Tribuna, iunie 1889 (Anul 6, nr. 123-147)

1889-06-11 / nr. 132

Sibiiu, Duminecă 11/23 Iunie 1889 Anul VI Nr. 132 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/4 an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, l/a an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE » Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă o cnuceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 10 Iunie st. v. La hotarele orientale ale monarchiei austro-ungare se petrec de un timp încoace lucruri, care pentru nimenea nu pot fi indiferente, ba din ce le privim mai deaproape, ni se par tot mai potrivite de a conturba pacea şi liniştea popoarelor din această monarchie şi de a primejdui pacea europeană, pentru care atâta s’a lucrat şi s’a făcut în timpul celor din urmă vre-o câţiva ani. Din momentul când regele Milan a abdicat dela tronul Serbiei, au urmat pentru monarchia noastră un şir de eşecuri, care din care mai supărăcioase şi mai hotărîtoare în ce privesce relaţiunile noastre cu regatul vecin al Serbiei, însuşi actul abdicaţiunii regelui Milan şi instituirea actualei regenţe a trebuit să se privească de un fel de tradare faţă cu monarchia noastră, ai cărei factori normativi ţineau foarte mult, poate mai mult decât trebuia la sinceritatea şi realitatea lui Milan şi a guvernului seu. Au urmat scandalurile provocate de Garaşanin şi progresiştii lui, deosebitele manifestaţiuni duşmănoase ale poporului sârbesc în contra Austro-Ungariei şi în sfîrşit cunoscuta proclamaţiune cătră poporul din Bosnia şi Herţegovina. Şi în mijlocul tuturor acestor evenimente s’a ivit ca un fel de advertisment toastul Ţarului pentru principele Nichita din Montenegro. Toate aceste împreună au neliniştit în mare măsură atât pe diplomaţii monarchiei noastre, cât şi pe diplomaţii statelor aliate, ceea ce ,s’a şi manifestat prin seriositatea, cu care presa indigenă şi cea străină a tractat şi tractează încă şi astăzi aceste evenimente. E preste tot greu a te pronunţa în privinţa căuşelor ce au produs această stare de lucruri şi e mai ales greu a-ţi exprima părerea în ceea ce privesce modalităţile ieşirii din acest impas şi din această încurcătură, care, o repetăm, poate să aibă foarte în curând cele mai incalculabile consecvenţe. Cu toate aceste, dacă vom arunca o mică privire asupra politicei ce oficiul nostru de externe şi în parte şi Germania au urmărit-o faţă cu statele din Balcani şi în special faţă cu tinerul regat al Serbiei, trebue să primim convingerea, că diplomaţia acestor două imperii s’au prea încrezut în stările din Sârbia şi a dat în sfîrşit prea mare importanţă unui partid, care nu avea nici o aderenţă în ţeară, ba care s’a făcut chiar urgisit înaintea poporului sârbesc prin pronunţatul său filomaghiarism. Influenţa neînţeleasă a şoviniştilor maghiari asupra politicei noastre externe a adus lucrul acolo, încât aşa numiţii progresişti erau priviţi de purtătorii intereselor austro-ungare în Sârbia. Şi această bizuire în nişte oameni discreditaţi în lăuntru şi în afară nu a încetat nici după ce ei erau excluşi de la conducerea afacerilor şi reduşi la un număr cu mult mai neînsemnat, decât să li se fi putut atribui măcar numele de partid. Mai mult, se părea că partidul radical, cel mai puternic şi mai poporal partid în Sârbia, partidul care se află la cârma statului, nu se bucura de încrederea şi simpatiile ce le reclamau întreţinerea bunelor noastre relaţiuni cu regatul vecin. în felul acesta opintirile Rusiei au fost încoronate de succes şi politica sârbească, încetul cu încetul, a ajuns în apele Rusiei; guvernul sârbesc a adus în ţeară pe metropolitul Mihail şil-a restituit în postul său, de care timp de nouă ani a fost lipsit. Nu e deci mirare, dacă agitaţiunea antiaustriacă, sprijinită în tăcere de către însuşi guvernul sârbesc, ia dimensiuni din ce în ce mai mari şi ameninţă a conturba şi liniştea internă a imperiului nostru prin stimularea poporaţiunii din provinciile ocupate. Rusia exploatează situaţia, şi se pare că acum e aproape de nodul în papură, pe care îl caută, de atâta amar de timp. Va atîrna mult de la prudenţa, cu care diplomaţia noastră se va insul a aplana lucrurile, şi suntem siguri, că oficiul nostru de externe va scise se rapede de preocupaţiuni şi va ţină calea care singură e potrivită de a feri pacea generală de primejdia ce o ameninţă. în curând se vor întruni delegaţiunile austro-ungare în Viena. Şi din declaraţiunile ce se vor face acolo cu privire la cestiunea orientală vom afla de sigur, dacă temerile noastre sunt ori nu întemeiate. La toată întâmplarea, mai pară bine să ni se zică, că de astădată am fost prea pesimişti, şi aceasta în interesul popoarelor din monarchie, care vor să se desvoalte în pace și să fie scutite de calamitățile unui răsboiu. FOIȚA „TRIBUNEI". O seară în Brustineni. — Schiță dela țeară — de Mugur. (Urmare.) într’aceea asfințise soarele și începuse binișor a însera. Lângă pridvor în curte erau doi frăgari umbroşi, sub care se afla o masă de scânduri neghiluite cu picioare de pociumbi împlântaţi în pământ. De două părţi ale mesei erau mese făcute tot in chipul acesta primitiv din câte o scândură şi patru pociumbi. Aici şedeau vara slugile şi lucrătorii lui Porfirie la cină, după ce veniau dela lucrul câmpului. Precând ieşirăm noi în pridvor, şedea la această masă meşterul de lemn ce-l văzusem la sosire şi ficiorul dela căruţa mea. Nu mult după aceea veniră şi slugile notarului cu plugul dela „drusăi.“ După ce desprinseră boii în mijlocul curţii, lăsându-i legaţi la rânjele, puseră din şură câte o sarcină de costreiu de juguri. Vitele obosite şi flămânde începură a aduna cu lăcomie nutreţul verde şi dulce, precând ficiorii se aşectară şi ei încet şi pe îndelete la masa de sub frăgar. Cel mai bătrân, Zachia, sluga cea mare a notarului, era un ficior mai în vîrstâ, mic de statură şi spânatec. Deşi se vedea că este obosit, faţa îi era zi robitoare, şi de câte ori careva dintre ceiala’ţificea câte o vorbă remarcabilă sau ’i se adresa lui cu vre-un cuvânt, el lua notiţă printr’un scurt şi zimbitor „Ha!“ Acesta era sau răspuns, sau aprobare, sau admiraţiune, după cum se potrivia. Al doilea, Ispas, sluga cea mică, era un băieţandru ca de 17 ani, oacheş şi suleget, dar’ cam stricat de vărsat. El era îmbrăcat cu cioareci strimţi de pânză, car’ preste cămaşa deschisă la piept avea încinsă destrăbălat o curea îngustă şi ţintuită cu bumbi galbini de cositor. în cap ţinea o pălărie cu păreţii sufubaţi la vale, sub care se clătina capul de povara celor doi conaci roşii şi un buchet mare de ghiorghine dinainte şi o sarcină de pene negre sclipicioase de cocoş dinapoi pe pălărie. Ispas se răzimă cu cotele pe masă, faţă în faţă cu Potae, şi asculta şiret şi cu băgare de seamă la vorbele acestuia. Dar’ el nu lua parte la poveste decât cu câte un: „Vai soarele meu tu, pe care îl o fbea scuturând capul şi svîrlind pălăria în ceafă, de câte ori Potae spunea câte una, care ii părea lui mai cu meşteşug. Nu preste mult ieşi Măriuţa la ei cu un blid mare de fertură, car’ Susana şchiopăta după ea, subsuoară cu o pâne neagră, într’o mână cu vre-o şese linguri de lemn şi în ceealaltă cu un canceu verde cu rachiu. Când se iviră fetele în treptele pridvorului, Petae îşi luă pălăria din cap şi o puse sub masă. Un lucru, pe care ceialalţi nu-l făcură. Crisa României, nu. Domnul A. Beldiman are meritul netăgăduit a fi tras vălul pentru publicul mare de pe misterioasa răscoală a sătenilor din România, întâmplată în primăvara anului trecut. In broșura sa apărută acum de curând*), domnul A. Beldiman aduce atâtea dovez sdrobitoare despre natura politică a acestei răscoale, încât nici un om nepreocupat nu se mai poate îndoi despre acest fapt. Răscoala sătenilor astfel privită devine pentru România un eveniment politic de cea mai mare importanţă, care nouă ne ofere o mulţime de momente preţioase, pentru de a judeca după cuviinţă crisa, în care se află România. Domnul A. Beldiman argumentează cu acte şi fapte, care nu pot fi bănuite din nici un punct de vedere. El se folosesce de spirite aduse despre răscoală prin „Monitorul Oficial“, prin Ţarele care erau inspirate de cercurile guvernamentale, prin rapoartele comandanţilor de trupe, care aveau misiunea a potoli răscoala, prin cercutare confidenţiale ale miniştrilor către procurorii generali şi prefecţii judeţelor răsculate, prin vorbirile miniştrilor în cameră, prin actele proceselor, şi în fine de intuiţiunile proprii. în privinţa aceasta dl A. Beldiman a cules datele trebuincioase cu atâta îngrijire, încât nici despre un singur lucru citat de autor, cetitorul nu poate rămână la îndoeală, dacă el s’a petrecut în faptă sau nu. Domnul A. Beldiman a fost pe timpul răscoalei sătenilor ministru plenipotenţiar la Sofia, car’ insurecţiunea bulgară în Bulgaria s’a petrecut sub ochii domnului Beldiman. Va să dică dl Beldiman era bărbatul competent de a scrie în cunoscinţă de cauză despre materii de insurecţiuni, mai ales când aceste erau puse la cale de „sfânta Rusie“, înainte de toate dl Beldiman constată, că nu foamea, nici miseria, preste tot nu motive agrare au îndemnat pe săteni la răscoală. Mai toate comunele răsculate nu erau sărace, unele chiar din cele mai bogate, chiar „Monitorul Oficial“ recunoasce aceasta, Ţ când: „Liniştirea se face cu atât mai repede, „cu cât miseria nu este motivul mişcării, „dupa cum au exploatat-o unii oameni politici. „Sânt părţi din România, unde desigur ţera*) A. Beldiman: O crimă de stat. Răscoala satenilor din primăvara anului 1888. Cu o cartă specială a regiunilor răsculate. Bucuresci, tipografia Carol Gobi. 1889. După aceea luă canceul din mâna Susanei şi-’l puse dinaintea sa. Apoi îşi netezi perul din faţă şi-’l dete după urechi, îşi făcu cruce, puse mânile preste olaltă ca de rugăciune şi bolborosi ceva, dar’ cu atâta evlavie în faţă, încât ai fi crezut că se află dinaintea sfintei cuminecături. Ceialalţi se uitau pe furiş la el parte miraţi, parte batjocoritori, dar’ nu diseră nimica, ci când Petae îşi făcu cruce la sfîrşitul rugăciunii, îşi făcură şi ei după dînsul. Sfîrşindu-’şi rugăciunea, Potae înghiţi odată sdravăn din cancer, şi apoi îl dete ficiorului dela căruţa mea, car’ pănă făcu aceasta, mestecă rachiul prin gură, şi după ce-’l înghiţi, răcni una a ticneală. Beură apoi pe rînd cu toţii afară de fete şi se puseră la mâncare. Pănă se isprăvi lucrul acesta, n’am prea amjit multă vorbă, căci erau bieţii oameni munciţi şi mâncau cu multă poftă tertura bună şi frumos mirositoare, făcută de chiar „doamna notărăşiţă“. Văijendu-’i, cât de bine le ticnesc bucatele puse, me sculai de pe laviţă şi venii în uşa pridvorului, ca să-’i văd mai bine. Mozoc, Burcuş şi Cioban, cele trei dihănii codate, steteau în depărtare potrivită giur de masă şi se uitau a jale şi luători de seamă când la meseni, când la bucate. Când pica vre-o sfârmitură de pe masă, cea mai deaproape dintre dihănii se scula tiptil şi mergea pe furiş să p ice. Dar’ dacă în acel moment oarecare dintre meseni făcea vre-o mişcare mai energică cu mâna sau cu piciorul, dihania se retrăgea cu un schilălăit scurt „nul e mult mai lipsit decât locuitorii din „Afumaţi, din Ferbinţi, din Chirnogi, din „Dudesci*), — tot sate puternice şi „avute, — şi care cu toate aceste nu s’au „agitat un moment. Tot asemenea din punctele Dâmboviţei, unde s’a semnalat oare-care „ferbere, precum Gherganii, Benga, Brăilei, „Cojasca, comandanţii militari raportează, că „locuitorii au hrană în abundanţă“. Domnul căpitan Negrescu, unul din ofiţerii însărcinaţi cu restabilirea ordinei, scrie în raportul seu cătră comandantul corpului al doilea de armată : „. . . când comparez vieaţa ţeranului din „judeţul Ilfov**) cu aceea din judeţul Roman, ***) găsesc că ţeranul din Ilfov este „fericit pre lângă cel din Roman, considerând bogăţia relativă din unul şi altul“. Dl colonel I. Lahovary, asemenea unul din ofiţerii însărcinaţi cu restabilirea ordinei, ace despre starea materială a sătenilor răsvrătiţi din regiunea de la Călăraşi următoarele: „Trecând la cererile materiale, trebue să „înlăturăm cu desăvârşire cererea „pentru lipsa de porumb; această lipsă „nu există în judeţ decât, cum spuneau chiar „sătenii, pentru aceia, care nu au niciodată“. Asemenea este constatat, că în unele locuri, unde ţeranii sunt în mare parte cultivători de tutun, cu toate că aceştia au primit de la regia monopolului puţin înaintea răscoalelor preţul ultimei recolte, totuşi s’au răsculat. Mai departe constatează dl Beldiman, că mişcarea era pusă la cale prin instigatori străini în mod uniform cu planul, că mii de săteni răsculaţi din vecinătatea Bucurescilor şi întăriţi încă prin acei din localităţile mai îndepărtate, trebuiau să năvălească în bande mari şi numeroase asupra capitalei şi să continue aci opera de distrugere şi de devastare începută prin comunele rurale. Din numeroasele dovei interesante ce le aduce dl Beldiman pentru întărirea acestei constatări, cităm numai cuvintele dlui ministru-president T. Rosetti şi ale ministrului de justiţie A. Marghiloman, — martori destul de clasici, intr’o cerculară confidenţială adresată prefecţilor din judeţele răsculate, domnul ministru-president al României Ţice: „Primesc informaţiuni precise, ca prin „mai multe sate s’ar fi stabilit, sub pretextul „exercitării meseriilor de lemnari, zidari etc., „persoane suspecte, care îndeamnă „poporaţiunea la răscoală.“ *) Tot comune resculate. **) District răsculat. ***) District în Moldova neturburat prin răscoală, şi năduşit, ca şi când ar ave deja ghioldul în coastă, şi se punea oar’ la pândă în depărtare potrivită. Nu e vorbă, dobitoace mai cu teamă de bătaie ca cânii Românilor nu se află sub soare. După ce se saturară mesenii mei, se începură poveştile. Mai veni şi Macarie, măciucaşul, adecă servitorul satului, care ducea „poruncile“ şi „peceţile“ şi scrisorile venite cu poşta prin sat. De astădată fie pentru că eram eu aici, fie pentru-că în adevăr nu era nimic oficios de isprăvit, destul că Porfirie nu avea să-l trimită nicăiri, şi astfel se puse şi Macarie pe laviţă sub frăgari şi prinse a se mesteca în vorbele celoralalţi. Porfirie întră în odaie, unde nevastă-sa nu putea rosti cu Eugenia, care tocmai atunci începuse a plânge, precând ea se apucase să coacă plăcinte. Rămăsei singur, dar’ spun drept, că nu-mi părea rău, căci mai multă petrecere îmi făcea conversația țeranilor de sub frăgar decât societatea monotonă a vărului Porfirie, pe care cu greu îl porniai să povestească. „Unde ați arat me Zachiu?“ — întrebă măciucașul pe sluga mare. „în Valea Gorganului“, răspunse acesta cu flegmă, învârtindu-’și o țigaretă pe genunchie. „Putut-ați?“ „Putut“. „Scie pustia, Doamne iartă-mă, dar’ eu n’am putut de fel. Numai nu m’am astăzi cu vaci cu tot“.' Ear’ ministrul de justiţie, — tot într’o circulară confidenţială adresată primilor procurori ai judeţelor resculate cjice următoarele: „încep a fi indicii serioase, că răscoala ţeranilor în Ilfov, Prahova şi Ialomiţa, „nu este spontaneă şi că dînsa isbucnesce în „urma unor instigaţiuni culpabile. „Pretutindeni răscoala are aceeaşi lozincă. . . . „Este imposibil de a se explica numai prin „contagiune această uniformitate a revendicaţiunilor şi această identitate a procedeurilor. . . . S’a semnalat prin comunele care „s’au răsculat, trecerea de agenți provocatori. . . . Făcendu-se chiar partea exagerațiunilor, nu se poate ca să fie aci nodul „afacerii.“ Afară de aceste dl Beldiman reproduce în tot cuprinsul lor două procese verbale interesante. Unul luat la satul bulgar Vetren de subprefectul bulgar al plasei Silistria cu trei ţerani refugiaţi din satul român Ciocănesci, altul luat de judele de instrucţiune al tribunalului Ilfov la penitenciarul Văcăresci cu câţiva ţerani răsculaţi şi arestaţi. In ambele aceste procese verbale se numesc unii din agenţii provocători şi se descopere în detail modul instigaţiunii lor. Dealtcum dl Beldiman aduce şi o mulţime de citate din rapoartele oficiale ale oficerilor superiori însărcinaţi cu restabilirea ordinei, care citate dovedesc pe deplin urmele agenţilor provocători prin satele răsculate. Aşa discută presa guvernamentală! Sub titlul „Pasivitate săsească şi românească“ aflăm în „Kolozsvár“ de ieri un articol, care chiar şi pentru un dar subvenţionat din fondul de disposiţiuni este fără părechie în obrăznicie şi sfidare a adevărului şi a bunei cuviinţe. Reproducem acel articol în traducere verbală: „Cestiunea pasivităţii a păşit oar’ în primul plan. „Nu în opiniunea publică maghiară, nu în presa maghiară, ci la aceia, care s’au rătăcit în labirintul politicei de sine stătătoare a pasivităţii. La noi cestiunea a fost pentru totdeauna luată de la ordineailei. Acolo o mai discută, ar voi să-ş i mai motiveze dreptul de existenţă, dar nu pot. „Saşii sunt acum oameni nespus de plăcuţi înaintea celor două foi române. Cum nu, când lupta poporului român în trecut mai mult a fost îndreptată contra supremaţiei săsesei decât a celei maghiare. (?) Sasul nici-când n’a ţinut pe Român de om întreg. Totdeauna ’l-a folosit de elefant. Totdeauna pe el ’l-a trimis la năcaz, din untura Acum se băgă Potae în vorbă. „O Doamne miluesce-ne!“, Tse el cătră Macarie. „Dapoi tu cum vei pută lucra cu rîzele tale. Scii ce fătul meu? Roagă-te lui Dumnezu ori să’ţi mai dee două, ori să ’ţi-le iee şi pe acele două!“ „Vai soarele meu!“ —șovăi Ispas din cap, pre când ceialalţi se siliau în zadar să nu rîdă. „Da mai şi taci“, se adresă Susana cătră tatăl seu. „D’apoi scii tete Iacobe, îi rău cu rău, da-i mai rău fără rău“, fu răspunsul cam trosit al lui Macarie. „Ba nu dragul feţii“, reflectă acesta. „Lucrul bun e bun la Dumnezeu. Ascultă ce-ţi spun eu. Cum eşti tu, nu eşti nici cu lucru lucrat, nici cu vite după lege, fără poate mai faci şi datorii pe nutreţ, ca să le scoţi din iarnă“. Aceste le spuse Polae cu un aer părintesc, făcând din cap în dreapta şi în stânga şi şovăind cu mânile, întră o mică pauză. „Vai cald a mai putut fi astăzji!“ — zise Ispas cu glasul răguşit de minatul boilor la plug şi-şi suflă aer pe faţă preste buza cea din sus. „Ha!“ — aprobă ■Zachrp. „Să fii colo îhUFrumoasa, doar’ te-ai răcori“, aplică Măriuţa cam în bârjoneală, arătând să ce munţi. „Aşa c eu, draga mea“, Tse Potae, „acolo nu-i năduşeală ca aici. Dar’ ean spuneţi-’mi d-voastră, dacă sunteţi pricepuţi,