Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-06-10 / nr. 23

recenzii NM cojocarii Experiențele existențiale pe ca­re le parcurge personajul din Ramayana nu trec dincolo de pragul senzației (setea, frigul, căldura, oboseala.. .). Li se a­­daugă, în planul conștiinței, o ega­lă detașare, o incertă stare de veghe dublată de refuzul pătrun­derii spre semnificații: „Ai sufle­tul bun al unui preot budist“, i se spune acestuia. Nu putem, izo­la așadar o dramă, o violentare, adică, a destinului. Cadrul, dar și linia de forță a structurii e­­pice, rămîne somnul deși, în chip paradoxal, substanța roma­nului e revendicată de o con­știință care se confesează. Cîmpul semantic al romanului este cel simbolic. In afara su­gestiei oferită de titlu și pe care textul o adîncește, povestea de dragoste devine un pretext de a aborda mitul din însăși substan­ța sa, intemporalitatea și rever­sibilitatea termenilor în relația lor strict schematică. „Voi porni in căutarea Ramayanei“ — aceas­ta este propoziția sub care tre­buie acceptată infuzia continuă de irealitate intr-un context ale cărui determinări-șoc sunt deru­tante. Periplul în care se lansea­ză căutătorul-rătăcitor nu se în­cheie, el este victima propriei șanse de recuperare; intr-un plan adiacent (iluzia realului) confe­siunea înregistrează etapele unei alte experiențe de recuperare a libertății: imposibilitatea de a se degaja de afecțiunea cîinelui Dik; de aici și structura circu­lară a romanului, de aici și sub­titlul semnificativ „roman zadar­nic“: finalitatea iluzorie a visu­lui. Declarațiile de angajare în acțiune revin obsesiv, dar fără a propune repere ferme: „Mi-ar place să mă consider puternic, să știu că cineva are nevoie de sprijinul meu (...); mi-ar place să o pot lua, s-o pot duce pe Ramayana la loc liniștit, s-o a­­păr, să-i port de grijă .. Per­manenta anxietate a confesiunii face parte din categoria acelor determinări-șoc care ne trimit spre un personaj ce-și trăiește drama în subconștient: „cum mi-aș putea explica această ne­cesitate, nepornită din dorința unei apropieri fizice, cum altfel dacă nu chiar prin nevoia de purificare, de uitare a tuturor actelor reprobabile — cu sau fără bună-știință­­— făptuite pînă a­­tunci ?“. O rețea subtil aluzivă compune atmosfera romanului. Și, ca în pictura orientală, această atmosfe­ră e limpede, fără penumbre. Teama de singurătate, rușinea, dragostea chiar sînt tratate in a­­celași spirit decorativ: impreca­ția, rugămintea, chemarea se ros­tesc cu solemnitate de ceremo­nial. Este frapantă priceperea de a mînui tehnicile­­ destul de uza­te prin folosirea lor abuzivă, de altfel) ale descrierii dinlăuntru a visului și a visului în vis. Ca și maturitatea indiscutabilă a scrii­turii, RADU MAREȘ Emil Manu e un istoric literar care se exersează și în literatură. După câteva încercări poetice a­­dunate în volumul Incunabule, el ne dă acum un mic jurnal de front pe perioada august-octom­­brie 1944. Cu tot avertismentul pe care autorul ține să-l așeze în fruntea volumului, Mica „eroică“ este totuși un pseudojurnal prin excelență liric. Asistăm, am putea spune, la o „descticizare“ a pro­zei, autorul suplinind deficitul de evenimente și acțiune, caracteris­tică monotoniei vieții de ostaș, cu acea coordonată spiritualizată a lumii, în care faptele și eveni­mentele se derulează în aminti­re, în conștiință și care dau căr­ții o tensiune lirică subtilă. Răs­timpul de o lună, de cînd fostul student al Facultății de litere e scos din mediul său obișnuit și proiectat într-o lume nouă, de o duritate extremă, a războiului, devine planul real în care se mișcă conștiința unei întregi ge­nerații de luptători români, care în septembrie 1944 au oprit la Radna-Păuliș-Ghioroc invazia tru­pelor hitleriste din apus spre inima Transilvaniei. ■ Eroii de la Păuliș au intrat demult în literatură. Există o întreagă bibliografie istorică și literară a acestor lupte, iar în cadrul ei cartea lui E. Manu re­ușește să aduge o notă nouă. Inlăturind eroicul, spectaculosul, cartea se desfășoară lent, prin acumulări de ordin biografic, cu o încărcătură ușor sentimentali­zată, traduse în notații scurte, eliptice, dar în mod surprinză­tor, lipsite de frustitate, de ine­dit. Contururile aspre ale vieții ostășești, dimensiunile crude ale războiului, sînt văzute prin pris­ma aburită a unui sentimental cu ochiul fugind de concret, de plasticitate. Războiul ia prin urmare un aer firesc, nespecta­­culos, uman pînă la depersonali­zare, teroarea, teama, deznădej­dea, abisul interior al omului în fața morții, fiind eliminate din rosturile eroului (postura de stu­dent-excursionist, tentat să-și pe­treacă o vacanță „neobișnuită“ la țară nu e exclusă). Rămîne însă dimensiunea umană, implicațiile psihologice și stilul alert, care dă cărții un ritm specific, ce se urmărește cu interes. Ceea ce te izbește în scrisul lui Iosif Petran este bucuria de a scrie, plăcerea de a face litera­tură. Această fervoare a actului creator, în care se abandonează pînă la uitare de sine, se simte în foarte multe din paginile sale, cărora ar trebui să li se adauge mai multă luciditate. Căci, deși socotit scriitor tînăr, recensămîn­­­tul cărților lui I. Petrán depă­șește deja cifra de cinci. Dar, cum se știe, productivitatea nu este întotdeauna un semn al ca­lității, în mare majoritate ea nu duce decit la prolixitate. Scrisul lui I. Petrán se află credem în fața acestei dileme și a o rezolva în mod pozitiv nu este încă tîr­­ziu. Căci în scriitorul I. Petrán coexistă de pe acum pagini de certă reușită scriitoricească, de analiză subtilă și creație autenti­că, cu altele goale, stridente, fa­cile. Ceea ce, credem noi, că mi­mează epica lui I. Petrán — și Moartea a doua ne-o confirmă — este verbiajul. Plasarea accen­tului pe povestire, pe epic în si­ne, fără o adîncime și o lumina­re dinăuntru a lui proliferează în gol acțiuni și situații noi, ce încarcă inutil economia cărților. Ce se întîmplă în fond în Moartea a doua ? Moartea a doua se vrea romanul unei experiențe singulare, definitive, pe margi­nea raportului dintre individ și societate. El e romanul singură­tății și uciderii prin singurătate, prin rupere de colectiv. Sim, e­­roul cărții, minat de mirajele u­­nei lumi a posibilului renunță pentru moment la existența de serie, dusă pînă atunci pentru a îndrăzni mai mult și a se împli­ni intr-un plan superior, creator. E de fapt o autoconfruntare, un autocontrol al propriilor sale po­sibilități. Actul său insolit se sfîrșește însă lamentabil, într-un eșec imprevizibil, visătorul ne­­fiind dublat de luptător. Opțiu­nea sa e prea ambițioasă, depă­­șindu-i puterile. Eșuează în me­serie, eșuează în dragoste, pen­tru că iubirea sa e tot atît de imposibilă, de ieșită din comun ca orașul-sferă pe care vrea să-l proiecteze. Eșecul oamenilor ține de eșecul lor de concepție, și în locul acestui cuplu experimenta­list, scriitorul ne propune varian­ta Dorin-Mara, cam idilică și in­consistentă, sau aceea Nacu—A­­driana, perfect adaptat, realizat. Orgoliului viril, ambiției și setei de autoritate a ultimului cuplu i se opune acela al libertății și experiențelor dureroase. Cuplu­rile oponente se pot reduce cu ușurință la o schemă, care nu este umplută întotdeauna cu ma­terial epic de cea mai bună ca­litate. MIRCEA POPA Mărturisesc de la început că am slăbiciune, de altfel firească, de breaslă, pentru poezia medi­cilor. Sub cupola acestei slăbi­ciuni am citit atent cartea de debut — Vid respirabil — a me­dicului Doru Rîmniceanu — edi­tura Litera, 1970 și m-am bucu­rat, pentru că placheta de ver­suri mai sus citată nu este un moft satisfăcut al autorului. înainte de orice, trebuie să no­tez o adevărată știință a poetului în alegerea titlurilor. Că este o știință și asta sau o inspirație o știu sau o simt toți aceia care nu o au, îmi sprijin afirmația prin citarea cîtorva, nu chiar la întîmplare: Puncte pentru Arhi­­mede, Marele dans, Recviem vir­tual, Zbor nud, Variațiuni pe o temă de nimeni, Rîsul... „Fărădeliniștea e vină“ spune poetul într-un vers și sintem­ de acord că așa este, Doru Rimni­­ceanu simțind poetic: „Fărădeli­niștea e vina / ori nașterea / ori tandrețea exacerbată de moarte / ori dreptul de a sădi zei / ori alternanța zi-noapte / ori nimic / ci numai o continuare simplă / apelînd la mine / ca la o aripă“. Sau: „E zgomot înăuntrul meu / s-a deslegat luna și fuge prin mine / ... și fruntea mea ca un mînz / se ține pe urma ei“ /... Sau: „Platane albe ale unei euro­peni / lacrimile,/... Numai ini­ma / cea mai singură pasăre / își ticluiește fără încetare / si­metria / ... Și cad într-un adînc de scenă orb / clovn tainic / machiat în întregime cu lucruri...“ Și exemplele ar putea urma, dar nu acesta este țelul rînduri­­lor scrise aci. Mai degrabă, țelul este acela de a atrage a­­tenția cititorilor că avem de-a face cu un poet nu cu un medic intre poeți. O spune seriozitatea fie­cărei poezii, înclinarea către fi­­losofie a metaforelor, ritmice a­­semeni unei bătăi de metronom și întreaga ținută a cărții. Emil­ianu Doru Rîmniceanu Ramayana Mica Iosif Perian Moartea a doua Vid respirabil cronica literară O dată cu dispariția lui Per­­pessicius ne-a părăsit unul din cei mai străluciți cititori pe care i-am avut în epoca modernă, unul pentru care lectura, acest „viciu nepedepsit“, a fost „unica mare delectațiune“ nu numai într-o anumită vreme, cum cu modes­tie susține criticul, ci pe parcur­sul unei vieți îndelungate. A plecat dintre noi un cititor de un tip special, dintr-o spiță no­bilă și rară, așa cum o dovedeș­te întinsa, laborioasa și variata sa activitate de o jumătate de veac în slujba literelor româ­nești. Spunem de un tip special, pentru că pasiunea cititorului a­­vea la Perpessicius un caracter atît de adînc și de absorbant, atît de total, încît părea să se Perpessicius Și „Lecturile intermitente“ confunde cu însăși natura criti­cului, cu întreaga lui personali­tate, și nimeni nu sugera mai precis și mai concret ca el cul­tura, o întrupare vie a culturii. Simțeai că fiece „atom“ al fiin­ței sale e pătruns de spiritul și substanța rafinată a culturii, a cărții, și cu toate acestea nu lăsa impresia unui livresc, a unui erudit purtînd haine de împru­mut. Adîncit în unda lecturii, ca un abil scufundător, el ieșea me­reu la suprafață, îmbogățit stăpîn pe sine, dominînd și spa­și­țiile din apropiere și zările înde­părtate. Faptul se observă înda­tă ce pătrunzi în scrierile lui, unde nu vei întîlni o înseilare savantă și prețioasă de comenta­rii lipsite de vlagă, ci prezența viguroasă a unei personalități originale, suflul larg al unui om al epocii, interesat deopotrivă de spiritul și litera cărții ca și de soarta celor care o scriu, de am­bianța socială și politică a vre­mii ca și de trecutul civilizației umaniste. Masivul tom de peste patru sute de pagini. Lecturi intermi­tente, apărut de curînd la edi­tura Dacia din Cluj, ni-l relevă pe același nesățios cititor de totdeauna, mai mult, pe același cronicar sensibil și emoțional care la vîrsta senectuții privește noile cărți, noile apariții edito­riale cu un interes atît de viu încît devine freamăt și poezie. Și e destul să parcurgem artico­lul liminar al Lecturilor... pen­tru a ne da seama ce importanță are pentru Perpessicius, chiar în acest anotimp crepuscular, con­tactul cu cartea, cu toate proble­mele complexe pe care ea le im­plică, le atinge sau le sugerează. E de-a dreptul impresionant să urmărești confesiunile sale în pragul unei noi activități foileto­­nistice, să vezi cu ce apetit, cu ce curiozitate și cu cîtă nuanțată simpatie și înțelegere vorbește despre cărțile pe care urmează să le comenteze, să asculți dis­creta elegie a cronicarului de vocație, aflat mereu la o răspîn­­tie a intereselor, dorințelor și de­lectărilor lui, sfîșiat între încre­dere și scepticism, între elanul dăruirii de sine și ideea zădărni­ciei. Dar să-l lăsăm chiar pe el să-și rostească nostalgia după ritualul oficial o viață și înalta melancolie la gîndul unui posi­bil sfîrșit: ...... este vorba [...] de toate acele mustrări neador­mite ce te urmăresc din masa plină de cărți, de versul pe care nu l-ai uitat din placheta cutărui poet sau poete, și pe care l-ai dori comunicat și altora, de re­velația cutărui prozator de ex­cepție, de cutare articol din pre­să pe care l-ai fi vrut comentat, de cutare sărbătorire a vechi camarad de litere, de unul care ți-ar fi plăcut să nu lip­lo sești, ș.a.m.d. E vorba de toată această viață literară — azi, una din cele mai complexe — cu care te-ai socotit tot timpul solidar, și de care îți este greu să te desparți pentru totdeauna“. Cît de dureros sună aceste ultime cuvinte. Și retrăim prin ele sen­sul profund al unei mari pasiuni în slujba activității literare. Lecturile intermitente încunu­nează o operă ale cărei proporții abia se lasă întrezărite. Ele con­țin toate acele cunoscute virtuți care dau farmec și o ținută ori­ginală scrierilor lui Perpessicius, indică aceeași orientare pluriva­lentă de totdeauna a gustului și a curiozității sale intelectuale, de la poezie pînă la tomul de me­morii politice sau de probleme bibliografice, concentrează ace­leași esențe de sentiment și idee provenind de la inepuizabila sa putere asociativă. Mai mult, e nevoie să spunem că scriitorul Perpessicius conferă aici stilului său o complexitate și o magni­ficență ce duce la ultime con­secințe predispoziții mai vechi. Fraza se desfășoară acum în vo­lute din ce în ce mai ample, cr­ește parcă din sine însăși în prelungiri cărturărești de tot soiul, se organizează într-un a­­tractiv caleidoscop de amintiri cînd pitorești, cînd sentimentale sau pline de umor, execută di­gresiuni variate. Și astfel între­gul text capătă acel aspect atît de specific perpessician, al unui covor migălos, unde totul e con­dus cu mină sigură și cu un ad­mirabil simț al figurilor și al ar­hitectonicei și unde poți afla, dacă privești cu atenție, nenu­mărate motive de încîntare. Așa se face că oricare dintre artico­lele cuprinse în aceste Lecturi... — fie că e vorba despre Biblio­grafia analitică a periodicelor românești, de Istoricul orașului Brăila de Constantin C. Giurescu, de Princepele lui Eugen Barbu, de volumele de poeme semnate de Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu, Tiberiu Utan sau Radu Cîrneci, de An­timemoriile lui Malraux sau de corespondența lui Paul Léautaud — așa se face deci că fiece ar­ticol se lasă citit cu plăcere și cu un real folos. Căci dacă obiec­tul foiletonului nu rămîne un simplu pretext pentru considera­ții cu caracter aleatoriu — și Perpessicius e un cronicar efectiv și conștiincios — nu e mai puțin adevărat că experiența, spiritul, sensibilitatea și finețea comenta­torului împrumută ceva substan­țial textului său, ceva ce îl ri­dică la rangul valorii indepen­dente. Uneori, puncte de pornire sărace se încarcă de lumini sugestii nebănuite, suficiente pen­­i­tru a-l mulțumi pe cititor. Dar, încă o dată, să nu se deducă de aici un impresionism divagant și inofensiv la autorul Lecturilor EDITURA DACIA

Next