Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)
1971-12-04 / nr. 26
un tineret potrivnic războaielor... S-a acceptat să fie luată in consideraţie de Adunarea Generală a O.N.U., în cea de a 28-a sesiune, propunerea iniţiată de România privind „Tineretul, educarea sa în spiritul respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale, problemele şi nevoile sale şi participarea sa activă la dezvoltarea naţională şi cooperarea internaţională". Nu asupra succesului considerabil, din punct de vedere politic internaţional, al acceptării iniţiativei româneşti vreau să stărui : acest răsunător succes este vădit pentru toată lumea şi nu-i decit o verigă dintr-un lanţ al succeselor politicii interne şi externe a României, a conducerii P.C.R. Dar succesul e cu atît mai mare cu cit e vorba de o problemă vitală contemporană, de proporţii planetare. Asupra acestui lucru vreau să mă opresc. Suntem la peste 30 de ani de la declanşarea celui de-al doilea război mondial — monstrul care a măcinat intre maxilarele sale milioane de vieţi omeneşti şi a zdrobit bunuri economice şi culturale in valori incalculabile. Tineretul nu provoacă războaie, dar în orice caz el plăteşte cu singe in primul rind aceste flageluri ale omenirii stirnite de oameni. Dovadă şi războaiele trecute şi cele care se mai poartă azi in diferite puncte ale globului terestru. Or, tineretul se compune din fiinţe capabile să gindească şi să acţioneze, conform educaţiei şi rolului ce li se acordă de societate. Tinereţea incepe la 14 ani şi fiecare o duce pina unde poate, paranteza inchizindu-se numai statistic in jurul a 40 de ani. Grija principală insă trebuie in mod firesc acordată primilor 10 ani de tinereţe — aceasta fiind perioada de punere a temeliilor persoanei umane ca factor activ in producţie şi creaţie, pornind de la bazele educaţionale structurate in studiile copilăriei. Problema tineretului poate fi studiată in toată complexitatea ei numai ţinînd seama de contextul istorico-social din epoca noastră şi de condiţiile specifice fiecărei ţări şi fiecărui popor, el insuşi foarte diferenţiat ca stratificaţii şi categorii umane. In nici un caz problema tineretului nu poate fi considerată la modul abstract, cum se intimpla cîteodată cu problema păcii, ci numai in deplina ei concreţiune, fără neglijarea vreunui aspect fundamental şi actual. Tineretul nu trebuie idealizat — chiar dacă tinereţea M. BENIUC (Continuare în pag. a 9-a) TUDOR ARGHEZIe C. PILIUŢA Proletari din toate tärile, unifi-vä ! Arta educatorului». Mi-aduc aminte şi astăzi cu oroare de pedepsele fizice pe care le primeam, acei mai zburdalnici dintre noi, din partea învăţătorului. Pedepselor, să le zicem morale, ca „ieşitul la colţ", sau „în genunchi", li se adăugau : lovitul palmelor — bine întinse, pentru ca durerea simţită să fie cit mai ascuţită — cu muchea unei linii, numărul loviturilor crescînd cu „gravitatea" faptei, trasul de urechi şi, în sfîrşit, lovitul obrajilor cu palmele. îmi ard şi acum obrajii cînd mă gîndesc la o palmă primită în clasa a IV-a (a opta, în numerotarea actuală). M-am simţit umilit ca om, şi sentimentul acesta de umilinţă nu mi l-au putut smulge nici anii, nici evenimentele care s-au perindat în cursul vieţii mele. Sper din suflet că asemenea „reguli" pedagogice, odinioară în floare, au dispărut pe deplin. Profesorul care recurge la bătaie, renunţă prin aceasta la ceea ce constituie fondul calităţii sale de educator, posibilitatea de a comunica, de a transmite, de a convinge, pierzînd astfel calitatea însăşi de profesor şi chiar, în bună măsură, pe aceea de om. Trebuie să mărturisesc că, trecind peste perioada acestor „experimente" pedagogice, am intîlnit, mai tîrziu, începînd chiar cu primii ani ai liceului, profesori care au ştiut să ne transmită, o dată cu ştiinţa, întreaga căldură a sufletului lor. Pe aceşti profesori nu i-am uitat niciodată şi am încercat să fiu asemenea lor. Ei au fost educatori adevăraţi, totali, în sensul pe care îl înţelegem noi astăzi. Dar profesorul de astăzi ? In pragul uşii clasei pe care o deschide, el trebuie să se scuture de toate grijile, necazurile şi preocupările — altele decît acelea care privesc pe tinerii săi ucenici. Intrarea sa în clasă trebuie să fie dorită şi nu temută. Gesturile şi vorbirea trebuie continuu supraveghiate. Nu numai vorba şi mişcările, dar şi portul, care trebuie să fie corect, fără ostentaţie. Iar atunci cînd îşi expune lecţia, profesorul trebuie să ştie să participe, împreună cu elevii săi, la bucuria lucrurilor descoperite, să aducă la suprafaţă, din străfundul amintirilor sale, toţi fiorii resimţiţi atunci cînd el însuşi a primit buchetul de cunoştinţe pe care îl transmite la rîndul său mai departe, îmbogăţit şi înfrumuseţat. Căci pentru elevii săi, profesorul trebuie să fie nu numai un model de profesor, dar cel puţin în aceeaşi măsură un model de om pentru viitorii oameni REVISTĂ SĂPTĂMÎNALĂ Anul I Nr. 26 Sîmbătă 4 decembrie 1971 12 pagini — 1 leu Lecţia supremă ADRIAN PAUNESCU Una dintre cele mai grave, mai tulburătoare, mai dificile şi mai frumoase lecţii pe care avem să le învăţăm, din clipa naşterii şi pină în clipa morţii — şi mai cu seamă pe băncile şcolii — este lecţia de patriotism. Este acea lecţie supremă, lecţia sacrificiului şi luptei, lecţia rezistenţei naţionale şi a demnităţii, lecţia construcţiei şi a eliberării omului de complexe, de sărăcie şi de laşitate, lecţia socialismului românesc şi a participării la valorile umanităţii, lecţia generaţiilor ce-şi dau mina trecînd, şi a eternităţii noastre, aici, lecţia la care participă zilnic 20 000 000, fiecare cu inima şi cu braţele, cu mintea şi cu amintirile, cu tot ceea ce are mai bun şi mai durabil. Dar cine — în şcoli — trebuie să fie profesorul de patriotism ? Cine trebuie să găsească acele cuvinte ale comunicării, care dincolo de formulele chimice, de anul naşterii lui Titu Maiorescu sau Miron Radu Paraschivescu, dincolo de semnele de punctuaţie şi de anii tratativelor şi tratatelor, dincolo de specialităţi şi domenii , să întărească sufletul tînăr „pe altarul de lumini al Sfintei Patrii“, cum spunea, minunat, într-o poezie Eugen Jebeleanu ? Cine este profesorul de patriotism ? Cine să-i cheme pe copii — în mod permanent — la lupta fără sfîrşit a patriei ? Cine să zidească purele lor conştiinţe în jurul celui mai fierbinte ideal: libertatea patriei şi a oamenilor săi, demnitatea şi construcţia naţională ? Şi pentru că sîntem comunişti, şi pentru că tot ceea ce e al patriei ne atinge, şi pentru că lecţia patriotismului este singura lecţie fără recreaţie şi fără vacanţă, se cuvine — cred — ca TOŢI dascălii din această ţară să fie profesori de patriotism. Nimic nu e mai bun, nimic nu e mai înălţător, nimic nu e mai sfînt ca Patria ; chipul cel mai apropiat al universului, pămînt al soarelui şi al ninsorii, Patria fără moarte, Patria mormintelor strămoşilor noştri şi a leagănelor copiiilor noştri, acum şi pururea, Patria. Cu capetele plecate de atîta iubire, cu ochii aprinşi, cu sufletele pure, cu conştiinţele limpezi şi grave, ce altceva ar putea să ne preocupe mai mult şi mai adine decît Lecţia de patriotism, slujirea Patriei Socialiste, raţiunea noastră de a fi ? Lecţia de patriotism ai cărei profesori trebuie să fie toţi dascălii acestei ţări. _________| Cincinalul 1971—1975 : Coordonat® privind dezvoltarea învăţămîntului de cultură generală . Consultaţie: Conţinutul şi caracteristicile fundamentale ale epocii contemporane . La Recea Făgăraşului se face învăţămînt modern. ÎN ACEST NUMĂR: