acordarea univer­salității numai scriitorilor apar­­ținind „națiunilor mari“, de pre­ferință din Occident, și dispre­țuirea contribuției „națiunilor mici“, ignorarea literaturii con­temporane ș.a. Și in manualul nostru spațiul cel mai vast îl ocupă literatura europeană. Dar sînt incluse și unele creații valo­roase, precum și unii mari scri­itori din Asia (Epopeea , lui Ghil­gameș, Croitarea cântărilor, Ra­­mayana, Mahabharata, Cartea cântecelor, Kalidasa, Li Tai-pe, Tu Fu, Lu-Sin, Go-Mo-Jo), din America (E. A. Poe, Whitman, Sarmiento, M. Twain, Heming­way, Faulkner, O’Neill, Pablo Neruda) și din Africa (Poezia a­­fricană contemporană). Alături de scriitorii celebri ai națiunilor mari, și-au luat locul scriitori de valoare mondială ai popoarelor mici, cu „limbi neuniversale“ (Le­nau, Mickiewicz, Hristo Botev, Petőfi, Jan Neruda, Ibsen, H. Laxness, Ivo Andric, Nicolas Guillén etc.). In manual este cu­prinsă apoi mișcarea literară mondială din vremurile cele mai îndepărtate­­ pi­nă în epoca noa­stră, dedicindu-se poeziei, prozei, și teatrului secolului nostru cinci lecții. Un merit excepțional al manua­lului îl constituie preocuparea constantă a autorilor de a inte­gra literatura noastră în circuitul complex al literaturii universale și de a-i indica specificul și co­ordonatele europene sau mondia­le, prin consemnarea reflexelor și ecourilor unor opere celebre (poemele homerice, Divina come­die, Don Quijote etc.) sau al u­­nor curente literare (Renașterea, clasicismul), prin evidențierea ra­porturilor literaturilor nostre cu alte literaturi (Clasicismul fran­cez și literatura română, Roman­tismul francez și literatura româ­nă), prin schițarea momentelor românești pe care le îmbracă u­­nele curente internaționale (Lu­minismul, Romantismul, Realis­mul etc.) și prin încercarea de a determina universalitatea operei unor scriitori români: D. Cante­­mir, Eminescu, Creangă, Ca­ragia­­le, Rebreanu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Arghezi, Camil Petrescu (deși nu se surprind, de cele mai multe ori, concret valorile origi­nale prin care scriitorii noștri îm­bogățesc literatura umanității). Intrevăzând perspectivele­­ pe care le are această disciplină in liceu, considerăm că unele ob­servații privitoare la conținutul și structura manualului sunt ne­cesare și chiar bine­venite. Ast­fel, ca să începem cu o proble­mă cheie, se știe că în cadrul dezbaterilor mai noi referitoare la modul de prezentare și la pe­riodizarea literaturii universale, tot mai mulți specialiști cer a­­bandonarea practicii tradiționale a juxtapunerii capitolelor litera­turilor naționale în cadrul ace­luiași curent literar internațional, adică a descrierii paralele a lite­raturii diferitelor țări in limite­le unei epoci, și preconizează cer­cetarea dezvoltării literaturii în secțiunile transversale ale curen­telor. Autorii manualului încear­că uneori îmbinarea celor două modalități care le permite sub­linierea atît a notelor comune cît și a celor specifice ale literaturi­lor naționale studiate. De cele mai multe ori însă, din intenția justificată de altfel de a defini originalitatea unei literaturi sau unui scriitor, autorii recurg la juxtapunerea literaturilor diferi­telor popoare intr-o anumita e­­pocă, pierzînd din vedere per­spectiva universalității. Acest mod de prezentare este aplicat în special în capitolele despre Renaștere, Luminism, Romantism și Realism, în care, după o suc­cintă introducere (în cîteva lo­curi cu reminiscențe istoriste), curentul literar respectiv este ur­mărit paralel in literaturile mai multor țări (Luminismul in An­glia, în Franța, ín alte țări sau Romantismul in Germania, în Anglia, în Franța, in alte țări etc.). Din acest mod de organiza­re a literaturii derivă mai multe consecințe, dintre care reținem doar numai două: prima: unele opere literare nu sunt privite din perspectiva conceptului de lite­ratură universală, și secunde, materialul cercetat se întinde pe un număr de­­ pagini prea mare, excluzîndu-se astfel posibilitatea concentrării problemelor și apro­fundării analizei literare. Proba­bil că prezentarea pe genuri a unor curente literare (de ex. Ro­mantismul, o privire generală cu relevarea formelor specifice na­ționale; drama, poezia și proza, prevăzîndu-se pentru fiecare gen analiza unei opere reprezentative) ar înlătura aceste neajunsuri și ar crea condiții pentru dezbate­rea mai multor opere. Unele pro­bleme discutabile apar și in ca­pitolul dedicat literaturii secolu­lui nostru. După o introducere, destul de incompletă și nesiste­matică, scriitorii sunt grupați în cele trei genuri principale, deo­camdată cea mai potrivită moda­litate de organizare. Încercarea de a stabili tendințe și curente în dezvoltarea poeziei (futurism, expresionism și suprarealism, poezia revoluției, poezia rezisten­ței, poezia socialistă militantă — tablou desigur incomplet) era potrivit să se extindă și în de­scrierea evoluției prozei (alături de romanul familiilor și cel exis- Literatura universala in liceu tențialist, se puteau fixa și alte tipuri de roman în care să fie grupați scriitorii: romanul psiho­logic, romanul filosofic, romanul simbolic­ și dramei. Omiterea in­explicabilă apoi a unor scriitori de primă mărime (Proust, Joyce ș.a.) și a unor probleme funda­mentale (continuitatea tradiției și uimitoarele inovații, experiențe și cuceriri; conceptul de poezie modernă etc.); simpla inșiruire a schițelor activității scriitorilor fă­ră stabilirea unor raporturi esen­țiale, precum și neincluderea (ex­plicabilă) analizei cîtorva opere literare consacrate, — toate aces­tea împing tabloul extraordinar de bogat al literaturii veacului nostru într-un plan abstract și îl privează într-un fel de perspecti­va universalității. Ce-i drept, trebuie recunoscut, că literatura secolului al XX-lea reprezintă capitolul cel mai complex din e­­voluția mondială a literaturii și că inexistența unei perspective temporare (mai ales după cel de al 11-lea război mondial) care să opereze cu discernăm­înt disocie­rile, cristalizările și selectarea va­lorilor, impune probleme din ce­le mai grele cercetătorului. S-ar mai putea face observații relativ la utilizarea unor termeni (neou­­manismul german, lirica persona­lă ș.a.), la prezentarea izolată a literaturii de celelalte forme ale suprastructurii (filosofie, artă plastică, muzică, știință etc.), la inconsecvența urmăririi evoluției genurilor, speciilor, ideilor și for­melor literare (era utilă cerceta­rea dezvoltării temelor, tipurilor, stilurilor, procedeelor artistice etc.). Este insă foarte curios că de multe ori, parcurgând filele manualului, ai impresia că auto­rii, constrinși de tirania orelor rezervate, au fost nevoiți chiar in ultimul moment să elimine unele paragrafe. Dar aceste probleme, precum și altele, s-ar putea rezolva în ma­re măsură dacă studiul Istoriei literaturii universale s-ar extinde de la 1 oră la 2 ore săptămînal pentru clasa a XI-a (De ce, din cele 3 ore de matematică prevă­zute săptămînal pentru umaniști, nu s-ar putea eventual lua 1 oră pentru istoria literaturii univer­sale?). In astfel de împrejurări, nu numai că s-ar permite par­curgerea acestui obiect intr-un ritm temporal normal, dar ar fa­ce posibilă adîncirea probleme­lor și includerea pentru analiză literară, alături de operele cu­prinse in manual încă a cîtorva creații capitale ale epocii ori cu­rentului literar respectiv: Sakun­­tala de Kalidasa, Oedip rege de Sofocle, Iama în țara geților de Ovidiu, Hamlet de Shakespeare, Avarul de Moliére, Corbul sau Clopotele de Edgar Poe, Mizera­bilii de V. Hugo, Crimă și pe­deapsă de Dostoievski, Albatrosul de Baudelaire, precum și un ro­man, o poezie (ori două) și o dramă —­ valori consacrate — din literatura veacului nostru. In acest caz, s-ar putea apoi acor­da un mare spațiu literaturii mondiale contemporane, adică — așa cum preconiza T. Vianu — ar fi cu putință organizarea ma­terialului in V., cu „deschiderea mai largă spre actualitate“. De asemenea, ar fi posibilă în ace­lași timp revenirea asupra omi­siunii unor literaturi (literatura persană: Firdusi, Omar Khayyam, Saadi, Hafiz; poezia japoneză), curente (barocul; simbolismul este ilustrat in ediția actuală numai prin literatura franceză), scriitori (Comoens, Rubén Dario, Martin du Gard, Reymondt, R. Tagore, Proust, Joyce etc.). In edițiile vi­itoare ar fi recomandabilă tran­scrierea fonetică, in paranteze, a ortoepiei numelor străine de scri­itori, personaje etc. Simultan ar fi instructiv și educativ ca, pe lingă sublinierea universalității scriitorilor noștri, să se consem­neze ecourile vieții, istoriei și culturii poporului român în lite­ratura universală și in conștiin­ța unor scriitori (Lope de Vega, Voltaire, Hugo, Byron, Proust etc.). In fine, tot aici și-ar afla locul înregistrarea faptului că ini­țierea unor inovații (Versurile li­bere ale poeziei Hinor de Ma­­cedonski sunt nu numai primele în limba română, dar pot — scrie Vladimir Streinu în Versificația modernă — „să aspire chiar la un loc de evidență in cronologia europeană"), și curente in litera­tura mondială aparține unor scri­itori români (dadaismul a fost lansat în literatura universală a secolului al XX-lea de către com­patriotul nostru Tristan Tzara, iar „suprarealismul român este, prin Urmuz, — afirma George Călinescu în Istoria literaturii ro­mâne — anterior celui francez și independent“; tot despre acest scriitor, Eugen Ionescu scria re­cent următoarele: „In orice caz, Urmuz este unul dintre precurso­rii revoltei literare universa­le ...“. De altfel, în cele din ur­mă, va trebui să se tindă spre alcătuirea unei Istorii universale a literaturii în capodopere, fără a se ignora seria istorică a crea­țiilor care au transmis motivul și au pregătit apariția operelor mari. (Un cunoscător al literatu­rii universale — scriu René Wel­­lek și Austin Warren — „nu se poate mărgini la marile piscuri, dacă vrea să înțeleagă întregul șir de munți“). Desigur, istoria literaturii uni­versale pentru clasa XI-a este un manual­­ de liceu și, în consecin­ță, trebuie apreciat ca un ma­nual, primul manual de Istoria literaturii universale tn limba română. In acest sens, autorii sînt deschizători de drumuri în isto­riografia noastră literară. Între­prinderea lor a fost cu atît mai dificilă, cu cît manualul a fost elaborat în condițiile inexistenței unei tradiții naționale în această direcție, ale lipsei unui tratat de Istoria literaturii universale in limba română (cînd vom avea un astfel de tratat?), ale obligației brutale de a comprima un mate­rial enorm în 34 de ore școlare. y. Fiindcă, deocamdată, această dis­­ciplină se predă numai într-o singură oră săptămînal. Pentru realizările subliniate și pentru înfrîngerea cu succes a unor di­ficultăți obiective, autorii manua­lului merită incontestabil toate elogiile. * Aceiași specialiști, venind în sprijinul elevilor și profesorilor, au întocmit o Culegere de texte din literatura universală (446 p.). In mod firesc, Culegerea respectă periodizarea și conținutul manua­lului, cuprinzînd integral creații lirice și fragmente semnificative din operele mai vaste ale scriito­rilor studiați. Trecind peste pro­blema discutabilă ce se ridică în­totdeauna în fața unei astfel de întreprinderi, dacă este potrivit ori nu să se înglobeze capitole din operele de mai mare întin­­s­ Ar­dere, trebuie prețuită străduința autorilor de a selecta cu iscu­sință textele și fragmentele și de a stabili scara valorilor (deși nu totdeauna sunt alese creațiile lirice cele mai semnificative), de­­punând și pe această linie o mun­că de pionierat. Propunerile de­ja făcute pentru îmbunătățirea acestei culegeri într-o viitoare e­­diție, li s-ar mai putea adăuga altele: includerea unor fragmente reprezentative (sau cînd e posibil chiar in întregime) din prefețele și textele care au constituit pro­gramele și manifestele curente­lor și școlilor literare (Prefața lui V. Hugo la drama Cromwel, prefața lui Balzac la Comedia umană, Romanul experimental al lui E. Zola, manifeste literare din secolul al XX-lea ș.a.), publica­rea unor părți de mare impor­tanță din lucrările unor istorici literari și comparatiști celebri, indicarea neapărată a numelui traducătorului român și a volu­mului din care e luată tălmăcirea. PROFESORUL DE LITERATURA UNIVERSALA Fără îndoială că un rol deci­siv în realizarea obiectivelor cre­ionate mai sus revine profesoru­lui d­e literatură universală. El trebuie să-și prezinte prelegerile cu pasiune și competență, nncit această disciplină nouă să se in­tegreze armonios în ansamblul celorlalte obiecte de învățămînt și, în același timp, să devină tot atit de valoroasă și indispensabi­le ca și cele tradiționale. Pentru aceasta insă este absolut necesar să cunoască nemijlocit, prin lec­turi permanente, operele literare discutate și studiile fundamenta­le, să fie la curent cu dezbateri­le teoretice și cu realizările din domeniul istoriei literaturii uni­versale și comparate. De aseme­nea, el trebuie să știe ce opere se discută cu elevii în cadrul lec­țiilor de limbă latină și de limbi moderne, in vederea stabilirii u­­nor puncte de sprijin și a unor premise care să faciliteze preda­rea și însușirea cunoștințelor de literatură universală. Profesorul mai este apoi obligat să realize­ze, în colaborare cu profesorii de literatură română, o corelație in­tre operele indicate pentru ana­liză la Istoria literaturii univer­sale și cele străine cerute la lec­tura extrașcolară în cadrul stu­diului Istoriei literaturii române. Toate acestea însă nu cu scopul de a supraincărca elevii, ci pen­tru a-și clarifica problemele, pen­tru a se mișca cit mai ușor pe linia aprofundării operelor pre­văzute pentru analiză și pentru a descoperi semnificațiile lor es­tetice, pentru a sublinia dimen­siunea universală a literaturii române și pentru a educa elevii în spiritul marilor valori uma­niste. In fond, sintetizînd, profe­sorul de literatură universală are in față un triplu țel: umanist, estetic și apatriotic. Fiindcă stu­diul istoriei literaturii universale urmărește, în ultimă instanță, — așa cum plastic se exprima T. Vianu — „să întărească în audi­tori ... conștiința unității de cul­tură a lumii“. ION ȘERDEAN V- r

Next