Tribuna, ianuarie-iunie 1970 (Anul 14, nr. 1-26)
1970-03-26 / nr. 13
director-fondator IOAN SLAVICI 1884 Seria nouă, Anul XIV, nr 13, (687) sâptâmînal de ©ul*t*ura 26 martie 1970 O' CARTEA Există un ritual cotidian al cărții, al cititorului și al librăriilor. Recunoaștem plăcerea cititorului oprit în fața vitrinelor unde cartea abia tipărită așteaptă să fie răsfoită... Există o voluptate a așteptărilor și a întrebărilor despre cartea anunțată și încă necunoscută, după cum satisfacțiile lecturilor care confirmă ne plasează intr-o zonă tulburătoare a cărților reluate și păstrate în apropierea gîndurilor. Serii de cărți și de opere, ediții definitive (puține din păcate), colecții și proiecte editoriale compun un univers al cărților, adesea uimitor ca o teribilă aventură a spiritului. Există și un univers ascuns al cărților, nu totdeauna cunoscut cititorului, unde se înscrie itinerarul tipografic al viitoarelor titluri așezate în vitrinele cu noutăți. în fiecare zi, vitrinele sau tarabele se pregătesc pentru gestul și privirea cititorului, iar cartea nouă își inaugurează un nou destin din clipa cînd opțiunea s-a produs. Plăcerea unică de a înregistra cartea și ca o realitate plastică nu poate scăpa cititorului îndrăgostit de frumusețea unui volum. Cartea e prin urmare și o realitate a imaginii, a unei coperte și a literei, a desenului, într-un cuvint, o înfățișare care se cere supraveghiată. Ritualul plenar al cărții încorporează astfel etape de meditație și de confruntări, de colaborări și de acorduri ale inteligenței și ale fanteziei, ale bunului gust și ale frumosului. Plăcerea lecturilor se pregătește ca o invitație la un dialog înnobilat de eforturile ascunse în eleganța unei cărți. Acceptarea cărții ne apare ca un act total ce include privirea și gustul nostru, antecedentele noastre intelectuale și afective. Primăvara, cartea ne întîmpină pe stradă, ne poftește la o foarte directă și neîntârziată intîlnire. Ne oprim în fața tarabelor intr-un fel de solidaritate secretă constituită în numele așteptărilor și al cunoașterii, în numele ceasurilor de taină la lumina tăcerilor de noapte. Ce citim se însoțește cu o altă întrebare: cum e cartea pe care o citim ? Timpul nostru e și unul al înfățișărilor prezidate de bun gust și de respect pentru virtualul cititor de cărți. Neadunoițînd ca privirea să ne fie ultragiată ,de mitul unor ediții grăbit tipărite și fără nici o sforțare, să păstrăm regulile întâlnirii cu textul tipărit. Editori mai mulți, oameni de gust și de cultură, edituri cu proiecte și recente apariții, ne oferă promisiunea unui ritual neîntrerupt, al cărților, al vitrinelor, al librăriilor. Prima întîlnire cu o carte se cuvine să fie un moment al plăcerii și al satisfacțiilor, o pregătire pentru ceasurile de mai tîrziu. Să le protejăm pentru un permanent elogiu, întocmai celui dintr-un catren arghezian: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris, „încet gîndită, gingaș, cumpănită. „Ești ca o floare-arbume înflorită „Mîinilor mele, care te-au deschis. Un elogiu, să recunoaștem, al cărților și al creatorilor ei. ION VLAD 8 pagini — 1 leu SONETE Palatu-i plin de ură și de crime . . . Palatu-i plin de ură și de crime Un cerc de foc tot mai cumplit îl strînge. Din poarta cu leoaice se răsfringe în bolta roșie, din adîncime. Ibis, funebra pasăre își plînge Stăpînii morți în slavă și cruzime. Neîndurat, blestemul din vechime Miseenei cere singe peste sînge. De-a fost Ifigenia răzbunată Curînd căzut-a preaslăvitul tată Rostogolit în valurile sumbre. Egystos, Klytemnestra nouă pradă. La rîndul lor, în Hades or să cadă. In zare trec cortegii noi de umbre... Cu douăzeci de regi sosi alaiul... Cu douăzeci de regi sosi alaiul Învingător, la porțile mikene. Hierofanți ai muzei Melpomene Întraripați, cu ode, putregaiul. Ín purpur aurit și coif cu pene imbogățindu-și Agamemnon straiul In gineceu își strămută seraiul de principese și femei troiene. Iar Klytemnestra lui privea, supusă... Il alinta cu dragoste nespusă Gătind securea grea, cu două muchii. Cu mina ei cărîndu-i apa caldă, înfășurîndu-i brațele, genunchii, Regina îl asasină în scaldă. VICTOR EFTIMIU Pornind de la convingerea că rațiunea de a fi a teoriei marxiste este aceea de a călăuzi practica revoluționară, că nu trebuie să ne oprim la litera marxismului, ci să pătrundem în esența lui, V. I. Lenin a desfășurat o necruțătoare luptă împotriva bacheriior, incapabili de a se desprinde de unele teze vechi, valabile pentru alte condiții și epoci, subliniind necesitatea receptivității față de fenomenele noi ale vieții sociale, de cele mai recente cuceriri ale gîndirii umane. Astfel, intr-un articol din anul 1905, V. I. Lenin observa că „e mai greu să distingi calea cea justă și să rezolvi repede problemele noi și complexe decît în cadrul rutinar al muncii mărunte, de fiecare zi“. în tumultosul an 1917, într-una din scrisorile sale cu privire la tactică, V. I. Lenin sublinia aceeași idee:“ ... Trebuie să ajungem la înțelegerea adevărului incontestabil că un marxist trebuie să țină seama de viața reală, de faptele precise ale realității și să nu continue să se cramponeze de teoria zilei de ieri, care, ca orice teorie, nu cel mai bun caz nu face decit să desemneze ceea ce e fundamental, general, nu face decît să se apropie de înțelegerea complexității vieții“. Aplicarea creatoare a teoriei marxist-leniniste este necesară nu numai în perioada premergătoare cuceririi puterii de către clasa muncitoare, ci și în întreaga perioadă de construire a noii orinduiri sociale, căci, potrivit indicației leniniste din cunoscuta sa operă Stîngismul — boala copilăriei comunismului, „Atîta timp cit există între popoare și țări decosebiri naționale și statale — și aceste deosebiri vor dăinui încă foarte multă vreme chiar și după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială — unitatea tacticii internaționale a mișcării muncitorești comuniste din toate țările nu cere înlăturarea diversității, suprimarea deosebirilor naționale (ceea ce ar fi un vis absurd în momentul de față), ci cere o aplicare a principiilor fundamentale ale comunismului (puterea sovietică și dictatura proletariatului) care să modifice just aceste principii în amănunte, să le adapteze just și să le aplice la deosebirile naționale și național-statale“. Necesitatea abordării creatoare a marxismului decurge din diversitatea condițiilor economice, sociale și naționale, de stadiul diferit de dezvoltare a țărilor care construiesc noua orânduire socială, de fizionomialor spirituală, culturală și națională deosebită, de ritmul diferit al transformărilor revoluționare, situații care cer fiecărui partid să asigure aplicarea principiilor marxism-leninismului în conformitate cu realitățile existente în țara respectivă. în legătură cu aceasta, V. I. Lenin scrie: „... sarcina constă în a ști să aplici principiile generale și fundamentale ale comunismului la relațiile specifice dintre clase și partide, la ceea ce este specific în dezvoltarea obiectivă spre comunism, la particularitățile fiecărei țări în parte, pe care trebuie să știi să le studiezi, să le descoperi, să le presupui“. Subliniind această idee leninistă, tovarășul Nicolae Ceaușescu precizează: „De modul în care fiecare partid reușește să elaboreze formele metodele cele mai potrivite consitițiilor concrete și particularităților țării sale depind în cea mai mare măsură rezolvarea problemelor construcției socialiste, succesul operei de făurire a noii orinduiri“. Experiența istorică a dovedit că stabilirea unei politici științifice, realiste, înfăptuirea cu succes a revoluției socialiste și a construirii noii societăți sunt indisolubil legate de aplicarea creatoare a principiilor generale ale marxism-leninismului la condițiile concrete ale fiecărei țări, de rezolvarea justă a raportului dintre general și particular, de considerarea generalului și particularului în unitatea lor dialectică. Evident, ignorarea generalului poate duce la orientări greșite, la pierderea perspectivei revoluționare. Tot atît de dăunătoare este însăși ignorarea particularului, căci aceasta ar duce la soluții rupte de viață, cu consecințe negative pentru cauza revoluției și construcției socialiste. Stăruind asupra corelației dintre general și particular, într-un articol din Lupta de clasă, tovarășul Paul Niculescu-Mizil, scrie, printre altele: „Generalul acționează în și prin particular. El s-a manifestat întotdeauna — și nu se putea manifesta decît — îmbrăcînd haina particularului [...] întreaga istorie a dezvoltării societății omenești, a revoluțiilor sociale, ca și istoria mai recentă a revoluțiilor socialiste arată că tocmai elementele particulare au determinat și modul concret de înfățișare a generalului. Generalul poate indica esența soluției dar nu și forma de acțiune, modalitatea concretă, generalul furnizează materialul, care trebuie însă modelat potrivit particularului“. De aceea, nici o cale, formă sau metodă nu poate fi absolutizată, nu poate fi considerată ca universal-valabilă; a proceda astfel ar însemna — în contradicție cu dialectica marxistă — să se identifice una din formele de existență a generalului cu generalul însuși. Fiind chemate să rezolve contradicții social-economice inerente societății burgheze, revoluția și construcția socialistă se caracterizează prin existența unor trăsături fundamentale comune, învățătura marxist-leninistă, periența mișcării comuniste erau evidențiat existența unor legi generale, fundamentale ale revoluției și construcției socialiste, ca de exemplu, cucerirea puterii de stat de către clasa muncitoare și aliații săi, statornicirea proprietății socialiste, lichidarea exploatării omului de către om, exercitarea rolului conducător al partidului revoluționar al clasei muncitoare ș.a. Aceste legități, care au o determinare obiectivă, nu se manifestă în forme identice în toate țările. Cerințele lor se realizează în condițiile unor țări deosebite, care prezintă diferite particularități privind nivelul de dezvoltare a forțelor de producție, caracterul relațiilor de producție înlocuite, gradul de dezvoltare a clasei muncitoare, ponderea altor clase și categorii sociale etc. Aceasta generează în mod necesar obiective distincte de la o țară la politice alta, impune adoptarea unei linii strategice și tactice diferențiate, pornind de la condițiile istorice concrete în care partidele comuniste și muncitorești își desfășoară activitatea. Subliniind diversitatea formelor de trecere la socialism și de construcție a socialismului, clasicii marxism-leninismului au arătat că această varietate va crește, pe măsură ce noi țări și popoare vor păși la transformarea revoluționară a societății. Tocmai realizarea sintezei, de către fiecare partid, între adevărurile generale ale marxismleninismului și cerințele particulare specifice, face ca teoria marxist-leninistă unică să devină universal aplicabilă. In activitatea de transformare socialistă a societății o importanță deosebită are studierea și generalizarea creatoare a întregii experiențe sociale a umanității, in primul rînd a experienței popoarelor care construiesc socialismul. O asemenea generalizare nu înseamnă, însă, copierea mecanică a experienței valabile în alte țări, nesocotirea condițiilor naționale. Fiecare partid folosește acea experiență care se dovedește utilă pentru țara respectivă, potrivit condițiilor acesteia, cerințelor concrete, urmărind, în același timp, evitarea insucceselor, a experiențelor negative în construcția socialistă, în legătură cu aceasta, tovarășul Nicolae Ceaușescu relevă că „numai acel partid comunist își dovedește capacitatea și își cucerește rolul de conducător necontestat al națiunii care știe să îmbine în mod armonios învățătura marxist-leninistă, experiența altor țări în construcția socialistă cu propria experiență rezultată din condițiile specifice în care își desfășoară activitatea“. în întreaga sa activitate de cucerire a puterii politice de construire a societății noi, socicialiste, Partidul Comunist Român s-a condus și se conduce după învățătura marxist-leninistă pe care o aplică în mod creator, ținînd seama de condițiile țării noastre. In perioda de trecere de la capitalism la socialism, miezul politicii Partidului Comunist Român îl constituia aplicarea legilor construcției noii societăți la condițiile concrete ale societății de atunci, care purta amprenta moștenirii vechii orinduiri. Actualmente ne aflăm într-o nouă etapă istorică, în care socialismul a învins definitiv în toate compartimentele vieții sociale, ceea ce determină un conținut nou al interdependenței dintre general și particular în dezvoltarea noii orinduiri. Partidul nostru orientează eforturile întregului popor spre înfăptuirea societății socialiste multilateral dezvoltate. In această operă — așa cum se arăta la Congresul al X-lea al P.C.R, partidul a dovedit „priceperea de a aplica principiile socialismului la condițiile concrete din România, capacitatea sa de a uni eforturile întregului popor în vederea propășirii economice și sociale a țării“ Realizările obținute de poporul nostru în anii construcției socialiste, în toate domeniile, se explică — așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu în Cuvîntarea la sesiunea jubiliară a Marii Adunări Naționale, consacrată celei de a XXV-a aniversare a eliberării patriei de sub jugul fascist, — prin faptul că: „Partidul Comunist Român și-a întemeiat întreaga politică de făurire a noii societăți pe aplicarea creatoare a principiilor fundamentale ale marxism-leninismului corespunzător particularităților istorice ale României, cerințelor și sarcinilor concrete ale fiecărei etape de dezvoltare a țării noastre“. ION GRECU LENIN teoriei și aplicarea revoluționare Mărturisesc că mi-a dăruit o stare de satisfacție gîndul lui Mircea Vaida, din Tribuna, de a logodi „acel vin roș ca sângele dropiei din manuscrisul eminescian“, cu sîngele tracic al Domnului dionisiac, acceptînd sugestia redescoperirii „unui leagăn stră-românesc“ al tragos-ului, spre deosebire de avertismentul cam categoric al lui Ov. S. Crohmălniceanu, din România literară, împotriva riscului unor asemenea gînduri dacă cumva „țin să devină teorii“, adică în loc să stea acasă, în colțul lor anonim, mulțumindu-se „să satisfacă gustul fabulației mitice“ etc., chiar dacă s-ar conveni că ele „posedă reale virtuți poetice“. Autorul cărții, care poate veni, ca orice profesor, cu argumente profesorale, nu făcea în fond decît să anunțe „liric“ niște serioase cercetări academice (adică pe care Academia de Științe Sociale și Politice le ia totuși în serios) și ale unor teatrologi tineri, în aria, — atît de neglijată în trecutul apropiat — a protoistoriei teatrului românesc și sud-est european. A judeca altfel, înseamnă a continua o diplomație îndoielnică. După o lungă pauză în „lupta lumilor“ deschisă de Nietzsche între apolinic și dionisiac, noul val al teoreticienilor tragediei se încoronează în cortegiul pelerinilor la sursele artelor spectacolului, — adică ale tuturor artelor — invocîndu-l pe zeul euforic cu o mai sensibilă ureche la susurul acelor izvoare de munte, tracemacedonice, pe care eu continui să le situez, cu încăpățînare, în preistoria națiunilor din zona noastră geografică. Un recent biograf al lui Alexandru Macedon deftingea dispariția hronicului lui Eumene, istoriograful regelui (pe care l-ar fi utilizat Ptolomeu) din care ar fi reieșit incontestabil substanța psiho-fizică dionisiacă a eroului său tracic. Ideea e reluată, din altă perspectivă, de eseul lui Walter Otto (Dionyseis, mit și cult) din care elevul lui Aristotel apare obsedat de această înaltă și tulburătoare înrudire cu zeul său favorit. Lumea misterioasă din care s-a plămădit poporul nostru în perioada pre-romanică va trebui cîndva să fie explorată cu mai multă pasiune (și, desigur, cheltuială) decît o facem acuma. Vom descoperi, sunt încredințat, temeliile străvechi ale unor relații între culturile a căror istorie ne preocupă azi în vederea stabilirii datelor definitorii ale culturii europene. Din definiția bărbăției, Tudor Arghezi, unul dintre poeții europeni cu cea mai vădită apartenență la o anumită cultură națională, a noastră, reunea un șir de negații decisive: omul nostru „mișovăie, nu-ntîrzie, nu drămuiește“. E curios să observi că acestea erau tocmai trăsăturile specifice ale suveranului dionisiac și, după părerea lui Peter Bamm (Alexandru cel Mare, putere și destin), însușiri de „self contopi“ prin care omul tracic contracara totdeauna vuietul interior al firii sale „iraționale“ irezistibile. Curiozitatea cercetătorului român contemporan față de antecedentele istoriei și istoriei culturii sale se justifică deci cel puțin în măsura în care, de la o vreme încoace, un mare număr de europeni din afara bazinului dunărean se interesează de terenurile noastre arheologice în vederea restabilirii adevărului în privința surselor tragediei antice și în alte privințe. Imobilizat de interminabilele-i reumatisme, Alecsandri, pe atunci însărcinat cu afaceri al Principatelor române la Paris, se bucura sincer să afle documente despre istoria redescoperită a nației sale, după cum, la vederea unui copac înfrunzit timpuriu, în Martie 1890, la fereastra apartamentului său, nota cum „el îmi rîde în toată dimineața și îmi grăiește de lunca din Mincești“. Prezența țărișoarei rămase departe îi încălzea SU Note la „Dionysos“ flerul și din vechile scrieri furnizate de buchiniștii Senei: „am cetit într-un volum apărut de curînd ... că Justinian împăratul Bizantiei s-a născut în Dacia dintr-o familie săracă de țărani și că el a fost adus în copilăria lui la Bizanț de moșul său Iustin care a succedat pe tron împăratului Anastasie (518). O știai aceasta... ?“ Sau, în altă parte: „am cetit în relația unui călător evreu Benjamin de Tudele care a trăit la 1159 următorul pasaj „la commence la Valachie; les Valaques Gouremt comme des chevreuils et descendent des montagnes pour pilier et voler dans les terres de la Grece“ — ce crezi, să fi fost aceștia Români? ...“ Poetul din lunca Siretului strămutat în memorille 11 a rămas pururi un „apollimic“, substanțialmente un clasic, dar nu unul mioritic fiindcă eterna pace nu era prețul unei „agonii“, al unei lupte și nici al unei tragice renunțări, ci rezultatul unei calme călătorii pe deasupra lucrurilor, ca un voiaj fără peripeții printre abisuri nebănuite. Contemporan cu marile revoluții istorice, tehnice și artistice, cu care era confruntată Europa de după 1870, acel rege al poeziei a rămas veșnic tînăr și ferice, pînă în pragul dureros al cancerului care l-a răpit dintre arborii, florile și oamenii dragi inimii lui de pașnic patriot, la el acasă. Triumfînd asupra morții, ca să devină olimpian, pe el nu l-a invidiat Dionysos; zeul neliniștit al tragos-ului era sărman, pe vremea aceea și se numea Eminescu. Deunăzi, dind ultimul său interviu, la aproape 90 de ani, Pierre Mac Orlan spunea: „secretul fericirii este să stai la tine acasă...“ Oare, așa să fie ? Negreșit, dacă l-ai găsit acolo, în trecutul și în viitorul casei tale. Dar dacă, totuși, nu l-ai căutat încă, așa cum se cuvine ? Cercetătorul să nu șovăie, să nu-ntîrzie, să nu drămuiască!... MIHNEA GHEORGHIU