Tribuna, ianuarie-iunie 1969 (Anul 13, nr. 1-26)
1969-01-02 / nr. 1
început de an £ se cuvine, după datină, acum cind ne întîlnim, stimați cititori, pentru prima oară în noul an, prin Intermediul paginilor Tribunei, să rostesc înaintea Domniilor voastre strămoșeasca urare: La mulți ani ! In numele întregului nostru colectiv, În numele Colaboratorilor noștri, în numele tuturor celor ce ne sînt apropiați. Rostesc urare a stăpînit de o anumită emoție, prilejuită întîi de toate de un eveniment care, pentru cultura românească, a însemnat un mare pas înainte, o afirmare a valorilor creatoare din provincia transilvană — înființarea, în 1884, la Sibiu, de către Ioan Slavici a primei Tribune de pe aceste meleaguri. Se vor împlini, deci, în viitor, 85 de ani de la apariția acestei publicații. Considerîndu-ne, prin tot ce ne străduim să facem pentru înălțarea economică și culturală a patriei, continuatori a ceea ce înaintașii înfăptuiseră, ne simțim — în același timp și mereu — stăpîniți de sentimentul că împlinirea datoriei față de popor necesită activitate continuă și pasionată. In acest domeniu nu există pauze, nu pot surveni opriri. E un proces fără întrerupere, care înscrie mereu,pe răbojul devenirii noastre, cuceriri noi. .Sperăm, așadar, că și anul ce-l începem, cu acest număr, să ne aducă satisfacții în plus față de cele ce le avurăm, noi și cititorii noștri, ostenindu-ne să contribuim intens la dezvoltarea in continuare a culturii noi, socialiste. Evenimentele de acest fel au pregătit, succesiv, victoriile de mai tîrziu late istoriei naționale, fulminate cu actul decisiv de la 23 August 1944. Se vor împlini în anul acesta douăzeci și cinci de ani de la marea cotitură în dezvoltarea socială a României. Fruct al luptelor muncitorești, induse decenii la rînd cu iscusință de către partidul comunist, victoria de la 23 August întregea în mod strălucit istoria de zbuciumată dăruire a poporului român pentru afirmarea dreptului său la existență liberă și deschidea largi perspective de viață nouă. Dinamizate de revoluția socialistă, forțele inepuizabile ale poporului român, supuse de-a lungul veacurilor la încercări dintre cele mai dramatice, se canalizau în întregime spre activitatea energică de construire a unei noi societăți, de unde să dispară inechitățile și nedreptățile, explorarea și mizeria, unde să se afirme și să se temeinicească ,o nouă și superioară înfățișare a demnității umane. Rînd pe rînd, în acest sfert de veac străbătut pînă acum, perspectivele întrezărite atunci prindeau contur ferm, propulsînd într-una spiritul creator către alte perspective și mai largi, și mai limpezi. N-au lipsit în acest răstimp dificultățile, știm. Vorbim de ele la trecut, cu o ușoară nostalgie după zilele tinereții noastre avîntate. Biruite și trecute fiind, ne simțim mai tari și ne știm mai tari în confruntarea cu timpul ce vine, timp în care am prevăzut să înfăptuim, pe pămîntul patriei cu înfățișare nouă, obiective ce — dacă atunci, cu douăzeci și cinci de ani în urmă le-am fi precizat — ar fi părut de domeniul fantasticului. Acum ni se par foarte realiste. Adevărat, ele ne mai cer încordare și străduință, solicită toate energiile, mobilizează toate rezervele, precum se cuvine la o asemenea operă și precum se poate ușor desprinde din programul de lucru planificat pe acest an și din angajamentele entuziaste, dar lucide ale colectivelor de muncă din toată țara. Cu speranță și cu încredere în noi începem anul nou. Fie ca speranța și încrederea de acum să se întruchipeze în realizări pe măsura puterii și pasiunii din sufletul nostru, pentru binele tuturor și al patriei noastre socialiste. DUMITRU MIRCEA I a trecut mai bine de treizeci de ani de când publicul lua cunoștință pentrurima oară de arta pictorului Ion Sima de la Cluj, pasionat de lumină și care de la începutul activității sale s-a integrat „marii familii de coloriști ai picturii, liniei care de la Nicolae Grigorescu încoace a devenit tradițională și definitorie pentru pictura românească“ (Eugen Schileru, Ion Sima). Cronica de artă i-a înregistrat cu interes manifestările iar critica cu discernămînt anunța, încă de acum trei decenii, sensul liric al picturii lui Ion Sima. Viziunea și creația pictorului au atins zenitul și de aceea, în ultimii ani s-a vorbit limpede despre pictura sa. Expoziția retrospectivă organizată de Comitetul de stat pentru cultură și artă și de Uniunea artiștilor plastici în primăvara 1964, la București, a constituit un fericit prilej ca un public cît mai larg să-i cunoască opera și să i-o prețuiască. Ion Sima se așează alături de acei pictori care iubesc viața și omul și înțeleg să cultive vitalittea și noblețea culorii trecută din suflet. Născut în părțile Șimului Silvaniei și ajuns pe căi cotite la artă (a făcut întîi staii juridice, după 1918), Ion Sina, păstrîndu-și timbrul personal, se integrează acelei familii spirituale care în arta românească începe cu Luchian, continuă cu Tonitza și se împlinește în fiecare generație. Fără să ocolească portretul în care descifrează personalitatea semenilor săi apropiați, Ion Sima se oprește cu predilecție la peisaj și la natura statică, domeniu în care mai ales Ion Sima la 70 de ani se conturează universul său pictural. Pictînd o creangă înmugurită, zugrăvind florile, aceste „zîmbete ale pămîntului“, pictorul nu o face pentru ele însele. Cu finețe și subtilitate în nuanțarea culorilor, pictorul nostru creează ceea ce s-ar putea numi atmosfera florală, prin generalizarea sensului artistic al florilor, aduse din grădină sau culese de pe cîmp. E poezia luminii vegetale. Rod al unei mari sensibilități, preamărită încă din copilărie „în mijlocul unor priveliști încîntătoare, liniștite și blinde“, pictura lui Ion Sima aduce în fața ochilor noștri o cromatică armonioasă și caldă, din care orice urmă de stridență este alungată, lirismul său se echilibrează prin intervenția discretă dar eficientă a spiritului de măsură, care de totdeauna a condiționat opera de artă. Ion Sima nu e un virtuos deliberat; el nu calculează efectul agreabil al abilității și al procedeului tehnic. Pe pînzele sale totul se petrece firesc, „în liniște și parcă sfios“. De aceea pictura sa așteaptă senină să fie descoperită și nu se adresează privitorului cu ostentație. Această sinceritate a artei sale nu uimește și nu derutează. Ea place și emoționează. Se adresează inimii! Sublinierea unei viziuni optimiste despre lume, pictura lui Ion Sima este un mesaj de adevăr artistic și o contribuție sănătoasă la patrimoniul artei românești contemporane. Dorim pictorului să-și păstreze ani îndelungi vigoarea și seninătatea ce-i sînt atît de proprii, ca să lucreze mereu și să împlinească zestrea noastră de pictură cu noi, frumoase și luminoase pînze! DANIEL POPESCU ION SIMA: Flori Proletari dili TmuBsmm imiți-vă ! Vorbind de rolul conducător al partidului, noi înțelegem aceasta nu declarativ, nu în sensul de a comanda sau a elabora teze generale, ci în sensul că partidul, toți comuniștii, la locul de muncă, se află în primele rînduri ale înfăptuirii programului de desăvîrșire a construcției socialiste. Comuniștii trebuie să fie strîns legați de clasa muncitoare, de țărănime, de intelectualitate, să facă totul pentru a fi urmați de oamenii muncii. Numai așa partidul își îndeplinește în fapt rolul de conducător al poporului. NICOLAE CEAUȘESCU Structuralism și determinism în genetică Confruntarea complexă a structuralismului și determinismului — care prin implicațiile sale metodologice angajează în bună măsură dialectica materialistă — nu e cu putință în aceste limite; ne propunem, în schimb, sugestia cîtorva aspecte ale complementarității lor, semnificativă pentru etapa actuală a gîndirii științifice. De la bun început se impune să precizăm că ceea ce am numit complementaritate e, de fapt, o confirmare a receptivității înnoitoare a metodei dialectice. Engels vorbea de schimbarea formei sale cu fiece mare descoperire științifică; cum însă științele moderne oferă adevărate suite de mari descoperiri, este firesc să asistăm la o continuă primenire a metodologiei fiziologice. Structuralismul vine cu idei noi tocmai în direcția aceasta, și nu e lipsit de interes să urmărim părerea unor specialiști din științele naturii ca N. Botnariuc, asupra „aspectului organizatoric“ al lumii: „...teoria evoluției pînă în prezent, studiind mai ales aspectul evolutiv filogenetic, nu a acordat suficientă atenție aspectului organizatoric al lumii vii; de aceea, o parte din legăturile, interrelațiile și factorii însemnați în desfășurarea proceselor biologice și a însăși evoluției nu a fost destul de atent cercetată“1. Observații judicioase în acest sens întîlnim și într-o lucrare de popularizare a structuralismului care apreciază că, deși evoluționismul de la mijlocul secolului trecut a răspuns unor cerințe științifice concrete, aplicarea metodologiei evoluționiste a luat adesea forme excesive, ceea ce a dus la riscul destrămării obiectului cunoașterii2 * * * *, la dizolvarea obiectelor discontinui în fluxul amorf al mișcării. Intr-un studiu semnificativ intitulat Teoria nivelelor și dialectica naturii, savantul marxist J. P. Vigier abordează problema structurii materiei de pe pozițiile fizicianului, dar reliefînd în același timp implicațiile filozofice ale chestiunii: „ ... trebuie să subliniem că această concepție a „nivelelor“ — scrie fizicianul francez — conține o serie întreagă de idei care nu se află și nu puteau să se afle, în operele clasice ale lui Engels asupra acestei probleme într-adevăr, după moartea lui Engels, o serie de descoperiri au revoluționat științele și au transformat ideile oamenilor asupra naturii materiei. O astfel de încercare este, în fond, în conformitate cu însăși tendința marxismului. Ar fi contrar spiritului său să vrem să-l oprim, să-l limităm, să-l pietrificăm, să-l abatem de la o analiză dialectică materialistă a faptelor noi generate de mișcarea istorică și de descoperirea științei celei mai înaintate“3 *. Iar filosoful francez L. Althusser susține de fapt aceeași idee, în cunoscuta lucrare Pour Marx — încercare îndrăzneață și mult apreciată, de interpretare structuralistă a teoriei materialist-dialectice — atunci cînd atrage atenția: „Filosofia marxistă, întemeiată de Marx în actul însuși al fundamentării teoriei sale a istoriei, este în mare parte o sarcină de dus la capăt, întrucît, cum spunea Lenin, numai pietrele unghiulare au fost puse“*. Biologia se află astăzi într-o perioadă comparabilă — în linii generale, firește, și numai ca analogie între etape istoricește distincte — cu perioada secolelor XVI—XVII, când un Francis Bacon vedea temeiul metodologic al științelor în experiență și inducție, științele experimentale trebuie să pornească de la fapte izolate, întîmplătoare, adunate cu stăruință neabătută, dar pentru a nu ne pierde în hățișul lor, pentru a depăși empirismul, ele trebuiesc prelucrate. Și astfel la capătul unui proces de integrare superioară se dobîndește o nouă unitate, o nouă totalitate, în care „nu este vorba de locul pe care-l ocupă din punct de vedere istoric relațiile“5 * dintre obiecte, ci „de structura lor“* în interiorul unui sistem, căci asemenea economiei politice, și alte științe se ocupă nu „de obiecte, ci de relații... legate de obiecte“7. In același sens sunt preluate aceste teze și de unii marxiști contemporani, adversari ai structuralismului. „Teoria marxistă a formei-valoare — scrie cunoscutul filozof francez H. Lefebvre — nu intră în schema obișnuită a formelor economico-sociale și a timpului istoric atribuit lui Marx. Forma mărfii introduce în practica socială relații caracterizate prin punerea între paranteze, „spontan“, a muncii productive și a relațiilor de producție. Forma mărfii introduce de asemenea „lanțuri de semnificatori“ desprinși de semnificații (nevoi reale și activități).. .“8 Așadar, se conchide în spirit marxist că forțele de producție au, ca o condiție a existenței, forma lor, ceea ce atrage după sine și altă idee structuralistă și anume că, suprastructura nu este doar fenomenul structurii ci și condiția existenței sale. S-ar putea ca această corelare a unor texte marxiste clasice cu tezele gîndirii structuraliste sau (Continuare în pag. a 6-a) VASILE SPORICI AUREL CIUPE: Peisaj in a>tana Q&e de anonimiLi Lei. S-aștept căzîndu-mi frunza pe liră anii o mie, Ca vuietul din arbori să-mi urce-n simfonie, Și pumnul să-mi culeagă din slutul meu copac, Un fruct sălciu de paradis sărac ? Amurguri somptuoase, cădeți, cădeți, de-a rîndul, Din vremi nemaiștiute mi-acoperiți pămîntul; Rămîneți mai departe, pierdute luni voi Iurii, Pe șesul vieții mele ca-n stepe, triști tumulii. Mă joc cu mine însumi, căderea-mi prind pe-alei ocrotitor în palme cum umbra fructul ei. Delir sfîrșit, — ca fluturi coborîtori deasupra, Mi-acopăr iar cu frunza ocrotitoare, umbra. Dar ia !, mi-ascult urechea, — un vînt e peste țară, Deasupra-noi nintește o nouă primăvară. Pămîntul nu sfîrșește cu noi, în pat de argilă, Sămînță fără moarte ni-i moartea, și fertilă. Cum griul sub zăpadă în calda lui culoare Vom crește-n noaptea noastră la propria dogoare; Zăpezi ocrotitoare ne-or înfrunta înghețul, Tihnita noapte albă să ne-nuniască prețul. Vom rădica scorușul, de mină, copăcel, Și-alăturea vom merge prin sfoară lingă el, Și poama pădureață, bătută rar de soare, In pîrg va da și-n palma aceasta truditoare. GHEORGHE CHIVU ntf HBHSMNMMBHMHMMMI