Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)
1969-10-09 / nr. 41
nuclee Niciodată pasăre Niciodată n-am să pot să fiu ce nu mi s-a hărăzit prin lege dumnezeiască. N-o să pot zbura și rău mă dor aripile ce nu le am. Și de voluptatea aerului înalt n-o să se bucure pieptul meu de carne. Mă zăresc printre hipopotami și zebre și berbeci meninoși în grădina zoologică unde țipă fierbinți sexele. Cu coarnele lor mă umilesc ierbivorele. Și nu mă pling nici de agerimea atîtor incopitate ce trec cu oase sonore pe dinaintea privirii mele. In triunghiul sfînt și negurat doar duhul meu atinge frageda sămință. Dar niciodată pasărea n-am să fac din înăuntru pămîntul sfînt să reîntinerească. Decît în limita jumătății mele de viață polul sud lingă polul nord, alături rodind. Dar niciodată zburînd prin lutul atîtor cuvîntătoare păsări. Niciodată. Decît ce sînt, singur și gol, cu capul tăiat de-o singură lamă de carne roșie. D. R. POPESCU iv Ce facem cu rebuturile?... In materie de spectacol cinematografic, ideal ar fi, desigur, ca televiziunea să programeze numai pelicule realizate în studiourile proprii și riguros adaptate specificului ei. ■Deocamdată, insă, acest lucru este, cel puțin la noi, absolut irealizabil. Și aceasta din două principale motive: mai întii, pentru ca se spune că lipsesc sumele necesare unei astfel de producții, iar in al doilea rind, pentru că e sigur că nu avem încă nici experiența și nici iadrele trebuincioase. In consecință, televiziunea este constrînsă să facă apel la cinematografie și să colaboreze cu ea, dar, bineînțeles, nu pe picior de egalitate, ci potrivit condițiilor dictate de aceasta din urmă, exact cam cum ar „colabora“ un nevoiaș ajuns la mare ananghie cu un bogătaș filotim, dispus să renunțe nu la ceea ce îi prisosește, ci la numai ceea ce il... încurcă și nu mai prezintă nici un interes pentru el. Așa se face că „pamatul forte“ al programelor cinematografice de televiziune il constituie „itelecinemiateca“ (a cărei atractivitate și utilitate nu pot fi puse, în general, la îndoială, marea majoritate a filmelor proiectate fiind veritabile capodopere). Și, de asemeni, așa se face că televiziunea nu poate retransmite — și e bine că nu poate retransmite — ceea ce este cu adevărat nou în cinematografie, pentru reprezentarea noutăților existând, după cum e și firesc, anume create, sălile de cinematograf. Totuși, și în asemenea condiții vitrege, parcă s-ar putea face mai mult, parcă s-ar putea efectua o selecție ceva mai judicioasă alegîndu-se dintre lucruri învechite ceea ce este încă bun și evitându-se, in orice caz, rebuturile flagrante, peliculele care au contribuit masiv la golirea sălilor de cinematograf sau au prilejuit căderi zgomotoase. Din păcate, însă, în ultimele săptămîni selecția filmelor a inceput să cam lase de dorit. Nu ne referim atît la „telecinematecă“ sau la filmul duminical cu „trei stele“, cu toate că și în aceste sectoare se simte o slăbire a exigenței — ci la unele din filmele de umplutură programate în cursul săptămînii. N-am înțeles de ce televiziunea a „cumpărat“ (sau poate numai a „achiziționat“) un film ca întâlnire pe malul mării, programat pentru săptămîna in curs, una din puținele nereușite ale prestigioaselor studiouri Defa. Cum, de asemeni, n-am înțeles și nu înțelegem de ce a acceptat și a prezentat un film ca Apoi s-a născut leganidia, una dintre cele mai penibile căderi realizate sub egida studiourilor de la Buftea, asupra căreia credeam că a fost așternut definitiv sințoliul uitării... Cum spuneam, știm că televiziunea nu are posibilitatea să realizeze filme artistice proprii. Știm și înțelegem că ea este nevoită să achiziționeze numai filme „epuizate“ din punctul de vedere al cinematografiei. Aceasta nu înseamnă, însă, că poate achiziționa orice și că ne ptate oferi orice. ...dar cu Comisarul Maigret? Intr-un mai vechi Dialog cu telespectatorii se recunoștea, chiar de către televiziune, slaba calitate artistică a „anchetelor“ Comisarului Maigret, lăsîndu-se să se înțeleagă, dacă ne amintim bine (și suntem sigur că ne amintim bine) că nu foarte scurtă vreme, se va renunța la ele. Au trecut de atunci vreo două-trei luni și serialul cu pricina stă neclintit în program. Nici pomeneală să se renunțe la el. Dimpotrivă. Din două in două săptămîni, sîmbăta aproape de miezul nopții, caricatura comisarului Maigret, care nu are nimic comun cu cea descrisă de Simenon, își face obișnuita apariție: un chibrit aprins ,o pipă, o fată cumsecade de pastor travestit în funcționar polițienesc, precum și citeva acorduri dintr-o duioasă melodie pariziană cîntată de un acordeonist scoțian posomorit. (In paranteză fie spus: vă mai aduceți aminte cât de bizar vorbea Jean Gabin în versiunea germană a filmului Mizerabilii?). Oare să fie, oare, explicația prezenței atît de stăruitoare a comisarului Maigret pe micul ecran? O fi poate „ieftin“ serialul? Sau, programindu-l, televiziunea intenționează să dea o lovitură pe cit de subtilă pe atît de percutantă filmului polițist, contribuind la scăderea admiratorilor lui? In caz că urmărește acest al doilea scop, trebuie să recunoaștem că e bine inspirată. ION MANIȚIU P. S. — Răspuns la o scrisoare (G. B.— Biraișov): Nu! Hotărît lucru că nu a fost ceva „anume pus la cale“. De vină a fost maițiat regizorul emisiuni Soloneurs Steaua fără nume. În dorința i de a fi cit mai original, el i-a surprins pe cei doi membri ai juriului în momentul loînndi credeam că obiectivul este îndreptat spre concurent. Normal, membrii juriului renunțaseră la obișnuitul aer solemn. Credem că «înteți profund nedrept când afirmaui că ei „și-ar fi bătut joc, intr-un mod inadmisibil de candidat“. Lucrurile simt mult mai simple. Compozitorul în cauză la rîs pentru că prezentatorul, poetul Dan Deșliiu, tocmai spusese ceva spiritual. Iar mult apreciata actriță a căsduit distant,absolut din cauză de plictiseală. N-avem ce face. Concursul și-a pierdut mult din interes. Am intrat, zilele acestea, în toamnă de-a binelea, după o vară care ne-a contrazis previziunile din iarnă și i-a obligat pe muncitorii ogoarelor la eforturi suplimentare. O experiență câștigată din fragedă vârstă îmi spune că, în asemenea ani, îndeosebi încercați sunt auctivatorii de viță. Inamicul lor înverșunat — mana — îi supune peste vară la cazne de iad, iată delie, cu ține sezonul, ei se află în continuă alarmă, îmi închipui — știu din copilărie — ce trudă pe ei a fost să apere și să salveze strugurii. Mă simt alături de ei, căcii dacă mi-au rămas dragi oamenii cîmpurilor, în locul dinții stau viticultorii. Am crescut intre tufe și rânduiri de viță, cele dinții amintiri de via noastră se leagă, ca să nu mai vorbesc de lucrarea, în doi sau trei ani ai copilăriei mele zădărnicită, nimicită în zece minute de grindină. Nici nu mai știu dacă amărăciunea, ce și azi o simt când îmi aduc aminte, era provocată de dezastrul ce se petrecea sub ochii mei sau de lacrimile mamei, șiroind pe obrazul ei încremenit în disperare mută... Dezastrul îl simțeam, acut, numai pe la mijlocul iernii, cînd se accentuau lipsurile din casă, cind ba un frate, ba o soră erau nevoiți să întrerupă școala, s-o amine pentru la anul, căci nu mai erau bani de taxe. Banii aceia ieșeau întotdeauna de pe vin. Precit știu, viile au avut de suferit destul și-n anul acesta, dar citeva informații recente mă liniștesc în privința strugurilor — deși prețul lor este mult mai mare pe piață decît în alți ani. Câți s-au făcut, sperăm s să se coacă bine, dacă avem noroc de toamnă lină și nu prea ploioasă. Dar firea noastră și tradiția n-o să-i împiedice pe podgoreni să organizeze cunoscutele sărbători ale strugurilor, ele tot vor fi și voi primi, ca în fiecare an, invitație de la prieteni să particip la citeva. La toți n-ai cum să mergi, îmi propun demult să mă duc măcar o dată, dar nu, știu cum se face că nu-mi ajunge vremea. Anul trecut mă hotărîsem, a survenit o plecare neprevăzută peste graniță care mi-a schimbat planurile. De unde să știu eu că se vor împlini tocmai în țara în care mă duceam? Țara aceea este Republica Federală a Germaniei ,precum i se știe industrială prin excelență, așa că numai agricultură nu-mi închipuiam să cunosc. Dar cînd am văzut uimitoarele podgorii de pe Rin și Mosella, adevărate podoabe ale mîinii și stăruinței omenești, realitatea mi-a devenit mai apropiată, mai de înțeles. Deci, intr-o după amiază, domnul Dr. Hans Schneider, amfitrionul nostru din bătrînul oraș de pe Main al regiunii Franconia — Würtzburg — a devenit dintr-o dată misterios, la ieșirea din palatul rezidențial al prinților medievali. „Avem diseară o surpriză pentru Dvs.“ ne spune, cu degetul pe buze, mai mult decît amabil. Ne-a urcat într-o mașină, am ieșit din oraș și, după un sfert de ceas, ne-am pomenit intr-o mulțime zgomotoasă, cu tobe și famfare , și torțe, veselie nereținută, total neobișnuită cu firea nu prea exuberantă a poporului german, îndeobște reținut și până la exagerare disciplinat. Asta se vedea și acolo, căci îngrămădeala și forfota, tăiată în două de un spațiu carosabil pentru mașini, se oprea la demarcația respectată ireproșabil. La privirile noastre curioase, Herr Doktor Schneider dădu o lămurire laconică: „eveniment unic în Franconia; festivitate specială“. Am ajuns repede la o clădire modernă, luminată feeric și, direct, intr-o sală de recepție plină de lume elegantă ... Clădirea, inaugurată cu acel prilej, era localul Școlii de viticultură pentru specializarea maiștrilor viticoli, cea mai renumită, sau cea mai de seamă — ni se spusese — din republica federală, iar localitatea, orășelul Weibshöchheim, un fel de Crăciunel al nostru, cu clădiri vechi de secole și clădiri foarte noi, cochet, modern, prosper. In clădire se organizase un banchet, cu notabilități prestigioase ale Landului, regiunii, localității ,și, bineînțeles, viticultori, specialiști și producători. Evenimentul era pe drept cuvînt remarcabil: pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, Regina Vinului pe întreaga Germanie occidentală fusese proclamată o fată din Franconia, în persoana domnișoarei Brigitte Wolf! Pentru această cinste, concurentele trebuie să îndeplinească niște condiții foarte sever și exigent verificate, ținând semnă de ambiția fiecărei regiuni viticole de-a se vedea ciștigătoare. Să fie fiică de viticultori, să lucreze exclusiv în vie, să cunoască în amănunt tainele muncii in podgorie și în vinificație și, pe de-asupra, să-l aibă pe vinoncan’, altfel cum? Căci nu oricine ,oricit s-ar pricepe, primește vot de Regină a ■lbinului, încoronată fastuos, aclamată de o lume entuziastă, purtată in automobile ministeriale și orbită de blitzurile fotografilor, plus un premiu substanțial, cadouri, cite și mai oițe!... Se pretind calități Reginei vinului! Ce să spun, Frinlein Brigitte Wolf le are din belșug. E o blondă incintătoare, voinică atît cu să-i stea bine și-i mersese vestea de harnică și pricepută. Și cu cită grație primea felicitările, și cât de isteață era in replicile la cuvântări. O frumusețe! Vă dați seama că s-a lăsat cu petrecere, printre oameni care prețuiesc bunurile din podgorii. Țărani greci, îmbujorați, își lăudau vinurile și se îmbiau mereu cu licoarea din „Bocksbeuter“ ceea ce pe limba noastră înseamnă „burduf de capră“ — formă tradițională de butelie din sticlă rămasă din Evul Mediu. De altfel, regiunii dimprejurul orașului Wüitzburg i se spune Bocksbeuterland, deci țara burdufului de capră! Amuzant și original. Vinurile Franconiei sunt bune, vinuri seci, bine armonizate, prezentate pitoresc de directorul școlii de viticultură: Rieslauer Cabinet din Wirtzburger Rossberg — vin pentru, soldați, alții nu-i rezistă; Traminer Spätlese, ci că de-i bea o femeie, trei bărbați trebuie s-o ducă acasă; Kanzlerrebe — îl beau diplomații la tratative înalte, deci n-ar trebui sa lipsească din nici o familie ca să fie pace în casă; Jubileus rebe — un vin alb, rezultat din încrucișarea a două soiuri de viță cu struguri roșii, creație recentă: sintem primii care il gustăm: Silvaner, Müller-Thurgau, Ortega ... Noi le comparam cu ale noastre și, din respect pentru adevăr, recunoaștem că, în privința aceasta, suntem superiori Franconiei. De altfel, se știe că nu multe vinuri le întrec pe ale noastre. In schimb, obiceiul acela străvechi, păstrat și cultivat intr-o țară cu caracter atît de pronunțat industrial cum este Germania Federală, obicei rustic de mare popularitate, m-a cucerit, îmi ziceam că de l-am avea și noi, cu poamele și vinurile ce se scot din ele, nu regine, împărătese, zeițe ale vinului am putea alege! Dar, fiecare popor cu obiceiurile lui. Le avem și noi pe iale noastre. Sărbătoarea culesului la noi nu mi se pare să stea mai prejos. Mirosul de pastrama la grătar și aburii mămăliguței, aroma de mujdei de pe bazalul la proțap, toate dominate de buchetul ispititor al tulburelului, și izul ide gului, și imbietoarea străvezime a strugurilor, și adierea molatică a miresmelor grele, de toamnă, buduitul pământului sub dansatori, sprinteneala viorilor și chiotele de feciori — ei, nu pot zice că noi n-avem frumuseți. Adică frumusețile de acest fel fac viața încântătoare. De aceea nu se pierd, chiar într-o țară atît de industrializată ca Germania federală, nu se pierd pentru că inima oamenilor, oriunde ar trăi, păstrează nealterată năzuința și încrederea în fericire. Reamintesc aici câteva ca un omagiu adus vredniciei podgorenilor și copilăriei de demult care , flutură nostalgii peste timp. Și poate că în anul acesta, neavînd nici intenție, nici program de-a mă călători peste hotare, te pomenești că mă îndrept încotrova, între podgoreni. Să aflu cum s-au războit cu vremea cea potrivnică din vară, să mă pătrund de nădejdile lor niciodată învinse și, ciocnind o cană de lut cu tulburel, să dăm slavă pămintului ce ne ține și hărniciei oamenilor lui. DUMITRU MIRCEA Vremea podgoriilor Vinul te smulge din întristare. Piatră de hotar ia stupidității și înțelepciunea șahistului, Vinul e învățăcelul oamenilor și meșterul spiritului, Cheia obrăzniciei și tăria celui ce putere n-are. El il face pe bolnav sănătos și flacăra o înalță. Desleagă limbile și din noapte face dimineață. FRIEDRICH ROCKERT Aurel Baranga (Urmare din pag. lalează cu o casă fără fundație și fără stîlpi de susținere ? — Și altceva, ce voi s-a mai reproșat? — ... O injurie. De data asta, realmente o injurie ce revenea cu regularitate de ceasornic: faptul că scriu teatru de bulevard. Teatrul de bulevard — cea mai sumară arnaliză o demonstrează — e un teatru definit de o tematică știută și consacrată, a triunghiului adulterin, speculat pe toate laturile sale: el, ea și amantul sau el; era și amanta sau el și cele două amante sau ea și cei doi amanți, și așa mai departe, cu variante pe care numai calculele unui ordinator le-ar putea epuiza, într-atîta se demonstrează fertilitatea imaginației scriitorilor ce l-au abordat. îmi puteți explica, în vreun fel, ce are comun teatrul meu cu această tematică specifică și definitorie pentru genul respectiv ? — Dumneavoastră cum vă explicați eroarea ? — In cazurile în care a funcționat buna credință, eroarea s-a născut dintr-o confuzie: piesele de bulevard sunt, realmente, bine construite. E adevărat că intervine o tehnică destul de elementară, dar piesele rămîn bine construite. Nici nu s-ar fi putut întîmpla altfel: eu o tematică uzată și previzibilă, cu un conflict fără nici o relație cu o realitate pasionantă, fără caractere și, dacă ar fi lipsit această construcție, teatrul respectiv nu s-ar fi validat, atâta amar de ani, în fața publicului. * Dar să mă divulg în continuare: să știți că scriu uneori cu gîndul la viitorii mei interpreți. — Nu «înteți primul care procedează astfel.. . — Da, a mai făcut-o înaintea mea și mai bine decît mine, colegul meu Shakespeare. In Hamlet, în scena duelului, regina spune: fiul nostru s-a îngrășat și gifne“. E un indiciu că marele Will scrisese rolul pentru un actor ce arăta cu totul altfel decît ri-l închipuim noi astăzi pe nefericitul prinț al Danemarcei. Scriind, uneori, cu gîndul la viitorii mei interpreți, imi văd personajele cu mai mare ușurință, le intuiesc reacțiile mai sigur, le aud vorbind mai limpede. Asta ca să nu mai amintesc faptul că distribuția rolurilor devine, după terminarea plouei, mult mai ferită de riscuri. — Apropo, vă bucurați de reputația unui autor dificil și incomod. E adevărat ? — Sigur. Dar știi de ce ? Fiindcă-mi apăr distribuțiile cu înverșunare, fiindcă știu că un singur rol distribuit greșit poate să se soldeze cu o catastrofă. Și cu asta, ne apropiem de un alt secret: trăind de aproape patruzeci de ani, zi de zi, și noapte de noapte în ambianța teatrului, îi cunosc pe actori, uneori mai bine decît se știu ei înșiși. Cînd îi aleg, o fac potrivit unui criteriu infailibil: omul potrivit, la locul potrivit. — Asta n conistituție o imixtiune în atribuțiile regiei ? — N-am sentimentul. Cine poate ști mai bine decît autorul, care interpret e mai potrivit să îmbrace haina rolului respectiv, cine aude mai just intonația replicii, sunetul ei pur și inimitabil ? — Ați încercat să faceți și regie. Cum s-a soldat experiența ? — Cu două succese de teatru: Sfântul Mitică și Travesti, și cu un torent de indignări din partea unei critici partizane, „distrugi arta regiei !“. ... M-am explicat însă și cu alte prilejuri, nu am năzuința de a deveni director de scenă. Intervenția mea în materie trebuie văzută ca un expedient: nu aveam la dispoziție un regizor profesionist cu care să mă înțeleg.Altminteri, până la aceste două experiențe, am avut bucuria și cinstea să colaborez cu o serie de regizori cărora le port o mare dragoste, și un respect meritat: Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Al. Finți, ca să dau doar câteva nume, al câtorva maeștri). Revolta pe care a stârnit-o „sacrilegiul" comis de mine, atunci cînd miam pus singur piesele în scenă, probabil că, la ora asta, zelul criticilor înfocați de indignare, a scăzut: au aflat și ei că, în Elveția, aventura a fost repetată de Eugen Ionescu. — Fiindcă i-ați pronunțat numele, aș voi să vă cunosc părerea cu privire la teatrul de avangardă. — Am mărturisit-o, public, cu numeroase prilejuri. Dar dumitale o să-ți spun ce n-am spus atunci. In luna august s-au împlinit patruzeci de ani de cînd am debutat la Bilete de papagal, revista maestrului Arghezi. Am avut o intensă activitate în cadrul literaturii de avangardă, așa cum o dovedește, de altfel, și recenta Antologie apărută. Mi-am schimbat poziția in anul 1934, când am intrat în presa democrată și antifascistă, unde socoteam că e locul meu. Am continuat însă să urmăresc, interesat, mișcarea de avangardă Ia lumii și, cu câțiva dintre exponenții săi remarcabili, întrețin relații de amiciție literară. Asta nu înseamnă că m-am lăsat sedus de ispitele ei. — Gare sunt cauzele acestei „respingeri“ ? — ... „Al neaderenței“ sună mai exput. Avangarda teatrală contemporană implică două vectoriale: una a formei, cealaltă a conținutului. Forma interesează mai puțin, fiind vorba — în fond — de o tehnică: a exagerării dusă pină la grotesc sau a aglomerării, așa cum a fost folosită, altminteri, cu succese spectaculare certe, și de unii scriitori realiști ca Labiche, Feydeau sau, la noi, Carigiale. In ceea ce privește fondul de idei vehiculat de laceastă avangardă (și-l am în vedere pe cel mai prestigios reprezentant al ei, Samuel Beckett), e un cumul de dezastre, profețind amurgul inevitabil al OMULUI, moartea nădejdilor, inutilitatea oricărui efort de supraviețuire, pe această planetă „damnată“. La un asemenea mesaj demisionar n-am aderat și nu voi adera niciodată. Dimpotrivă, eu cred în OM și în destinul lui de o unică și inegalabilă măreție. — O ultimă întrebare: nu, nu „la ce lucrați“ ?. Altceva, La Congresul al zecelea al Partidului, ați fost ales membru al Comitatului Central. Cum ați primit evenimentul ? — A? fi ultimul filistin, nevrednic de marea, deosebită cinste ce i s-a făcut, dacă n-aș spune cu glas tare ie am simțit, a fost momentul suprem de fericire al unei întregi vieți, și care începe să nu fie chiar foarte scurtă; nu uita că am cincizeci și șapte de ani. Dar, în clipa în care s-a terminat alegerea, sentimentelor mele de mândrie și de bucurie li s-a adăugat un altul: de îngrijorare. Voi reuși, de aici înainte, prin toate ce voi face și voi scrie, să fiu demn de încredere și de înalta prețuire ce mi s-a arătat ? 180 de grade Nu ani față de săptămânalul Magazin nici prejudecățile, nici ipocriziile unor așa ziși intelectuali subțiri, li știți pe acești oameni: cînd sunt mai mulți de față — discută de sus despre amintitul hebdomadar: cînd îi vizitezi inopinat, îi găsești — în fotoliul lor preferat — citind Magazinul. Ca orice hebdomadar — fie că este al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, fie că aparține Uniunii Scriitorilor — Magazinul, cuprinde, din 7 în 7 zile, și articole interesante și altele ne. Ce să-i faci, așa e viața! In plus, Magazinul are și humor. Adesea, de calitate. Uneori, acest humor nu se rezumă numai la penultima pagină. Așa stau lucrurile și cu numărul din 4 octombrie, număr în care găsim urme de humor negru și la pagina dedicată sportului — în articolul După miercurea adevărului... semnat de Ion Bocioacă. In acest articol sunt vehement — și pe bună dreptate — puse la punct (cu precădere primele două), formațiile U.T.A., Rapid, Steaua. Din diatriba lui Ion Bocioacă reține atenția in mod deosebit următoarea formulare (pornită de la cazul Mazurachis, dar cu intenție de generalizare): „Am amintit acest caz deoarece noi am pledat și pledăm pentru încetățenirea unei atitudini responsabile în materie de promovări“. Dacă, pentru moment, steagul fotbalului nostru nu s-ar afla încă în bernă — la lectura acestei fraze m-ar cuprinde un rîs omeric. De ce? Știm toți că, ani de zile, deși deficiențele fotbalului nostru ne scoteau ochii, numeroși publiciști sportivi le-au ignorat, au umblat cu prafuri și hapuri, au uitat de „tăișul criticii“, au escamotat realitățile fără să le-o ceară nimeni, decît interesele personale. Știm cu toții că publicații ca Sportul și Fotbalul — cea din urmă încă nu s-a lepădat de toate sechelele scarlatinei ploconiste — au cîntat în struna dezinteresului față de marile probleme ale fotbalului nostru. A părut, straniu pentru publiciștii aliniați la poziția de mai sus, că o serie de condeie scriitoricești le-au violat spațiul de acțiune în numele adevărului. S-au iscat polemici. Și, adesea, acele condeie scriitoricești — al semnatarului acestor rînduri nu a făcut nici el excepție — au fost învinovățite de lipsă de dragoste pentru fotbalul românesc, au fost puse la zid. Evident, fără folos — pentru două motive: adevărul este simplu, adevărul este imbatabil. Și iată că, acum, cam aceiași publiciști sportivi au făcut întoarcerea de 180 de grade — și dau lecții. Ne dau lecții tuturor. Ei iau la rost antrenorii, jucătorii îi învinovățesc fără milă și-i condamnă. Asta după ce ani de zile au ascuns adevărul întreg, au măsluit cărțile de joc, au aruncat cu praf în ochii publicului, care una vedea pe terenurile de fotbal și alta citea prin articole. Printre gazetarii amintiți, nume ca Aurel C. Neagu sau Ion Bocioacă sau altele — se înscriu drept fruntașe. S-ar putea întocmi splendidă antologie cu citate din articolele ceolor amintiți — citate din care ar rezulta că, de ani de zile, fotbalul nostru a înflorit asemeni grădinilor Semiramidei. Păcat că nu avem timp de așa ceva. Păcat că acești gazetari sportivi, încă nici la ora actuală, nu au curajul să evidențieze deschis vina pe care ei înșiși o au în degringolada fotbalului nostru actual. Deși ar fi bine să o facă. Nu este tocmai ușor, căci — după cum zice înțelepciunea din popor — adevărul se suportă cam greu, încheind, repet că nu cultiv nici un soi de prejudecăți, nici ipocrizii față de hebdomadarul Magazin. Și, tocmai pentru că adevărul îmi este drag pină la capăt, Sportul rămîne pentru mine publicația de specialitate cea mai iubită și sunt mulțumit că îmi tipărește — cu litera adevărului — semnătura. (Al. C). s port poștal Gh. Romanescu (Cîmpiova). Abstractivismul, dacă în arhitectura din anumite țări obține succese, în poezie pare că nu: „Ființă vie și fremătătoare / Sclipești zîmbinnd spre Lumea ce te vede.“ Ion Gh. Stănescu (Prundeni, Vîlcea). Citatul duce și la concluzii valorice: „Ști-alaole ce să vezi, măi! / Tlaiifiate au livezi noi. Alexandru Alidea (București). Deși ușor franchistă, poezia Dvs. prezintă speranțe, în ideea, firește, de devenire: „Aerul țării arată / pe dedesubt / au o statuie înaltă, / devotată eroilor căzuți cu fața la Marele Rod: / nemurirea“ Nicolaie N. Niculescu (Constanța). Amia oară revenim asupra ideii de declarativism: „Azi, te aniversăm pălmiîmt iubit, / Te intonăm de ioînid ai devenit / Liber, puternic, nebiruit.“ Corina Segimar (Dej). Ne bucură publicarea celor citeva versuri în România literară. In ceea ce ne privește, continuăm să credem în posibilitățile Dvs. literare: „Acolo unde nu au fost amintirile / Cu glas de frunze veștede și vînt.“ Mitică Andruleanu (Timișoara). Fără comentariu: „Cînd te moileșia căldura, / Merele ți-le furam. Le prindeam, nîizînd cu guița.“ N. Dumbravă (Tg. Mureș). Intrucît există un poet cu acest nume, vă invităm să meditați cel puțin la o inițială intermediară. e Ichim (Cluj). Ideea „Furtului“ lăudabilă, în afara imaginilor artistice care să o materializeze: „In nopți pustii și roci/ Cinici stele stau pitite / în coama infinitului de vieți“ etc. etc. Gheorghe Marin (Gherla). Neam mai referit la declarativism: „Popor viteaz cu rădăcini pătrunzătoare prin milenii Ridică a ta frunte, pășește plin de patos... Ilie Țîrcovniiou (Pitești). Ravagii ale versurilor de album sau de suvenire: „Dar iartă-mă că nu-ndrăznesc / Să-ți spun deschis, că te iubesc“. Nicolae Luță (București). Lozincile, aricit de valoroase, ar trebui să fie transfigurate artistic, vom cuteza, / vom făuri și realiza / idealuri /, și vom deveni mai demni / mai nobili etc. Dominic Stadion (Turcia). Aceeași observație: „Doispe ani de exploatare două-ș-cinci de fericire“. I. R. redacției