Tribuna, iulie-decembrie 1969 (Anul 13, nr. 27-52)

1969-10-09 / nr. 41

nuclee Niciodată pasăre Niciodată n-am să pot să fiu ce nu mi s-a hărăzit prin lege dumnezeiască. N-o să pot zbura și rău mă dor aripile ce nu le am. Și de voluptatea aerului înalt n-o să se bucure pieptul meu de carne. Mă zăresc printre hipopotami și zebre și berbeci meninoși în grădina zoologică unde țipă fierbinți sexele. Cu coarnele lor mă umilesc ierbivorele. Și nu mă pling nici de agerimea atîtor incopitate ce trec cu oase sonore pe dinaintea privirii mele. In triunghiul sfînt și negurat doar duhul meu atinge frageda sămință. Dar niciodată pasăre­a n-am să fac din înăuntru pămîntul sfînt să reîntinerească. Decît în limita jumătății mele de viață polul sud lingă polul nord, alături rodind. Dar niciodată zburînd prin lutul atîtor cuvîntătoare păsări. Niciodată. Decît ce sînt, singur și gol, cu capul tăiat de-o singură lamă de carne roșie. D. R. POPESCU iv Ce facem cu rebuturile?... In materie de spectacol cinematografic, ideal ar fi, desigur, ca televiziunea să programeze numai pelicule realizate în stu­diourile proprii și riguros adaptate specificului ei. ■Deocamdată, insă, acest lucru este, cel puțin la noi, absolut irealizabil. Și aceasta din două principale motive: mai întii, pentru ca se spune că lipsesc sumele necesare unei astfel de producții, iar in al doilea rind, pentru că e sigur că nu avem încă nici ex­periența și nici i­adrele trebuincioase. In consecință, televiziu­nea este constrînsă să facă apel la cinematografie și să cola­boreze c­u ea, dar, bineînțeles, nu pe picior de egalitate, ci po­trivit condițiilor dictate de aceasta din urmă, exact cam cum ar „colabora“ un nevoiaș ajuns la mare ananghie cu un bogă­taș filotim, dispus să renunțe nu la ceea ce îi prisosește, ci la numai ceea ce il... încurcă și nu mai prezintă nici un interes pentru el. Așa se face că „pamatul forte“ al programelor cine­matografice de televiziune il constituie „itelecinemiateca“ (a că­rei atractivitate și utilitate nu pot fi puse, în general, la îndo­ială, marea majoritate a filmelor proiectate fiind veritabile ca­podopere). Și, de asemeni, așa se face că televiziunea nu poate retransmite — și e bine că nu poate retransmite — ceea ce es­te cu adevărat nou în cinematografie, pentru reprezentarea­ noutăților existând, după cum e și firesc, anume create, sălile de cinematograf. Totuși, și în asemenea condiții vitrege, parcă s-ar putea fa­ce mai mult, parcă s-­ar putea efectua o selecție ceva mai judi­cioasă alegîndu-se dintre lucruri învechite ceea ce este încă bun și evitându-se, in orice caz, rebuturile flagrante, peliculele care au contribuit masiv la golirea sălilor de cinematograf sau au prilejuit căderi zgomotoase. Din păcate, însă, în ultimele săptămîni selecția filmelor a in­ceput să cam lase de dorit. Nu ne referim atît la „telecinema­­tecă“ sau la filmul duminical cu „trei stele“,­­ cu toate că și în aceste sectoare se simte o slăbire a exigenței — ci­ la unele din filmele de umplutură programate în cursul săptăm­înii. N-am înțeles de ce televiziunea a „cumpărat“ (sau poate nu­mai a „achiziționat“) un film ca întâlnire pe malul mării, pro­gramat pentru săptămîna in curs, una din puținele nereușite ale prestigioaselor studiouri Defa. Cum, de asemeni, n-am înțe­les și nu înțelegem de ce a acceptat și a prezentat un film ca­­ Apoi s-a născut leganidia, una dintre cele mai penibile căderi realizate sub egida studiourilor de la Buftea, asupra căreia cre­deam că a fost așternut definitiv sințoliul uitării... Cum spuneam, știm că televiziunea nu are posibilitatea să realizeze filme artistice proprii. Știm și înțelegem că ea este nevoită să achiziționeze numai filme „epuizate“ din punctul de vedere al cinematografiei. Aceasta nu înseamnă, însă, că poate achiziționa orice și că ne ptate oferi orice. ...dar cu Comisarul Maigret? Intr-un mai vechi Dialog cu telespectatorii se recunoștea, chiar de către televiziune, slaba calitate artistică a „anchetelor“ Comisarului Maigret, lăsîndu-se să se înțeleagă, dacă ne amin­tim bine (și suntem­ sigur că ne amintim bine) că nu foarte scurtă vreme, se va renunța la ele. Au trecut de atunci vreo două-trei luni și serialul cu pri­cina stă neclintit în program. Nici pomeneală să se renunțe la el. Dimpotrivă. Din două in două săptămîni, sîmbăta aproape de miezul nopții, caricatura comisarului Maigret, care nu are nimic comun cu cea descrisă de Simenon, își face obișnuita apariție: un chibrit aprins ,o pipă, o fată cumsecade de pastor travestit în funcționar polițienesc, precum și citeva acorduri dintr-o duioasă melodie pariziană cîntată de un acordeonist scoțian posomorit. (In paranteză fie spus: vă mai aduceți aminte cât de bizar vorbea Jean Gabin în versiunea germană a filmu­lui Mizerabilii?). Oare să fie, oare, explicația prezenței atît de stăruitoare a comisarului Maigret pe micul ecran? O fi poate „ieftin“ seria­lul? Sau, programindu-l, televiziunea intenționează să dea o lovitură pe cit de subtilă pe atît de percutantă filmului poli­țist, contribuind la scăderea admiratorilor lui? In caz că urmărește acest al doilea scop, trebuie să recu­noaștem că e bine inspirată. ION MANIȚIU P. S. — Răspuns la o scrisoare (G. B.­­— Biraișov): Nu! Hotă­­r­ît lucru că nu a fost ceva „anume pus la cale“. De vină a fost m­aițiat regizorul emisiuni Soloneurs Steaua fără nume. În dorința i de a fi cit mai original, el i-a surprins pe cei doi membri ai juriului în momentul loînndi credeam­ că obiectivul este îndreptat spre concurent. Normal, membrii juriului renunțaseră la obiș­nuitul aer solemn. Credem că «înteți profund nedrept când afir­maui că ei „și-ar fi bătut joc, intr-un mod inadmisibil de can­didat“. Lucrurile simt mult mai simple. Compozitorul în cauză la rîs pentru că prezentatorul, poetul Dan Deșliiu, tocmai spu­sese ceva spiritual. Iar mult apreciata actriță a căsd­uit distant,­­absolut din cauză de plictiseală. N-avem ce face. Concursul și-a pierdut mult din interes. Am intrat, zilele acestea, în toamnă de-a binelea, după o vară care ne-a con­trazis previziunile din iarnă și i-a obli­gat pe muncitorii ogoarelor la eforturi suplimentare. O experiență câștigată din fragedă vârstă îmi spune că, în asemenea ani, îndeosebi încercați sunt auctivatorii de viță. Inamicul lor înverșunat — mana — îi supune peste vară la cazne de iad, iată de­lie, cu­ ține sezonul, ei se află în con­tinuă alarmă, îmi închipui — știu din co­pilărie — ce trudă pe ei a fost să apere și să salveze strugurii. Mă simt alături de ei, căci­i dacă mi-au rămas dragi oa­menii cîmpurilor, în locul dinții stau viti­cultorii. Am crescut intre tufe și rânduiri de viță, cele dinții amintiri de via noas­tră se leagă, ca să nu mai vorbesc de lu­crarea, în doi sau trei ani ai copilăriei mele zădărnicită, nimicită în zece minute de grindină. Nici nu mai știu dacă amără­ciunea, ce și azi o simt când îmi aduc aminte, era provocată de dezastrul ce se petrecea sub ochii mei sau de lacrimile mamei, șiroind pe obrazul ei încremenit în disperare mută... Dezastrul îl sim­țeam, acut, numai pe la mijlocul iernii, cînd se accentuau lipsurile din casă, cind ba un frate, ba o soră erau nevoiți să în­trerupă școala, s-o amine pentru la anul, căci nu mai erau bani de taxe. Banii aceia ieșeau întotdeauna de pe vin. Precit știu, viile au avut de suferit des­tul și-n anul acesta, dar citeva informații recente mă liniștesc în privința struguri­lor — deși prețul lor este mult mai ma­re pe piață decît în alți ani. Câți s-au fă­cut, sperăm s să se coacă bine, dacă avem noroc de toamnă lină și nu prea ploioasă. Dar firea noastră și tradiția n-o să-i îm­piedice pe podgoreni să organizeze cunos­cutele sărbători ale strugurilor, ele tot vor fi și voi primi, ca în fiecare an, invitație de la prieteni să particip la citeva. La toți n-ai cum să mergi, îmi propun demult să mă duc măcar o dată, dar nu, știu cum se face că nu-mi ajunge vremea. Anul trecut mă hotărîsem, a survenit o plecare neprevăzută peste graniță care mi-a schim­bat planurile. De unde să știu eu că se vor împlini tocmai în țara în care mă du­ceam? Țara aceea este Republica Federală a Germaniei ,precum i se știe industrială prin excelență, așa că numai agricultură nu-mi­ închipuiam să cunosc. Dar cînd am vă­zut uimitoarele podgorii de pe Rin și Mo­­sella, adevărate podoabe ale mîinii și stă­ruinței omenești, realitatea mi-a devenit mai apropiată, mai de înțeles. Deci, intr-o după amiază, domnul Dr. Hans Schneider, amfitrionul nostru din bătrînul oraș de pe Main al regiunii Franconia — Würtz­­burg — a devenit dintr-o dată misterios, la ieșirea din palatul rezidențial al prin­ților medievali. „Avem diseară o surpri­ză pentru Dvs.“ ne spune, cu degetul pe buze, mai mult decît amabil. Ne-a urcat într-o mașină, am ieșit din oraș și, după un sfert­­ de ceas, ne-am pomenit intr-o mulțime zgomotoasă, cu tobe și famfare , și torțe, veselie nereținută, total neobiș­nuită cu firea nu prea exuberantă a po­porului german, îndeobște reținut și până la exagerare disciplinat. Asta se vedea și acolo,­ căci îngrămădeala și forfota, tăiată în două de un spațiu carosabil pentru ma­șini, se oprea la demarcația respectată ire­proșabil. La privirile noastre curioase, Herr Doktor Schneider dădu o lămurire laconică: „eveniment unic în Franconia; festivitate specială“. Am ajuns repede la o clădire modernă, luminată feeric și, di­rect, intr-o sală de recepție plină de lume elegantă ... Clădirea, inaugurată cu acel prilej, era localul Școlii de viticultură pentru specia­lizarea maiștrilor viticoli, cea mai renu­mită, sau cea mai de seamă — ni se spu­sese — din republica federală, iar locali­tatea, orășelul Weibshöchheim, un fel de Crăciunel al nostru, cu clădiri vechi de secole și clădiri foarte noi, cochet, mo­dern, prosper. In clădire se organizase un banchet, cu notabilități prestigioase ale Landului, regiunii, localității ,și, bineînțe­les, viticultori, specialiști și producători. Evenimentul era pe drept cuvînt remarca­bil: pentru prima d­ată în ultimii două­zeci de ani, Regina Vinului pe întreaga Germanie occidentală fusese proclamată o fată din Franconia, în persoana domni­șoarei Brigitte Wolf! Pentru această cin­ste, concurentele trebuie să îndeplinească niște condiții foarte sever și exigent veri­ficate, ținând semnă de ambiția fiecărei regiuni viticole de-a se vedea ciștigătoa­­re. Să fie fiică de viticultori, să lucreze exclusiv în vie, să cunoască în amănunt tainele muncii in podgorie și în vinifica­­ție și, pe de-asupra, să-l aibă pe vino­­ncan’, altfel cum? Căci nu oricine ,oricit s-ar pricepe, primește vot de Regină a ■lbinului, încoronată fastuos, aclamată de o lume entuziastă, purtată in automobile mi­nisteriale și orbită de blitzurile fotografi­lor, plus un premiu substanțial, cadouri, cite și mai­­ oițe!... Se pretind calități Re­ginei vinului! Ce să spun, Frinlein Bri­gitte Wolf le are din belșug. E o blondă incintătoare, voinică atît cu­ să-i stea bine și-i mersese vestea de harnică și price­pută. Și­­ cu cită grație primea felicitări­le, și cât de isteață era in replicile la cu­vântări. O frumusețe! Vă dați seama că s-a lăsat cu petrecere, p­r­intre oameni care prețuiesc bunurile din podgorii. Țărani greci, îmbujorați, își lăudau vinurile și se îmbiau mereu cu licoarea din „Bocksbeuter“ ceea ce pe lim­ba noastră înseamnă „burduf de capră“ — formă tradițională de butelie din sticlă rămasă din Evul Mediu. De altfel, regiu­nii dimprejurul orașului Wü­itzburg i se spune Bocksbeuterland, deci țara burdufu­lui de capră! Amuzant și original. Vinurile Franconiei sunt bune, vinuri seci, bine armonizate, prezentate pitoresc de directorul școlii de viticultură: Riesla­­uer Cabinet din Wi­rtzburger Rossberg — vin pentru, soldați, alții nu-i rezistă; Tra­miner Spätlese, ci că de-i bea o femeie, trei bărbați trebuie s-o ducă acasă; Kanz­lerrebe — îl beau diplomații la tratative înalte, deci n-ar trebui sa lipsească din nici o familie ca să fie pace în casă; Jubi­­leus rebe — un vin alb, rezultat din încru­cișarea a două soiuri de viță cu struguri roșii, creație recentă: sintem­ primii care il gustăm: Silvaner, Müller-Thurgau, Or­tega ... Noi le­ comparam cu ale noastre și, din respect pentru adevăr, recunoaștem că, în privința aceasta, suntem­ superiori Franconiei. De altfel, se știe că nu multe vinuri le întrec pe ale noastre. In schimb, obiceiul acela străvechi, păstrat și culti­vat intr-o țară cu caracter atît de pronun­țat industrial cum este Germania Fede­rală, obicei rustic de mare popularitate, m-a cucerit, îmi ziceam că de l-am avea și noi, cu poamele și vinurile ce se scot din ele, nu regine, împărătese, zeițe ale vinului am putea alege! Dar, fiecare popor cu obiceiurile lui. Le avem și noi pe iale noastre. Sărbătoa­rea culesului la noi nu mi se pare să stea mai prejos. Mirosul de­­ pastrama la gră­tar și aburii mămăliguței, aroma de muj­dei de pe bazalul la proțap, toate domi­nate de buchetul ispititor al tulburelului, și izul ide gului, și imbietoarea străvezi­me a strugurilor, și adierea molatică a miresmelor grele, de toamnă, buduitul pă­mântului sub dansatori, sprinteneala­­ vio­rilor și chiotele de feciori — ei, nu pot zice că noi n-avem frumuseți. Adică fru­musețile de acest fel fac viața încântă­toare. De aceea nu se pierd, chiar într-o țară atît de industrializată ca Germania federală, nu se pierd pentru că inima oa­menilor, oriunde ar trăi, păstrează neal­­terată năzuința și încrederea în fericire. Reamintesc aici câteva ca un omagiu adus vredniciei podgorenilor și copilăriei de demult care , flutură nostalgii peste­ timp. Și poate că în anul acesta, neavînd nici intenție, nici program de-a mă călă­tori peste hotare, te pomenești că mă în­drept încotrova, între podgoreni. Să aflu cum s-­au războit cu vremea cea potriv­nică din vară, să mă pătrund de nădej­dile lor niciodată învinse și, ciocnind o ca­nă de lut cu tulburel, să dăm slavă pă­­mintului ce ne ține și hărniciei oameni­lor lui. DUMITRU MIRCEA Vremea podgoriilor Vinul te smulge din întristare. Piatră de hotar ia stupidității și înțelep­ciunea șahistului, Vinul e învățăcelul oamenilor și meșterul spiritului, Cheia obrăzniciei și tăria celui ce putere n-are. El il face pe bolnav sănătos și flacăra o înalță. Desleagă limbile și din noapte face dimineață. FRIEDRICH ROCKERT Aurel Baranga (Urmare din pag. l­a­­lează cu o casă fără fundație și fără stîlpi­­ de susținere ? — Și altceva, ce voi s-a mai reproșat? — ... O injurie. De data asta, realmente o injurie ce revenea cu regularitate de ceasornic: fap­tul că scriu teatru de bulevard. Teatrul de bulevard — cea mai sumară arnaliză o demonstrează — e un teatru definit de o tema­tică știută și consacrată, a triun­ghiului adulterin, speculat pe­ toate laturile sale: el, ea și aman­tul sau el; era și amanta sau el și cele două amante sau ea și cei doi amanți, și așa mai departe, cu variante pe care numai cal­culele unui ordinator le-ar pu­tea epuiza, într-atîta se demon­strează fertilitatea imaginației scriitorilor ce l-au abordat. îmi puteți explica, în vreun fel, ce are comun teatrul meu cu această tematică specifică și definitorie pentru genul respectiv ? — Dumneavoastră cum vă ex­plicați eroarea ? — In cazurile în care a func­ționat buna credință, eroarea s-a născut dintr-o confuzie: piesele de bulevard sunt, realmente, bine construite. E adevărat că inter­vine o tehnică destul de elemen­tară, dar piesele rămîn bine con­struite. Nici nu s-ar fi putut în­­tîmpla altfel: eu o tematică uza­tă și previzibilă, cu un­­ conflict fără nici o relație cu o realitate pasionantă, fără caractere și, da­că ar fi lipsit această construcție, teatrul respectiv nu s-ar fi vali­dat, atâta amar de ani, în fața publicului. * Dar să mă divulg în continuare: să știți că scriu une­ori cu gîndul la viitorii mei in­terpreți. — Nu «înteți primul care pro­cedează­­ astfel.. . — Da, a mai făcut-o înaintea mea și mai bine decît mine, co­legul meu Shakespeare. In Ham­let, în scena duelului, regina spune: fiul nostru s-a­ îngrășat­­ și gifn­e“. E un indiciu că marele Will scrisese rolul pentru un ac­tor ce arăta cu totul altfel decît r­i-l închipuim noi astăzi pe ne­­­fericitul prinț al Danemarcei. Scriind, uneori, cu gîndul la vii­torii mei interpreți, imi văd per­sonajele cu mai mare ușurință, le intuiesc reacțiile mai sigur, le aud vorbind mai limpede. Asta ca să nu mai amintesc faptul că distribuția rolurilor devine, după terminarea plouei, mult mai feri­tă de riscuri. — Apropo, vă bucurați de­ re­putația unui autor dificil și inco­mod. E adevărat ? — Sigur. Dar știi de ce ? Fiind­­că-mi apăr distribuțiile cu înver­­­șunare, fiindcă știu că un singur rol distribuit greșit poate să se soldeze cu o catastrofă. Și cu asta, ne apropiem de un alt secret: trăind de aproape patruzeci de ani, zi de zi, și noapte de noapte în ambianța teatrului, îi cunosc pe actori, uneori mai bine decît se știu ei înșiși. Cînd îi aleg, o fac potrivit unui criteriu infaili­bil: omul potrivit, la locul potri­vit. — Asta n­­ conis­tituție o imixti­une în atribuțiile regiei ? — N-am sentimentul. Cine poa­te ști mai bine decît autorul, care interpret e mai potrivit să îm­brace haina rolului respectiv, ci­ne aude mai just intonația repli­cii, sunetul ei pur și inimitabil ? — Ați încercat să faceți și­­ re­gie. Cum s-a soldat experiența ? — Cu două succese de teatru: Sfântul Mitică și Trav­es­ti, și cu un torent de indignări din partea unei critici partizane, „distrugi arta regiei !“. ... M-am explicat însă și cu alte prilejuri, nu am năzuința de a deveni di­rector de scenă. Intervenția mea în materie trebuie văzută ca un expedient: nu aveam la dispoziție un regizor profesionist cu care să mă înțeleg.­­Altminteri, până la aceste două experiențe, am avut bucuria și cinstea să colaborez cu o serie de regizori cărora le­ port o mare dragoste, și un res­pect meritat: Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Al. Finți, ca să dau­ doar câteva nume, al câtorva maeștri). Revol­ta pe care a stârnit-o „sacrilegiul" comis de mine, atunci cînd mi­­am pus singur piesele în scenă, probabil că, la ora asta, zelul criticilor înfocați de indignare, a scăzut: au aflat și ei că, în El­veția, aventura a fost repetată de Eugen­­ Ionescu. — Fiindcă i-ați pronunțat nu­mele, aș voi să vă cunosc păre­rea cu privire la teatrul de avan­gardă. — Am mărturisit-o, public, cu numeroase prilejuri. Dar dumi­­tale o să-ți spun ce n-am spus atunci. In luna august s-au îm­plinit patruzeci de ani de cînd am debutat la B­il­e­t­e de pa­pagal, revista maestrului Ar­­ghezi. Am avut o intensă activi­tate în cadrul literaturii de avan­gardă, așa cum o dovedește, de altfel, și recenta Antologie apărută. Mi-am schimbat poziția in anul 1934, când am intrat în presa democrată și antifascistă, unde socoteam că e locul meu. Am continuat însă să urmăresc, interesat, mișcarea de avangardă Ia lumii și, cu câțiva dintre ex­ponenții săi remarcabili, întrețin relații de amiciție literară. Asta nu înseamnă că m-am lăsat sedus de ispitele ei. — Gare sunt cauzele acestei „respingeri“ ? — ... „Al neaderenței“ sună mai exput. Avangarda teatrală contemporană implică două vec­toriale: una a formei, cealaltă a conținutului. Forma interesează mai puțin, fiind vorba — în fond — de o tehnică: a exagerării du­să pină la grotesc sau a aglome­rării, așa cum a fost folosită, alt­minteri, cu succese spectaculare certe, și de unii scriitori realiști ca Labiche, Feydeau sau, la noi, Carigiale. In ceea ce privește fondul de idei vehiculat de la­­ceastă avangardă (și-l am în ve­dere pe cel mai prestigios repre­zentant al ei, Samuel Beckett), e un cumul de dezastre, profețind amurgul inevitabil al OMULUI, moartea nădejdilor, inutilitatea oricărui efort de supraviețuire, pe această planetă „damnată“. La un asemenea mesaj demisionar n-am aderat și nu voi adera ni­ciodată. Dimpotrivă, eu cred în OM și în destinul lui de o unică și­ inegalabilă măreție. — O ultimă întrebare: nu, nu „la ce lucrați“ ?. Altceva, La Congresul­­ al zecelea al Partidu­lui, ați fost ales membru al Co­mitatului Central. Cum ați primit evenimentul ? — A? fi ultimul filistin, ne­vrednic de marea, deosebită cin­ste ce i s-a făcut, dacă n-aș spu­ne cu glas tare i­e am simțit, a fost momentul suprem de fericire al unei întregi vieți, și care înce­pe să nu fie chiar foarte scurtă; nu uita că am cincizeci și șapte de ani. Dar, în clipa în car­e s-a terminat alegerea, sentimentelor mele de mândrie și de bucurie li s-a adăugat un altul: de îngrijo­rare. Voi reuși, de aici înainte, prin toate ce voi face și voi scrie, să fiu demn de încredere și de înalta prețuire ce mi s-a arătat ? 180 de grade Nu ani față de săptămânalul Magazin nici prejudecățile, nici ipocriziile unor așa ziși inte­lectuali subțiri, li știți pe acești oameni: cînd sunt mai mulți de față — discută de sus des­pre amintitul hebdomadar: cînd îi vizitezi ino­pinat, îi găsești — în fotoliul lor preferat — citind Magazinul. Ca orice hebdomadar — fie că este al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, fie că aparține Uniunii Scriitorilor — Magazinul, cuprinde, din 7 în 7 zile, și arti­cole interesante și altele ne. Ce să-i faci, așa e viața! In plus, Magazinul are și humor. Ade­sea, de calitate. Uneori, acest humor nu se rezumă numai la penultima pagină. Așa stau lucrurile și cu numărul din 4 octombrie, nu­măr în care găsim urme de humor negru și la pagina dedicată sportului — în articolul După miercurea adevărului... semnat de Ion Bocioacă. In acest articol sunt vehement — și pe bună dreptate — puse la punct (cu pre­cădere primele două), formațiile U.T.A., Rapid, Steaua. Din diatriba lui Ion Bocioacă reține atenția in mod deosebit următoarea formulare (por­nită de la cazul Mazurachis, dar cu intenție de generalizare): „Am amintit acest caz deoarece noi am pledat și pledăm pentru încetățenirea unei atitudini responsabile în materie de pro­movări“. Dacă, pentru moment, steagul fot­balului nostru nu s-ar afla încă în bernă — la lectura acestei fraze m-ar cuprinde un rîs omeric. De ce? Știm toți că, ani de zile, deși deficiențele fot­balului nostru ne scoteau ochii, numeroși pu­bliciști sportivi le-au ignorat, au umblat cu prafuri și hapuri, au uitat de „tăișul criticii“, au escamotat realitățile fără să le-o ceară ni­meni, decît interesele personale. Știm cu toții că publicații ca Sportul și Fotbalul — cea din urmă încă nu s-a lepădat de toate sechelele scarlatinei ploconiste — au cîntat în struna dezinteresului față de marile probleme ale fotbalului nostru. A părut, straniu pentru publiciștii aliniați la poziția de mai sus, că o serie de condeie scriitoricești le-au violat spa­țiul de acțiune în numele adevărului. S-au iscat polemici. Și, adesea, acele condeie scriitoricești — al semnatarului acestor rînduri nu a făcut nici el excepție — au fost învinovățite de lipsă de dragoste pentru fotbalul românesc, au fost puse la zid. Evident, fără folos — pentru două motive: adevărul este simplu, ade­vărul este imbatabil. Și iată că, acum, cam ace­iași publiciști sportivi au făcut întoarcerea de 180 de grade — și dau lecții. Ne dau lecții tuturor. Ei iau la rost antrenorii, jucătorii­ îi învinovățesc fără milă și-i condamnă. Asta după ce ani de zile au ascuns adevărul în­treg, au măsluit cărțile de joc, au aruncat cu praf în ochii publicului, care una vedea pe terenurile de fotbal și alta citea prin articole. Printre gazetarii amintiți, nume ca Aurel C. Neagu sau Ion Bocioacă sau altele — se în­scriu drept fruntașe. S-ar putea întocmi splendidă antologie cu citate din articolele ce­o­lor amintiți — citate din care ar rezulta că, de ani de zile, fotbalul nostru a înflorit ase­meni grădinilor Semiramidei. Păcat că nu avem timp de așa ceva. Păcat că acești gazetari spor­tivi, încă nici la ora actuală, nu au curajul să evidențieze deschis vina pe care ei înșiși o au în degringolada fotbalului nostru actual. Deși ar fi bine să o facă. Nu este tocmai ușor, căci — după cum zice înțelepciunea din popor — adevărul se suportă cam greu, încheind, re­pet că nu cultiv nici un soi de prejudecăți, nici ipocrizii față de hebdomadarul Magazin. Și, tocmai pentru că adevărul îmi este drag pină la capăt, Sportul rămîne pentru mine publicația de specialitate cea mai iubită și sunt mulțumit că îmi tipărește — cu litera ade­vărului — semnătura. (Al. C). s port poștal Gh. Romanesc­u (Cîmpiova). A­bstractivismul, dacă în arhitec­tura din anumite țări obține suc­cese, în poezie pare că nu: „Fi­ință vie și fremătătoare / Scli­pești zîmbinnd spre Lumea ce te vede.“ Ion Gh. Stănescu (Prundeni, Vîlcea). Citatul duce și la conclu­zii valorice: „Ști-alaole ce să vezi, măi! / Tlaiifiate au livezi noi. Alexandru Alidea (București). Deși ușor franchistă, poezia Dvs. prezintă speranțe, în ideea, fireș­te, de devenire: „Aerul țării arată / pe­­ dedesubt / au o statuie înal­tă, / devotată eroilor căzuți cu fața la Marele Rod: / nemurirea“ Nicolaie N. Niculescu (Constan­ța). A­mia oară revenim asupra ideii de declarativism: „Azi, te aniversăm pălmiîmt i­ubit, / Te in­tonăm de ioînid ai devenit / Liber, puternic, nebiruit.“ Corina Segimar (Dej). Ne bu­cură publicarea celor citeva ver­suri în România literară. In ceea ce ne privește, continuăm să cre­dem în posibilitățile Dvs. literare: „Acolo unde nu au fost aminti­rile / Cu glas de frunze veștede și vînt.“ Mitică Andru­leanu (Timișoara). Fără comentariu: „Cînd te moile­­șia căldura, / Merele ți-le furam. Le prindeam, nîizînd cu guița.“ N. Dumbravă (Tg. Mureș). In­­trucît există un poet cu acest nu­me, vă invităm să meditați cel puțin la o inițială intermediară. e Ichim (Cluj). Ideea „Furtului“ lăudabilă, în afara ima­ginilor artistice care să o mate­rializeze: „In nopți pustii și roci/ Cinici stele stau pitite / în coama infinitului de vieți“ etc. etc. Gheorghe Marin (Gherla). Ne­am mai referit la declarativism: „Popor viteaz cu rădăcini pătrun­zătoare prin milenii Ridică a ta frunte, pășește plin de patos... Ilie Țîrcovniiou (Pitești).­ Rava­gii ale versurilor de album sau de suvenire: „Dar iartă-mă că nu-­nd­răznesc / Să-ți spun des­chis, că te iubesc“. Nicolae Luță (București). Lo­zincile, aricit de valoroase, ar tre­bui să fie transfigurate artistic, vom cuteza, / vom făuri și reali­za / idealuri /, și vom deveni mai demni / mai nobili etc. Dominic Stadion (Turcia). Ace­eași observație: „Doispe ani de exploatare două-ș-cinci de feri­cire“. I. R. redacției

Next