Tribuna, octombrie 1889 (Anul 6, nr. 224-249)

1889-10-24 / nr. 243

Pag. 970 (rătăcire, tévedés) observându-se înainte de punerea jurământului și începerea pertractării și îndepărtându-se juratul nesortit, s’a îndreptat; — nici aceea nu este causă de nulitate, că răspunsurile acusatului, date în limba română, la întrebările generale, nu fuseră tălmăcite în limba oficială a statului, căci acele au influenţă numai asupra statoririi identităţii şi a croirii pedepsei, contra cărei procederi nici juraţii n’au excipat; — mai departe nu s’a putut lua în consideraţiune nici aceea, că acusatul a început a ceti din foaia numită „Nemzet“, căci atât la admpnierea preşedintelui, ca şi după mărturisirea cuprinsului procesului verbal, acusatul a încetat cu acea cetire; — asemenea nu s’a putut lua în consideraţiune obiecţionarea, că lunga vorbire de încheiere a acusatului translatorul a tălmăcit-o foarte pe scurt; căci cu ocasiunea pertractării nimenea n’a făcut vre-o excepţionare şi nici corectitatea cuprinsului nu fu atacată în cererea de nulitate; — cu toate aceste sentenţele au trebuit să fie nimicite, căci în temeiul raportului judecătoriei, este adevărată afirmaţiunea, că în decursul consultării juraţilor Simay István, capul juraţilor, a descuiat uşa chiliei de sfătuiri şi a vorbit şi cătră persoane neoficiale ce stăteau înaintea uşii; prin aceasta însă s’a vătămat forma statorită în aul 65 al ordinaţiunii ministeriale despre procedere, emanată în 17 Maiu 1867. — Budapesta, în 26 Septemvrie 1889. Daruváry m. p. Selley Sándor m. p., referent. (L. S.) Această copie se autentică. Babescu Gyula m. p., expeditor crim.# Nr. 5729—1889. Decis: Această hotărîre a Curiei reg. luându-se la cunoscință, se dispune, ca în copie autentică să se extradee procuraturii reg. din Arad şi apărătorului acusatului, cară în original toate actele m. pn. de Otrubay Károly, preşedintele curţii cu juraţi. — Din şedinţa tribunalului reg. ca judecătorie de presă, ţinută în Arad în 16 Octomvrie 1889. Solyom m. p., notar. In cestiune personală. (Urmare şi fine.) Aşadară pănă la terminul, când era să predau funcţiunea de director,mi-a fost imposibil să isprăvesc şi să încheiu toate socotelile emanate din greaua şi încurcata administraţie, ce am fost silit să port. Că aceasta în cel mai strict înţeles al cuvântului ’mi-a fost imposibil, că preste tot nu este nimenea în stare să isprăvească singur toate afacerile, câte ’mi s’au încărcat mie în spate, se vede mai lămurit dintr’aceea, că următorul meu în directorat, deşi a avut posiţie cu mult mai uşoară decât mine, deşi institutul trecuse acum preste greutăţile, în care se afla pe timpul funcţionării mele, totuşi nicidecum n’a luat asupra sa purtarea agendelor administrative, ci le-a pus în sarcina unuia dintre învăţători, ceea ce eu n'am putut face. La provocarea comisiunii de predare, exmisă de on. comitet al „Asociaţiunii“, m’am presentat cu ceea ce aveam gata, adecă cu registrele socotelilor între direcţiune şi părinţii elevelor, pe care comisiunea le-a şi luat în primire dimpreună cu inventar, archiva etc. Am spus totodată cilor din comisiune, că raţiociniu nu am putut face încă, pentru că de o parte nu ’mi-a ajuns timpul, ear’ de alta nici nu prea vtiam cum să-’l fac, ci trebue să mă informez şi să studiez mai ântâiu. Ear’ fiindcă la facerea raţiociniului aveam neapărată trebuinţă de jurnalul de casă, am declarat, că deocamdată nu-’l pot preda nici pe acela, dar’ ’l-am încheiat şi restul de casă în bani gata sânt gata să-’l predau numai decât. Comisiunea n’a voit să primească acest rest, ci m’a îndrumat să isprăvesc cât se poate de iute raţiociunul şi apoi să le predau toate deodată. Spre nenorocirea mea însă la încheierea socotelilor am dat de greutăţi, de care nici idee n’am avut la început. Afară de aceea nici acum nu prea aveam timp disponibil, căci a doua z zi după încheierea anului şcolar am întrat în redacţia „Tribunei“, care deşi nu tocmai după gustul dlui Cosma, dar încă este un lucru românesc şi pretindea dela mine mai ales la început cea mai încordată lucrare. Am votut deci, că stă înaintea mea un lucru, pe care nu-’l voiu pute isprăvi în 2—3 zile, şi de aceea am rugat pe domnii din comisiune să mai aştepte, pănă când voiu găta. Nu stiu la câtă vreme după aceste am primit o scrisoare de la domnul Gr. Bariţiu, în care în termini foarte hotărîţi am fost provocat, ca în timpul cel mai scurt să predau toate socotelile, pentru evitarea altor neplăceri. Văzând, că comitetul „Asociaţiunii“ insistă atât de mult în această afacere, deşi nu înţelegeam pentru ce,mi-am dat toată silinţa, ca să mă scap cât se poate de iute de ea. Am întrebuinţat tot timpul liber în ocupaţiunile redacţionale spre acest scop, car’ fiindcă acesta era foarte minim,mi-am luat şi un ajutor lângă mine, cu cu atât mai iute să isprăvesc, în această lucrare am primit condusul comitetului de la 8 Noemvrie, prin care am fost ameninţat, că voiu fi dat în judecată. Văcând, că comitetul se pune acum pe terenul ameninţărilor, şi nesoiindu-me vinovat cu altceva, decât cu o întârziere, între împregiurările date foarte motivată, mărturisesc, că n’am mai făcut nimic, ci am legat toate actele şi registrele cu o sfoară, aşteptând ca aşa cum eram să le predau organelor judecătoriei, pentru ca cu atât mai bine să se vadă ce incorectităţi am comis. Aceasta este starea lucrului, pentru care domnul Cosma în broşura sa mă condamnă atât de aspru şi presentă lucrul astfel, ca şicând eu aş fi mâncat dela naţie nu mai puţin decât 15.000 fl. Ei bine, tocmai 15.000 tot nu voiu fi mâncat, căci deoparte banii incurşi la direcţiune în primul pătrar de an, adecă pănă la 1 Decemvrie 1887 s’au vărsat la cassa „Asociaţiunii“, car’ cu ceialalţi s’au făcut o mulţime de procuraturi la inventar, apoi trebuiau acoperite chieltuelile, plătite solarele etc., aşa că sume mari nici-odată nu prea se îmbuibau la direcţiune, ba din contră foarte de multe ori nu se ajungeau. Afară de aceea comitetul avea tot dreptul să mă controleze în întreg decursul anului, şi deşi de acest drept n’a făcut un nici-odată, doară nu va presupune cineva, că eu ca om în toată firea m’aş fi expus neplăcerii de a nu pute sta faţă la o eventuală scontrare. Faţă cu comitetul mă simt responsabil şi mă voiu şi sili să mă degajez de această responsabilitate, îndată ce va găsi cu cale a-mi arăta bunăvoinţa de a se răfui cu mine prin bună înţelegere şi în considerare dreaptă a grelelor împregiurări, în care am funcţionat. Ear’ de cumva mai persistă prelângă intervenţiunea judecătoriilor, apoi se înţelege, eu nici dela aceasta nu-l pot opri. Faţă cu dl Partenie Cosma însă nu am nici o responsabilitate şi de aceea denunţarea în publicitate a acestei afaceri, făcută cu atâta răutate, fie că a făcut-o ca persoană privată sau ca membru al comitetului, sau director al „Albinei“ sau chiar şi ca conducător naţional, eu o consider ca pe o ofensă în adevăr foarte ieftină, după ce d-sa din partea mea se poate sei cu desăvîrşire imun. Numai încă la două insulte ale dlui Cosma mai am să reflectez. La pagina 88 a memorabilei sale broşuri „documentează“, că eu în întreg decursul procesului de presă cemi-a intentat am lucrat cu vinala fidesu. Aceasta mai ales, că eu cu tot preţul am presentat lucrul astfel, ca şi când procesul ar fi intentat „Tribunei“, precând în adevăr elmi-a fost intentat numai mie. Ei bine, eu şi acuma Zaci’a procesul a fost al „Tribunei“, şi cine nu consideră, că dl Cosmal-a susţinut şi după ce eu am declarat, că nu sunt autorul articolului încriminat, cine nu cunoasce mai departe raporturile din Sibiiu, n’are decât să cetească broşura dlui Cosma şi din vehemenţa şi mănia, cu care dl Cosma se aruncă asupra „Tribunei“ şi asupra tuturor oamenilor mai mari şi mai mici din giurul ei, va primi, aşa cred, convingerea, că dacă eu nu eram redactorul responsabil al „Tribunei“, nu numai că nu mă onora cu toate insultele din broşură, dar’ nu m’ar fi dus înaintea juraţilor maghiari, chiar nici atuncia, dacă în fapt eu aş fi scris articolul, pentru care m’a dus. Dar’, zice dl Cosma la pagina citată, atunci pentru cte am făcut în apărarea mea la învinuirea din acasa d-sale, că redacţia „Tribunei“ a acultat faimosul „material bun“ „pe cale necinstită“, îi vin memoriei dlui Cosma întru ajutor . Să binevoească a-’şi aduce aminte, că eu nu ’mi-am terminat vorbirea de apărare, fiincă am fost întrerupt de presidentul şi constrîns a mă mărgini numai la afacerea şcoalei de fete a „Asociaţiunii“. Eu însă n’am avut în vedere numai această afacere, ci întreagă activitatea publică a dlui Cosma şi spiritul, după a mea părere, stricăcios, care emanează dintr’însa. Pe acesta T a avut în vedere şi articolul încriminat de d-sa, şi de aceea pentru precisarea punctului seu de vedere, întru apărarea mea şi dovedirea aserţiunilor din articol, pe care dl Cosma în decursul cercetării a permis-o, m’am vă- zut silit a trece şi pe alte terene şi anume pe cel bisericesc şi pe cel politic-naţional. De acest din urmă se ţinea şi „materialul bun“ şi de aceea1 am citat între dovezi, pentru ca se arăt, cum preşedintele unui partid politic oposiţional a lucrat prin foi guvernamentale contra unui grup de oameni distinşi, aparţinători în mod notorie la partidul condus pe atuncia de d-sa. Lucrul acesta, după părerea mea de „diletant“, este destul de concludent la apreciarea spiritului emanat dela d-sa și de aceea împreună cu altele, cu învoirea dlui Cosma, ’l-am citat între dovezile apărării mele. Trecând însă la terenul bisericesc în vorbirea mea de apărare, presidentul tribunalului m’a oprit, iar’ dl Cosma, care mai nainte s’a învoit, ca eu să dovedesc, acum s’a învoit, ca să fiu oprit, şi astfel despre o parte a dovezilor, la care m’am provocat în cercetare şi între care şi „materialul bun“, nici n’am vorbit nici un cuvânt, ci am renunţat a mă apăra mai departe. Altcum poate fi încredinţat dl Cosma, că în această materie aş mai fi avut de ris câte ceva şi poate ’mi-ar fi succes a arăta, că n’am motive de a mă teme de „necinstea“, care d-sa a voit şi voesce să o reflecteze asupra mea din modul acultării faimosului „material“ prin redacţia „Tribunei“. în sfîrşit aproape nostim devine dnul Cosma, când după ce ’mi-a atribuit atâtea calităţi rele, la pag. 55 a broşurii mă mai presentă și ca pe un moic, pentru că la provocarea presidentului tribunalului ’mi-am stipulat pentru caşul achitării spesele procesului de presă sciu cu 100 fl. valuta austr., precând d-sa, respective apărătorul, a cerut numai 30 fl. Eu cred, că numai pentru a-’mi arăta mojicia a tipărit d-sa pasagiul respectiv în broșură cu litere de trei ori subliniate. Apoi binevoească dl Cosma a considerat că n’a plătit suma, pe care ’i-am cerut-o, căci am fost condamnat. Binevoească a considera, că nu eu pe d-sa, ci d-sa pe mine m'a pus înaintea juraţilor, că eu sa publicist român viu mai des în asemenea situaţiuni şi nu-mi dă mâna să fiu generos faţă cu toţi aceia, care vor ave bunătatea de a mă pune înaintea juraţilor. Binevoească a considera, că eu nu trag atâtea mii ca leafă şi ear’ atâtea ca tantieme, ci numai câteva sutişoare, din care trăesc de pe o Z. Pe alta, ear’ tantiemele mele în loc de note de bancă se numără în lovituri şi neplăceri de tot felul şi în caşul cel mai bun în câte o lună închisoare. Binevoească a le considera toate aceste şi nu se mai supere şi pentru atâta lucru. Să mă ierte onoratul public de această lungă discuţie. Nu eu am provocat-o, nici n’am făcut-o bucuros, ci numai forţat de un bărbat foarte influent şi „conducător naţional“. A trebuit să fiu aşa de lung, pentru că n’am voit să lunec pe terenul folosit de dl Cosma, n’am voit să trec preste marginile bunei cuviinţe publicistice, ci am ţinut să păstrez obiectivitatea şi sângele rece. Şi nu eu port vina, că s’a întâmplat şi această anomalie. Căci anomalie este şi rămâne, ca un om tinăr să fie mai moderat ca unul bătrân, un om fără nici o influenţă să fie mai calm decât un bărbat puternic în societatea noastră, şi un publicist să-’şi impună faţă cu un director executiv de bancă resoanele, pe care el nu ’şi le-a impus faţă cu un Ziar, precând în toata lumea obiceiul este, că institutele economice evită din toate puterile orice conflict cu presa. Trebue să amintesc şi aceea, că nicidecum n’am Z'8 tot ce aş fi putut Z'ce la broşura dlui Cosma. Am ţinut numai să arăt, că în ceea ce mă privesce pe mine personal, dl Cosma a fost cu mult mai necruţător şi plin de răutate, decât ar fi reclamat pretinsul scop al broşurii sale, adecă justificarea procesului de presă cemi-a intentat. Aceeaşi lipsă de reservă şi aceeaşi răutate caracterisează întreagă scrierea şi relativ la celelalte persoane, pe care le „combate“, şi relativ la întreagă întreprinderea „Tribunei“. Ear’ aceasta mă face să repet, că nu de justificarea d-sale, ci numai şi numai de discreditarea noastră ’i-a fost tare. Şi gândindu-mă la cele întâmplate în Zilele din urmă, pare-’mi-se că-’mi pot explica din ce motiv a isvorît această tendenţă de discreditare şi totodată din ce motiv a apărut broşura dlui Cosma tocmai acum, şese luni de Zile după proces şi mai bine de două luni de Zile după adunarea generală a „Asociaţiunii transilvane“, care spune dl Cosma, că e l-a reţinut dela publicarea broşurii ce sigur ar fi putut fi, sau a fost chiar, mai demult gata. S’a luat adecă în cercurile dlui Partenie Cosma în timpul din urmă un avânt spre manifestaţiuni naţionale şi se vede, că deodată cu pregătirea acestora s’a născut şi temerea, — altcumnemotivată, — că „Tribuna“ se va încerca să le zădărnicească efectul. Aceasta mai ales după ce oamenii mai pronunţaţi ai „Tribunei“ n’au luat parte la manifestaţiunile aceste, ci au rămas în reservă. Ei bine, „Tribuna“ nu s’a încercat să le zădărnicească efectul şi nici nu avea pentru ce să o facă, dar’ dl Cosma cu toate aceste a crezut, că este momentul binevenit, ca să iese cu broşura la iveală şi pentru toate eventualităţile să-i facă pe „Tribunişti“ imposibili. Dacă dl Cosma crede, că ’şi-a ajuns scopul, dacă e de părere, că devenind autorul broşurii, care la tot caşul va rămâne, — domolos! — O curiozitate literară în vieaţa noastră publică, a adus câştig causei ce representă, — să-i fie de bine. Eu sunt sigur, că prin broşura dlui Cosma causa, la care şi eu sânt angagiat, absolut nimica nu perde. Septimiu Albini. „Fii sănătos, frate Tando, dar’ de când te-a făcut dracul şi călăreţ?“ „Hm! scii tu de când. Acesta e calul Jidanului“. „Bine, dar’ hai să împărţim câştigul“. „Bucuros! Stii bine că am agonisit 12 sute bune, şese fie ale tale, — na-ţi-le! Şese îmi rămân mie. Bine e? „Bine!“ „Apoi dela Jidanca mai avem nisce haine, acele le vom vinde, ca să avem bani de chieltueală; bine e?“ „Bine“. „Ear’ calul rămâne numai al meu, că numai singur m’am trudit cu el; bine va fi?“ „Adecă n’ar fi cu dreptul să nu-’mi faci parte şi mie, fără, — dacă vrei tu aşa, — aşa să fie“. Mai cu o vorbă, mai cu alta,i-a apucat noaptea.Şi-au făcut deci puţin foc şi s’au pus să se culce, după ce mâncară ce avură încă la ei. Tanda adormi numai decât, dar’ Manda tot specula, cum să meargă el călare cătră casă și să lase pe Tanda pe jos. Se puse deci, colo când auzi pe Tanda horcăind, îi deslegă calul și se cam mai duse prin cea pădure mare. Colo într’un târziu se trezesce Tanda: „dormi Manda?“ Dar’ Manda nu e ca în palmă. Calul încă nu era aci, car’ deasupra ploua de vărsa. Hai drace, hai, gândi Tanda şi se ridica şi merse pe drum înainte, nici el nu scia încătro. Deodată îi plesni ceva prin minte şi prinse a striga tare: Ho surilă! Cea borean ! hăis bălţat! ho ? nea surilă ! Hoţul de Manda rătăcise prin pădure cu calul şi când auzi glasul lui Tanda, credea că este cineva cu un cal cu boi, trase deci într’acolo şi merse chiar în ghiarele lui Tanda, care îl trase de pe cal şi îi dădu câteva sdravene lovituri, ca să se înveţe minte, şi apoi îl lăsa în pace. Dar’ Manda tot Manda rămâne, nu se mai astâmpără, nu-’i era destul cu ce au căpătat, ci îşi mai cercă norocul odată, când erau într’o pădure deaasupra satului lor. Se puse adecă şi, cum dormia Tanda, îi luă toţi banii, îi deslegă calul şi du-te băiete! Nu se opri pănă acasă. Acolo spuse muierii câte-’i spuse, îi dădu câţîva fiorini de chieltueală, apoi Z*se să-’l închidă într’o burdă din dosul casei şi să spună lui Tanda, dacă îl va caută, că el a murit şi e îngropat în burdă. *) Nu mult după aceea veni Tanda cu o falcă în cer şi cu alta în pământ la muierea lui Manda. „Tu muiere, n’a mai venit Manda?“ „Ba a venit, săracul, dar’ a murit şi ’l-am îngropat acolo în burda cea de piciorii, că n’am avut bani să plătim la popi să-’l ducă în cimiter, ca pe alţi botezaţi“. „O săracul, şi a murit?“ „Murit, de bună-seamă“. „Hai, fii bună arată-’mi mormântul ca să plâng puţin pe el, că am fost prea buni prieteni“. S’a dus muierea şi ’i-a arătat mormântul, ear’ Tanda s’a pus a scurma cu picioarele şi a se boncăni ca vitele. Ear’ Manda, cre- zând că taurul satului boncăesce, strigă din groapă cât putu: „Mergi în câni să te mănânce, vită proastă, nici aici nu-’mi dai pace ? încă taurul dracului Va surpa burda aceasta putredă pe mine“. Atunci Tanda, care auzise mai toate vorbele lui Manda, strigă răstit: „Ieşi afară, mişelule, şi-’mi dă partea, că de nu, surp burda pe tine şi te ia dracul“. A ieşit Manda din groapă şi a dat partea lui Tanda toată şi calul cel dela Ovreu şi s’a rugat de iertare. Ear’ Tanda ’l-a iertat, că era bun la inimă, şi s’au împăcat eară şi prieteni au rămas pănă în Ziua de aZi, prieteni nedespărţiţi. De aceea, unde vezi pe Tanda, scii că îndată va veni şi Manda! AuZită în Gherla la anul 1869, scrisă în Rodna la 1889, în 5 Octomvrie st. n. loan Pop Reteganul. *) Burda — un bordeiu primitiv, care ţine locul celarului (pivniţei) la oamenii mai săraci. în burdă se ţin legumi, napi, piciorii, varză ş. a., ca să nu înghieţe preste iarnă. Este o groapă acoperită cu păment. Prin Reteag sigur fac astfel de bordee I. P. R. TRIBUNA Din comitatul Caraş-Severinului-Adunarea generală de toamnă. (Continuare din Nr. 79 al „Luminătoriului“.) Membrul M. Bésán (unguresce) îşi introduce lunga şi lata sa vorbire cu declararea, că este de acord cu dl Rezeru în cele citate din legile civile austriace, în al căror Înţeles averea este a grăniţerilor. Insă aici acum nu e vorbă de averea, ci de exerciarea dreptului disciplinar, şi cu voce autoritativâ şi cu glas înalt, dl notar public regesc afirmă, că nu este în lume jurist, care în temeiul disposiţiunilor acelor legi ar pute nega comitatului dreptul, de a exercita potestarea disciplinară. (Membrul C. Brediceanu ridicându-se, cu voce sonoră: Eu mă insinuez; voiu servi cu această explicare imposibilă!) Nr. 243 Dl Bésan, după mai multe sfătoşii şi sofistării, împletind multe de câte toate, care nu se ţineau de obiect, bag seamă numai ca să facă paradă cu dubioasa sa oratorie, stiinţă juridică şi slugărnicie politică, încă recunoasce de întemeiată şi îndreptăţită instinţa comitatului, de a ave în mâna sa potestarea disciplinară asupra funcţionarilor şi administratorilor unei averi private, adecă a comunităţii de avere a grăniţerilor severineni, deşi declară, că în ochii sei starea acestei comunităţi de avere ar fi o stare extraordinară, care nu pică nici sub disposiţiunile legii comunale, nici sub ale altei legi existente la noi. Deci conclude înţeleptul jurist şi representant al intereselor comitatului, că acest din urmă este după lege îndreptăţit a face stare ordinară prin exerciarea potestăţii disciplinare. Apoi să te mai miri, că merg aşa bine treburile şi în comitatele Caraş-Severin, în fine marele şi prevăzătorul Român orator mai spuse încă noutatea, că acum nu e vorbă de avere, nici de proprietate, de care nu se atinge nimeni este a grăniţerilor. Oare dl Bosan în adevăr să fie aşa naiv sau aşa scurt văzător? Când în adevăr va fi vorbă de avere, de proprietate, ne temem, că dl Bésán în nevinovata sa naivitate va voi să mulcumească pe grăniţeri cu alte recepturi. Atunci poate că va zice, că nu e vorbă de desbrăcarea, de sărăcirea, de topirea grăniţerilor, ci numai de averea şi de proprietatea lor, — şi tot aşa mai departe sfătuind şi apărând, pănă nu va mai avea cui se sfâtuească şi ce să apere în graniţa severineană. Şi atunci poatecă îi vine şi d-sale mintea cea din urmă a Românului, însă noroc, că mai sânt şi alţi români cu altă minte. Pentru a sa, dl Bésan îşi poate lua patenta. Vorbirea ’şi-o încheie între murmurul de displăcere al Românilor, care îl felicitară cu moderna salutare parlamentară patriotică, cu un întreit „Hoch!“ (Vorbitorul tare dezamăgit şi prin urmare şi mai tâbărît, se pitulă pe sediul său curalic şi se cufundă în cugete despre nemulţumirea acestor Români încăpăţînaţi). După dl Bésán luă cuvântul membrul C. Brediceanu şi, într’o vorbire improvisată, pătrunsă de tăria convingerii şi pătrunsă de o înflăcărare nobilă, combate cu desăvîrşire pe antevorbitorii Bésán şi Scheindt, care sprijiniră propunerea comitetului administrativ. Celui dintâiu îi documentează, că vorbirea sa în adevăredemnă de el, pentru că nici n’a luminat cestiunea, nici n’a contribuit nimic la deslegarea meritorică a afacerii, ci simplamente prin alte multe cuvinte goale a întortocat conceptele și cuvintele altora. Dl Brediceanu vede, este convins şi declară, că toată instinţa, care a provocat atâta amărîciune şi va aţîţa şi mai mult pe grăniţeri, este tendenţioasă şi îndreptată numai spre dărîmarea comunităţii de avere, spre stricarea grăniţerilor severineni, care prin serviciile şi jertfele prestate în avere, sănătate şi sânge de secoli pentru domnitor şi ţeară, au apărat, au păstrat, au cultivat şi au dobândit acea avere a lor pe cale dreaptă şi legitimă. Căci o avere nu se poate administra şi nu poate prospera, dacă legitimul ei proprietar n’are în fine alt drept, decât chiar numai dreptul de a purta titlul de proprietar, dacă el în caşuri obveniende n’are putere de a controla cu toată influenţa şi auctoritatea cuvenită şi trebuincioasă, dacă are să se roage de altul, de vecinul seu, de un străin poate că chiar neamic sau duşman al lui, ca să fee în cercetare disciplinară, să pedepsească pe servitorii şi îngrijitorii averii sale fie pentru lenea, răutatea, fie pentru fidelitatea comisă în funcţiunea lor. Această relaţiune în mare se potrivesce şi se asemănează şi în mic, în relaţiune cu oricare singuratic, care are averea sa proprie privată. Faţă cu dl Scheindt, vorbitorul recunoaste şi constată, că premisele din cuvântarea sa sunt adevărate şi basate pe acte şi dovezi istorice, prin care tocmai întăresce posiţiunea şi temeinicia ţinutei grăniţerilor şi care adevăruri plesnesc în faţă pornirile vrăşmaşe contra comunităţii de avere, însă dl Scheindt n’a fost în stare sau nui-a fost cu putinţă a face şi conclusiunile corecte, corespundetoare acelor premise, căci a făcut conclusiuni false, care nu stau în nex nici logic, nici juridic cu acele premise. Toată intenţiunea şi tendenţiositatea campaniei de acum însă, încheie dl Brediceanu între manifestaţiunile de consimţire ale Românilor, se caracterisează deajuns şi prin aceea, că de atâţia ani de Z ce nimenea nu s’a încercat a-’şi aroga astfel de drepturi faţă cu comunitatea de avere şi că mulţi ani şi sub stăpânirea violentă, prea bine cunoscută, a răposatului Tabajdy nici comitatul, nici altul, ci tot numai comunitatea de avere a exercitat independent şi neconturbat dreptul disciplinar asupra funcţionarilor şi servitorilor ei. Sprijinesc o dată cu toată hotărîrea propunerea dlui membru Mih. Popoviciu, fiindcă este singura şi raţională şi motivată. . . Acum fişpanul, simţindu-se tot mai strîmtorat şi adus într’o posiţiune de tot critică faţă cu puternicile şi prea întemeiatele obiecţionări.