Tribuna, 1974 (Anul 18, nr. 1-52)

1974-05-02 / nr. 18

PUBLICISTICA TRIBUNA. 10» Observație, studiu și meditație — Mircea Malița — Pietre vii, ed. Eminescu, 1973 — Om de știință erudit, talentat publicist și gînditor original, Mircea Malița își găsește timpul și mijloacele necesare (călătorii de studiu, sarcini politice și cerce­tări de bibliotecă) pentru a se împlini major în toa­te aceste domenii. Să ne gîndim, în această privință, doar la cele două volume din Aurul cenușiu sau la recenta carte de reportaje-eseuri Pietre vii. Astfel, vo­lumul recent, divizat în Repere asiatice și Repere eu­ropene, ar putea fi socotit, la prima vedere, doar o excelentă culegere de scurte reportaj­e-eseuri, cum se pronunță, în acest sens, Sorin Stati. .. pentru cine preferă o navigație lipsită de furtuni. Pietrele vii o­­feră [... ] un itinerar turistic în locuri excepționale, descrise cu multă grijă pentru pitoresc și pentru bo­găția informației documentare“ (România literară, nr. 14 din 4 aprilie 1974), deși tot el subliniază alte două ..modalități“ de citire ale aceleiași cărți, mai esenția­le: ...... ca o serie de interpretări originale, cu specta­culoase salturi de la o epocă la alta a marilor monu­mente de răscruce din Antichitate și Evul Mediu, sau ca o lucidă și fierbinte căutare de sensuri în frămîntă­­rile și contradicțiile civilizației și culturii de azi“ (Ibi­dem). N-am fost în nici unul din locurile amintite în Re­pere asiatice, dar, după lectura lor, am aproape certi­tudinea că și acum le frecventez, măcar în vis treaz. Firește, m-a interesat spațiul dintre Dunăre și Gange, am­ cunoscut și ceva istorie și filosofie orientală. Am citit unele lucruri despre religii și culturi dispărute sau existente în aceste spații. Pietre vii m-a obligat, însă, la altceva, să mă situez într-un astfel mod de a gîndi și de a înțelege mijloacele culturii și civilizației, la moravuri, idealuri și aspirații adesea atît de diferite în aparență, și deseori foarte apropiate, în esență. Zeitățile străvechi, religiile — brahmanismul, bud­­dhismul — cu diferite practici, ritualuri, m-au uimit din adolescență, iar unele dintre ele, ca Yoga (în di­versele ei forme și sisteme) chiar și azi. Mircea Mali­ța a izbutit de la început să ne mijlocească integra­rea în trecutul, prezentul și viitorul Indiei — și, cu­rios, pornind de la monumente în piatră și în versuri, dar fără să uite nici o clipă, alături de amănuntele is­torice esențiale, de preocupările oamenilor de acum, fără de care ceea ce este interesant și instructiv se dizolvă în pitoresc și senzațional. Mogulii — imperiul turco-oriental, din depărtata Indie, și osmanlîii din A­­natolia — pe care i-au cunoscut și țările române — ne sunt înfățișați într-o viziune filmică, dar cu un sub­text filosofic adînc. O reflecție ca „Mogulii au lăsat clădiri, dar nu și filosofie“ sau alta ca „Nu ții cu ci­ne te-a născut, ci cu cine te-a crescut“ rezumă în­tregi pagini de filosofie a istoriei și de morală prac­tică, specifică pentru anumite locuri, dar definitorie, adesea, și pentru experiența socială din alte părți. Impresionante mi s-au părut și aproprierile dintre povestirile despre Buddha și cele hagiografice din li­teratura noastră, pe multe le cunoșteam, pe unele mai puțin, dar am simțit în ele un spirit umanist superior, care știe să facă din deosebiri și asemănări, din ele­mente caracteristice de filosofia culturii, argumente pentru adeziunea la prietenie și dragoste între oameni, dincolo de longitudini și latitudini. Nici Perșii nu-mi erau prea necunoscuți , cu isto­ria lor, cu luptele lor împotriva grecilor, cu decăde­rea lor, cu avatarurile ulterioare ale Iranului, cu zeii, mitologia, morala și legiuirile străvechi de aici. Dar, ceea ce aduce cu totul nou eseul lui Mircea Malița, în această privință, este confruntarea imaginară între ceea ce ar fi însemnat mutarea culturii grecești (și prin ea, probabil, mai tîrziu a celei romane și, apoi, a celei eu­ropene de azi) după spiritul civilizației persane pen­tru soarta omenirii. Mircea Malița prețuiește, sub toa­te aspectele, cultura, civilizația, aportul militar și e­­conomic al perșilor, valoarea lor deosebită ca popor harnic și talentat — pornind de la ruinele vechilor monumente. Cu toate acestea, simțim, undeva printre rînduri, adeziunea discretă a autorului la istoria rea­lă, care a dat cîștig de cauză culturii greco-romane, pe temeiul căreia s-a ridicat ulterior, în mare măsură, și ceea ce facem, gîndim și construim azi, bineînțeles pe treptele superioare ale dezvoltării materiale și spi­rituale ale omenirii. Ultimele trei reportaje-eseu ne uimesc prin forța lor de a sfărâma multe prejudecăți deprinse de-a lungul anilor în istoria omenirii, mai ales cînd e vorba de in­stituții ale unor state care ne-au supus secole de-a rîn­­dul. Eșecurile și suferințele noastre ar fi fost, poate, în stare să nu-i diformeze pe adversarii de secole ca in­capabili de lucruri omenești, de mare frumusețe și, cî­­teodată, chiar de omenia autentică, în pofida cruzimi­lor și jafurilor comise de ieniceri, spahii și alte ge­nuri de ostași otomani, împinși de stăpînii vremii la cotropirea și asuprirea noastră și a vecinilor. Amănuntul local este privit sub nenumărate un­ghiuri, atît sub aspect istoric propriu-zis, cît și sin­cronic —­ în varii discipline, din care nu lipsesc nici­odată dimensiunile eticului și esteticului. Observația pătrunde dincolo de monumentul de piatră, chiar din­colo de zîmbetul afișat de oameni și, ajutată de o pu­tere de reflecție cu totul remarcabilă, intuiește adevă­ruri — frumoase, triste, uneori tragice — care ne o­­bligă să ne judecăm și să ne simțim, înainte de toate, oameni ai secolului care construiește comunismul și, tocmai de aceea, în stare să facă o punte organică și dialectică între epoci istorice, civilizații, culturi și et­nografii din cele mai diferite, încă din zorii omenirii. Firește, pentru mulți cititori partea a doua a cărții — Repere europene pare mai apropiată, mai familiară. Unora chiar de la fața locului, celor mai mulți din istorie, geografie, literatură, discoteci, ilustrate albu­me etc. Personal aș spune că, din toate locurile evo­cate în această parte a volumului, nu cunosc pe viu decît Ulița alchimiștilor. Intîlnirea dintre Rudolf al II-lea, împăratul îndrăgostit de alchimie, și marele co­mandant de oști, Mihai Viteazu­li se proiectează parcă în imaginație, în acel sfîrșit de secol al XVI-lea și începutul veacului al XVII-lea (cînd se nășteau Hamlet și Don Quijote de la Mancha). Sau, poate, mă înșel, fiindcă simt un fel de punte între cele două fi­guri. Rudolf al II-lea mi se pare Don Quijote prin latura sa absurd-medievală, de alchimist, după cum nici pe Mihai Vodă nu l-aș separa de grandoarea și idealismul ilustrului și neîntrecutului hidalgo de la Mancha. Ce să spunem de Hamlet contestatarul, care, pe lin­gă aîtea semnificații și interpretări, ne aduce una foarte actuală și, de ce n-am recunoaște-o, filosofică, în subtextul ei de apologie a tînărului om de carte, care vede și apreciază atît cerul, cît și mocirla infer­nului. Nicăieri n-am găsit o metaforă dezvoltată mai stră­lucit despre evul mediu flamboiant decît în Catedrala, din Chartres. Paginile care incită la descifrarea sem­nificațiilor mai adînci ale culturii, artei și filosofieii medievale, ating aici, uneori, hiperbolicul. Și fiindcă, de­­curînd U.N.E.S.C.O. a sărbătorit 700 de ani­­ de la moar­tea lui Toma din Aquino, mi-aș îngădui să reproduc cîteva fragmente din lunga și caracterizanta compara­ție dintre catedrală și opera filosofică principală a gîn­­ditorului catolic născut la Roccasecca de lîngă Aquino,­ Summa theologiae: „Chartres este replica în piatră a operei lui Toma din Aquino, Summa theologiae (p. 112). Descriind concret catedrala și confruntînd-o cu epo­ca, inclusiv cu reflectarea ei în opera lui Tom­a din Aquino, Mircea Malița ripostează: „Echilibrul între ra­țiune și credință, pacea, concordia — pe care le stabi­lește momentul de sinteză a lui Toma din Aquino — îngăduie zidurilor exterioare să traducă mesajul inte­rior și să se pună în armonie cu el. Toma din Aquino este, ca și maestrul lui, Aristotel, un posedat al clari­ficării, un neîntrecut mînuitor al metodologiei. Opera sa se împarte în: partae, membra, quaestiones, articuli. După schema în trei timpi a scolasticii vi­de­t­u­r quod — sed contra — responden di­ce­n­d­u­m, se clădesc argumentele rațiunii care abor­dează tot ce este discernabil, pentru a ajunge la o con­cluzie în deplină concordanță cu propozițiile credinței, și dogmei“ (p. 113). „Simțul este, și el, o formă de rațiune (nam et sen­su ratio quaedam est), spune Toma din Aquino. Ar­hitectura catedralei este un efort rațional de organizare și sistematizare. Pilonii țin bolțile, așa cum articolii sus­țin credința. Pasul de trei, corespunzător trinității sa­cre, este de găsit în construcția catedralei ca și în Summa scolastică“. (Ibidem). „Dacă pentru Platon geo­metria era aceia care se proiecta în lume, și noi nu eram decît palide umbre ale unor esențe reale, la A­­ristotel domnește organizarea configurațiilor și a struc­turilor. Ideea că sinteza catedralei este transpunerea în piatră a unei opere filosofice nu este șoapta mistică a unui călugăr dominican desprins din ziduri și care­­îți strecoară la ureche versiunea idealistă a istoriei. Modul de a gîndi al unei epoci este unul și același pentru artă, filosofie, știință, tehnică, organizare socială.. El nu este un cadru în care se varsă conținutul acti­vității omenești și trebuie conceput ca un fel de gra­matică generativă (aidoma celei a lui Chomski din zilele noastre), ca un program embrionar cromozomic,­ din care se desprinde toată civilizația în același stil,­­în același limbaj, în aceeași condiție“ (p. 113—114). Mă opresc aici, deși există încă destule pagini și idei originale și interesante în toate eseurile reportaje cu­prinse în seria Repere europene. Cu acest foarte lung­ citat, aș fi dorit să se facă mai clară, însă, imaginea, concretă a unui excelent filosof al culturii, a unui sti­list de clasă, a unui erudit autentic, care înțelege dia­lectic istoria. Deși este situat­ ferm și încrezător pe­­terenul științei viitorului, nu vrea să se irosească ni­mic din ce s-a zidit sau imaginat frumos, bun și ade­vărat de-a lungul întregii istorii. ION LUNGI)' Insemnări de călătorie COPENHAGA Porțile Nordului se deschid la Copenhaga. Nicăieri, pe parcursul călătoriei prin patru țări scan­dinavice, n-am avut o senzație mai copleșitoare a mării ca în acest oraș. Poate pentru că era prima luare de contact cu Nordul și emoțiile s-au consumat mai intens, bătătorind într-un fel terenul pentru celelalte trei ca­pitale. Sau poate fiindcă prima luare de contact, pri­mul popas, rămîne în mod inevitabil etalonul de re­ferință. La Oslo, marea pătrundea, ce-i drept, pînă-n centrul orașului, dar numai sub forma unui fiord, ale cărui maluri porneau în unghi de acolo de unde ora­șul se oprea. La Helsinki, era un fel de linie de demar­cație între oraș și mare; orașul se termina mai înainte de malul mării și aceste două noțiuni vitale în Scandi­navia — civilizație și apă — existau oarecum exterior una față de alta. La Stockholm era mai multă mare decît în toate celelalte trei orașe la un loc, dar civi­lizație era și mai multă, încît viața copleșea natura și întreaga Mare Baltică, în acea regiune, părea un fel de lac interior al capitalei suedeze. La Copenhaga, civilizația și marea se găsesc în pro­porții aproape egale și armonia orașului stă tocmai în împletirea lor desăvîrșită. Și nici nu s-ar putea altfel, cred. Căci Danemarca nu e răsărită din apele mării, ca țările vecine ei, ci e o bucată de platformă continentală cruțată ici și colo de apele mării. Mai precis în 483 de locuri, adică tot atîtea insule ale arhipelagului danez, în afară de pe­ninsula Iutlanda, care se ridică cel mai mult deasupra mării, la 173 de metri. O puzderie de insule, din care ceva mai puțin de o sută sînt locuite, între ele, cea mai mare — Zeelanda, centrul civilizației daneze și în care se află principalele orașe ale țării: Copenhaga, Helsingi­, Roskilde. Am dat aceste cifre, în ciuda in­tenției mele inițiale de­ a evita informațiile statistice, pentru a arăta că esența aici se sprijină pe doi poli: oamenii și marea. Cît nu acoperă marea, ocupă oame­nii cu civilizația lor materială și, cel puțin în Zeelanda, pe care am vizitat-o, se poate constata că aproape n-a rămas loc gol, nevalorificat în vreun fel. Dar nu cu disperarea zonelor aflate sub nivelul mării, nu departe de Danemarca, ci din contra, în perfectă înțelegere și armonie cu celălalt element vital, apa. Dimineața, trezindu-mă, vedeam la capătul străzii un­de locuiam — o stradă perpendiculară pe șoseaua de beton ce însoțește malul mării pe toată lungimea por­tului — ferry-boat-ul care traversa peste strîmtoare, la Malmö, în Suedia. Coșul său masiv, alb și negru, umplea capătul străzi ca o ecluză. Ceva mai departe, la cheiul de unde pleca ferry-boat-ul spre Norvegia, veneau mașini mici, colorate, elegante, conduse de ti­neri extrem de siguri pe ei și obișnuiți cu trecerile dintr-o țară în alta în interiorul spa­țiului scandinavic. Urcau în pîntecul uriaș al vasului, alături de camioane grele, venite la punctul de întoarcere direct printre coloanele și arcurile pala­tului regal, Amalienborg, situat chiar în apropiere de chei, în jurul unei piațete pavate cu dale galbene. Un palat modest pentru cea mai veche monarhie din Eu­ropa, întemeiată pe la anul 1000. Palatul însă e mai recent, numai de cîteva secole, compus din patru cor­puri de clădire aproape identice, de culoare galben­­cenușie, cu acoperișuri verzi, așa cum sunt toate acope­rișurile și statuile în Copenhaga, din cauza oxidărilor în contact cu aerul sărat al mării. Palatul reginei, al mamei sale, al unchiului și un palat de oaspeți, toate păzite de o gardă asemănătoare cu cea scoțiană de la Buckingham Palace. In mijlocul pieței, statuia ecvestră a lui Frederic V și viața extrem de rapidă care curge din toate sensurile printre coloanele drepte, neornamentate Un camion cu remor­că, plin de saci, oprește în piața Amalienborg-ului, fiindcă parcarea nu e interzisă în acel punct, șoferul coboară și pleacă la treaba lui fără să încuie, fiindcă mașinile nu se încuie în Danemarca niciodată. Mașinile și casele. In Danemarca nimeni nu se miră de nimic, în nimeni nu se revoltă spiritul civic, poate doar tu­riștii să se enerveze de atîta lipsă de restricții. — Oslo! — A­­seamănă cu un oraș provincial din Danemarca, mi s-a spus: — Stockholm? — O să vă placă, e frumos. Mai mare decît Copenhaga. — Hel­sinki? — Ude, un oraș destul de trist. E altceva. Pentru totul există o etichetă, pe care danezul ți-o comunică relativ cu indiferență, doar așa, pentru că­ tot l-ai întrebat. Nu admiră nimic și nu depune vreo­ pasiune deosebită să te convingă de dreptatea lui. Da­nezul de azi vorbește cu suficiența și cu siguranța pe­ care i-o dau secole de tradiție, de cultură și de civili­zație. Vrei să-i crezi, bine, nu vrei, treaba ta. Dintre toți nordicii, danezii sunt cei mai meridionali,, oarecum cei mai latini și mai apropiați de felul nostru­­de a fi. Veseli, prietenoși, amatori de petreceri, pun întîi o ladă de bere Tuborg la mijloc și numai pe urmăi încep să vorbească. Danezul, în ansamblu, vrea să te facă să crezi că e mizantrop: benzina e scumpă (era. înainte de criza energiei), nu e bine că țara e membră, a N.A.T.O., mașina e un rău necesar, se poate trăi și simplu, televiziunea în culori e proastă și strică ochii, prețul griului fluctuează din nou în Piața Comună. Ii compătimești sincer. Asemenea discuții devin obositoare după o vreme, încât le prefer solitudinea noctură a canalului Nyhavn (Portul Nou), mic, drept, un colț nebănuit în miez de­­noapte, înaintînd spre centru pînă în fața Teatrului Regal. De-o parte și de alta, casele vechi, galbene, ce­nușii, albastre, roșii, verzui, albe cu luminăția violentă a unor localuri discrete și a prăvăliilor minuscule de la demisol sau mezanin, niciodată la nivelul parteru­lui, unde fie urci, fie cobori cîteva trepte pînă să intri înăuntru, riscînd să dai cu capul de prag. Case cu fa­țade înguste, căci taxele se plătesc după mărimea fa­țadei, cu reclame luminoase ireal de bogate în cu­lori, nu mai înalte de patru etaje, dar nu mai joase de­­trei, iar în fața lor bărci cu motor, cu rame, șalupe, yachturi, vaporașe, parcate la țărm unul lîngă altul în­ culorile cărora se răsfrînge veselia de lumini a case­lor. Pe Christianshavn Kanal, unul din cele două mari­ canale din Copenhaga, zac o mulțime de ambarcațiuni­­vechi, cîrpite, smolite, în care se locuiește, ori unde s-au deschis magazine de saboți, de pielărie, de textile, de brînză. Pe celălalt mare canal din centru, Frede­­riksholm, trece turul orașului cu șalupa, înconjurînd­­complexul format din Christiansborg, sediul Parlamen­tului danez, Bursa, Arsenalul, Biblioteca regală și mu­zeul Thorvaldsen. Chiar în fața Parlamentului danez,­ stătea ancorat un vaporaș vechi, în care o doamnă dis­tinsă și deosebit de zîmbitoare vindea peste viu. GABRIEL GAFIȚA

Next