Tribuna, noiembrie 1889 (Anul 6, nr. 250-274)
1889-11-08 / nr. 256
Anul VI Sibiiu, Mercuri 8/20 Noemvrie 1889 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 10 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1 și an 3 fl. 50 cr., l/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: l/4 an 10 franci, la an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Programul viitorului. i. (I. M.) Totuşi are să iese ceva la iveală. Şi dacă nu ceva real, cel puţin ideal, aşa după cum s’au obicinuit publiciştii şi preste tot dătătorii de ton din anumite direcţiuni ale vieţii publice din regatul Ungariei. Iar’ când este vorba despre Ungaria, noi naţionalităţile nu mai numărăm nimic înaintea atotputernicilor chilei, în Ungaria are dreptul de a exista numai naţiunea maghiară, unica tare, independentă şi nedespărţită, toate celelalte naţionalităţi sânt considerate numai aşa, bune de smuls şi de tuns. ! ! Cea mai nouă dovadă despre aceasta ni-o dă dl Beksics Gusztáv prin articolul seu apărut în guvernamentalul „Nemzet“ de la 5. c. Cugetăm se lăsăm, ca în deplină linişte să se veselească dl Beksics de ideile ce a pus pe hârtie cu ocasiunea scrierii acestui articol. După ce însă guvernamentalul „Nemzet“, care de câte ori a fost vorba despre nedumerirea naţionalităţilor faţă cu atentatul ce li se face prin maghiarizarea lor, de atâtea ori cu o rară cutezanţă a dat cea mai formală desminţire acestor nedumeriri, susţinând că în Ungaria nimeni nu intenţionează atare lucru ce-şi închipuesc naţionalităţile. Ei bine, ieri aşa, astăzi altcum. Ieri contra ideilor de maghiarizare, astăzi pentru. Nu ştim, dacă este sau nu o anumită legătură între redactorii 4iarul 1^ „Nemzet“ şi între colaboratorii acestui ziar. Dacă există această legătură, atunci primii redactori ai acestui 4iar au fost până acum nu numai în opoziţie cu şoviniştii „kultur-egylet“-işti, dar în oposiţie vădită chiar şi cu cei mai de aproape corespondenţi şi colaboratori. Dl Beksics Gusztáv este acela, care a descoperit în coloanele acestui 4iar marele program al viitorului acestui stat, care contrariază cu cele pănă acum zise de „Nemzet“. Acest program al viitorului nu este pentru naţionalităţile nemaghiare cu totul necunoscut. Nu! Naţionalităţile cunosc pe poporul maghiar chiar aşa de bine, după cum îşi cunoasce bibliotecarul cărţile sale, dupăcum îşi cunoasce economul aghisei, după cum cunoasce isteţul vânător după lătratul copoilor sei feara ce o parsecuţă şi după cum cunoasce bravul militar pe comandantul seu. Noi naţionalităţile nemaghiare, care sântem cea mai fidelă expresiune a aspiraţiunilor politice şi culturale ale acestui stat, nu numai că ne avem programul nostru politic şi nu numai că pe basa acestui program ţinem la integritatea monarchiei, dar ne intuim a convinge pănă şi pe cei mai trufaşi patrioţi maghiari despre imposibila realizare a programului, la care încep a lucra astafii. Şi nu este nici decât vina noastră dacă, basaţi pe puterea numărului nostru, privim cu mult indiferentism la svîrcolirile compatrioţilor maghiari. Având trecutul nostru istoric, legaţi prin multe suveniri de pământul patriei noastre şi având fiecare naţionalitate cultura sa specială, este cu neputinţă, ca presiunea ce o exercită fruntaşii Maghiarilor asupra noastră să aibă resultate favoritoare pentru maghiarism şi îndeosebi pentru idea de stat maghiară. Chiar dacă ar fi presiunea maghiară îndoit mai mare ca cum este astăzi, chiar imprimându-se caracterul naţionalmaghiar în toate aşezâmintele culturale ale naţionalităţilor, chiar dacă s’ar renega întreaga inteligenţă de astăzi a fiecărei naţionalităţi şi fiind această renegare făcută din convingere, rămâne pentru toate timpurile şi pentru toate împregiurările curată în sentimente şi aspiraţiuni massa poporului. Pănă când această massă păstrează în coliba dela munte poveştile despre „Cenuşetea“ şi amintirile despre „ A r g h i r ş i E t e n a , pănă atunci ştim că trăim ca popor şi ne îmulţim prin nasceri . . . Lucru de sine înţeles, că din mijlocul acestei mulţimi are să se ivească odată un bărbat providenţial, care, ajutat de împregiurări sau silit de greul timpului, să încopeie clasicul trecut cu presentul şi va fi destul orb ca conseienţa naţională lâncenită să se înalţe ca finicul din cenuşa sa. Istoria, care nu poate să facă faptele eroilor lumii, — chiar unguresce fiind scrisă, — nu poate ca să nu amintească în cele mai grele timpuri pentru naţionalităţile din această patrie despre luptele sclavilor contra domnilor şi despre persecuţiunile creştinilor îndurate din partea păgânismului. Ei bine, fie statul naţional-maghiar format pentru viitor, această formaţiune trebue să treacă prin timp, care timpul este urmărit de istorie. Fie acum acest istoric maghiar, francez, german sau român, pentru noi cei trecuţi din vieaţă este o mângâiere cugetul, că toate cele ce le suferim sau le vor suferi urmaşii noştri au să fie însoţite de comentările istorice. Seim dară, că istoricul va face pomenire, că pe plaiurile Ardealului a existat Românul şi Sasul alăturea cu poporul maghiar. Va face tot în acel timp şi observări printre şiruri despre mijloacele, de care s’au folosit Maghiarii întru desnaţionalisarea acestei naţiuni. Prin urmare domnii maghiari să nu-’şi uite, că „programul viitorului“ lor este şi are să fie pus sub critica istorică. Va fi destul, dacă se va zice: „Aceste s’au petrecut pe pământul Ungariei in veacul al no. IspreŞepelea 1. Statele însă cresc şi se micşorează, după cum totodată şi naţiunile în privinţa numerică se îmulţesc sau scad. In state, ca şi în mijlocul unei naţiuni sau al naţionalităţilor deosebite, trebue să existe armonie. Nu există armonie, atunci nu numai statul, dar naţiunea însăşi, oricare ar fi ea, e expusă pericolului de a fi nimicită de către acela dintre inimici, care se scie mai cu tărie folosi de o casiu ne. Ocasiunea se ivesce pe neaşteptate, prin o surprindere. In pericol este vai de cel surprins. Ce voesc Maghiarii ? Să fim surprinşi? Să fim surprinşi de asaltul lor sau de atacul din afară? Voesc a ne fi prieteni? Dacă voesc să fim prieteni şi împreună să existăm, nu au decât să-şi înfrâneze pofta. Voesc ca să ne duşmănim unii pe alţii, atunci slabi avem să fim în ziua pericolului. Ear’ pericolul are să vină, necondiţionat nu are să treacă. Desbinaţi în timp de pace, tot desbinaţi avem să fim şi în timpuri de nevoi. Acolo, unde stăpânesce desbinarea, nu poate ca să aducă roade lupta. Şi dacă aşa este, poporul maghiarşi-a greşit programul. Acest program nu are teren de propagare în ziua de asta eri chiar precând la marginile monarchiei noastre puterea armată a Rusiei se întăresce văzând cu ochii. Spre graniţe trebue să privească şoviniştii Maghiarilor şi apărarea acestora ar trebui să fie punctul principal din programul viitorului lor. Să o facă aceasta astă4li pentru că Rusia, care ameninţă cu sdrobirea din temelii existenţa Ungariei, are un program vechiu şi prea bine cunoscut tuturor popoarelor europene. Că voesc Maghiarii a opune un contraprogram colosului de la Nord, noi din parte-ne îi lăudăm. Una trebue totuşi să ’şi-o însemne, dar’ bine să ’şi-o însemne Maghiarii, că noi nu putem accepta de al nostru programul lor. Nu putem să aderăm şi să contribuim cu sciinţa noastră la realizarea lui, câtă vreme programul lor conţine idei de contopire şi amalgamisare în sinul naţionalităţii maghiare. Ca Români respingem cu toată hotărîrea orice conlucrare ni s’ar cere pentru realizarea programului viitorului maghiar. A pretinde dela noi aderarea şi închinarea la cultura maghiară este nu numai o absurditate, dar’ este o jignire a drepturilor noastre cetăţeneşti. A pretinde dela noi ştergerea limbii româneşci şi înlocuirea ei cu limba ungurească, este nu numai o ofensă naţională, dar este agitare, care foarte uşor poate împinge oamenii la paşi nesocotiţi. Pentru că au trecut secolii de formaţiuni naţionale, mai ales cu forţa. Astăzi învinge cultura şi dragostea cătră cultură. Politica este pentru popoarele moderne numai o consecvenţă a culturii. Cultură superioară maghiară nu cunoascem. Maghiarii decopiază numai cultura popoarelor apusene. Acest drept îl au şi celelalte naţionalităţi din Ungaria. Cu toate aceste trebue să vedem, ce voesc Maghiarii prin mijlocirea programului viitorului? FOITA „TRIBUNEI". Cuibul de vultur. De Björnstjerne Björnson. 1859. Endregaardene este numele unui sătuleţ, care, încungiurat de stânci înalte, zace singuratec. Pământul, pe care fusese zidit, e sesos şi mănos, este însă despicat de un rîu lat ce se rostogolesce din munți. Aproape de sat, acest rîu se varsă în nisce ape ce se zăresc în lungă depărtare. La aceste ape venise într’o luntre omul, care mai ântâiu desțeleni valea; *îl chiema Endre, car’ locuitorii de acum ai satului sânt urmașii lui. Unii (aic) ca în urma unei ucideri s’ar fi ascuns el aici, din care pricină sânt şi oamenii atât de închişi, dar’ ear’ alţii spun, că pricina sânt stâncile, care nici în dricul verii, pe la 5 ciasuri după ameazi, nu lasă se străbată radele soarelui în vale. Deasupra satului este un cuib de vultur. Era făcut în vîrful munţilor pe un pisc; toţi vedeau când vulturoaica ouă, dar’ nimeni nu putea să se urce pănă la cuib. Vulturul plutia deasupra satului, se repedia când asupra unui miel, când asupra unui ied, baodată răpi şi un copilaş. De aceea nu era sigur în sat, câtă vreme vulturul îşi avea cuibul în vîrful cleanţului. Oamenii povestiau ei între ei, că în vremile de demult ar fi fost doi fraţi, care s’au urcat pănă la cuib şi ’l-ar fi stricat; Insă în vremea de acum nu e nimeni în stare să se urce pănă acolo. Dacă se întâlniau doi inşi în sat, vorbiau de cuibul vulturului şi se uitau în sus. Se soia, când se reîntorceau vulturii după un an, unde s’au repedit şi au făcut pagube şi cine s’a încercat mai pe urmă ca să se urce la cuib. Cei tineri se obicînuiau încă de mici se urce dealuri şi pomi, dar’ mai vîrtos la luptă, ca astfel se poată ajunge la cuib și să-l strice ca și cei doi frați. Pe vremea de care povestim, cel mai sdraven ficior din sat era Leif. El nu era din Endre; părul îi era creț, ochii mici, făcea fel de fel de posne și femeile îi erau dragi. Se ralia încă de mic, că odată se va urca el pănă la cuib, însă oamenii mai în vârstă îi o fbeau ca să mai lase ceva. Aceasta îl ațâța, și nici nu-ș i mijise bine musteața, când se hotărî să se urce pe stâncă. Era într’o senină Duminecă dimineața pe la începutul verii; puii de bună-seamă că au prins pene. O mulțime de oameni se adunase la poalele stâncii. Bătrânii îl desmântau, tinerii îl sfătuiau. El nu se asculta numai de dorinţa lui, aşteptă pănă ce vulturoaica îşi părăsi cuibul, sări şi se prinse de creanga unui pom, atârnând câţiva coţi deasupra pământului. Pomul crescuse într’o crepătură şi pe crepătura aceasta începuse el să se urce. Petricelele se deslipiau sub picioarele lui, nisip şi pământ se prăbuşia la vale, altcum era linişte ca într’un mormânt; numai râul în fund se rostogolia cu vâjul veciuie, înăduşit spre apele din jos. Stânca era din ce în ce mai colţuroasă; lungă vreme se ţinea el numai cu o mână şi căuta, fără se poată vedea, un loc de sprigioană. Mulţi, mai vârtos femeile, îşi întorceau capul zicend: „Aceasta n’ar fi făcut-o el, dacă ’i-ar mai trăi părinţii“. Cu toate aceste nimeri el un loc mai vîrtos, căută altul, când cu mâna, când cu piciorul, alunecă, dar’ numai decât se ţinu iarăşi tare. Cei de jos puteau să audă răsuflarea unuia şi altuia. Atunci se ridică o fată înaltă, care şedea singură pe o peatră. Ea s’a logodit cu el încă de micuţă, deşi el nu era din neamurile sătenilor. Ridică manile în sus strigând: „Leif, Leif, de ce faci tu aceasta?“ Toţi se întoarseră spre ea, tatăl ei era lângă dînsa, însă ea nu-’l cunoscea. „Coboară-te eara, Leif“, strigă ea; „mie ’mi-e drag de tine şi colo sus n’ai nimic de câştigat“. Se vedea cum el se gândesce, dăinui câteva clipite, apoi ear’ se acăţără în sus. Mânile şi picioarele ,şi le înţepenia bine, se urca mereu; în scurtă vreme însă osteni, căci odichnia adeseori. Ca o prevestire se rostogoli o petricică, şi toţi câţi erau jos trebuiră să o urmărească cu ochii pănă ce ajunse la pământ. Unii nu puteau se stea mai mult şi se îndepărtară. Fetiţa singură stetea drept pe peatră, îşi frângea mânile şi se uita în sus. Leif pipăi iarăşi cu mâna deasupra capului, apoi, fetiţa venu destul de bine, o lăsă iute în jos, el iute se prinse cu ceealaltă, însă şi aceasta o lăsă. „Leif“, strigă ea, cât răsună puternic printre stânci şi toţi ceialalţi glasuiră cu ea. „El lunecă“, strigară ei şi-’şi întinseră mânile în sus bărbaţii ca şi femeile. Se prăvălia într’adevăr, rupea pământ, deslipia petriş, petii şi nesip, se rostogolia, se rostogolia tot mai iute, oamenii îşi întoarseră capul, apoi auziră în dosul iar pe stâncă o troscănitură și o pocnitură și după o clipită cârtând ceva ca o bucată de pământ umed. După ce prinseră inimă ca să privească, el zăcea sdrobit și de nerecunoscut. Fetița era întinsă preste peatră, tatăl ei o duse. Tinerii, care îndemnară pe Leif la această faptă oarbă, nu cutezară nici mâna să-’și întindă ca să-’i dee ajutor; nimenea nu putea să-’l privească. Astfel trebuiră să vină bătrânii. Cel mai vîrstnic dintre ei zise, când puse mâna să ajute : „Asta a fost prostie, însă“, zise el mai departe privind în sus, „totuși e bine, că atârnă câte ceva atât de sus, ca să nu poată ori-şi-cine ajunge“. Trad. de Oreste. REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 7 Noemvrie st. v. Situaţia generală. Evenimentele politice câte s’au petrecut în timpul din urmă sânt aproape toate de o natură pacinică. Atât întrevederea contelui Kálnoky cu principele de Bismarck, cât şi vizita împăratului german la Constantinopol, au contribuit în cea mai mare măsură la menţinerea păcii. Asta e cel puţin aparenţa. Care e realitatea, noi nu o seim. Despre celece se petrec şi se vorbesc în camera caritatis nouă nu ni-e dat să seim. Şi dacă luăm în considerare, că nici alianţa întreită, nici visitele de monarchi şi diplomaţi nu au contribuit câtuşi de puţin la resolrarea cestiunilor pendente, nu ne rămâne decât să credem, că cestiunea răsboiului e numai amânată şi că pacea se menţine nurdai cu un fel de „Galgenfrist“, pentru a oferi celor interesaţi posibilitatea, de a se pregăti în tignă pentru acea catastrofă mare, care mai curând ori mai târziu tot va trebui să isbucnească. Şi această catastrofă ni se pare cu atât mai apropiată, cu cât de la locurile competente nu se face nici cea mai mică încercare de a desminţi o faimă, pe care ziarele străine şi după ele cele germane şi austro-ungare au răspândit-o despre resultatele întrevederii diplomaţilor la Friedrichsruhe şi a monarchilor aliaţi la Innsbruck. Din contră s’ar pară, că organele de publicitate germane sânt aplecate a da crezământ celor publicate de ziarul englez „Times“ despre o pretinsă concesiune, pe care contele Kálnoky s’ar fi îndatorat a face în ceea ce impresiuni de călătorie. (Urmare.) Dar’ timpul înaintase și noi trebuia să ne smulgem cu sila din farmecul care ni-a încatenat spiritele în templul acesta al nemuritorilor măiestri, spre a mai vedea „Galeria d’Apollon“, partea cea mai frumoasă din Louvre. Nr. 256 priveste politica orientală a monarchiei austro-ungare. E adevărat, că din cercurile pretinse bine informate ale monarchiei noastre a urmat declaraţiunea, că s’ar pară de un lucru imposibil, ca un diplomat austro-ungar să fi luat asupră-’şi vre-odată asemenea îndatoriri şi că întreaga versiune nici nu e a se lua mai mult în serios decât sutele de combinaţiuni şi faime, pe care le-a născocit fantasia unor corespondenţi despre întâlnirea dela Friedrichsruhe. Nu am văzut însă, ca de la Berlin, de la locul cel mai competent, să se fi făcut vreo desminţire în privinţa aceasta, şi pănă când Berlinul tace, cestiunea aceasta rămâne încurcată şi mult ne temem, că această încurcătură va încurca în curând şi situaţia generală. Evenimentele din Brasilia. „Nu mai ajută nimic, idele monarchiei sânt numărate“. Acesta a fost răspunsul unui senator conservator, care înaintea alegerilor dietale brasiliene din urmă a fost rugat să se pronunţe asupra măsurilor ce monarchiştii au de gând să le iee. Profeţirea s’a realisat şi In Brasilia a isbucnit revoluţia. Despre căuşele acestei revoluţii aflăm în „Allgemeine Zeitung“ din München următoarele amănunte: „In vara anului 1886 împăratul Don Pedro a venit în Europa, spre a-’şi căuta de sănătate. Principesa de coroană Donna Isabela a dus regenţa în absenţa Împăratului. Ea nu a voitit să-şi menţină simpatiile ce la început se manifestau pentru ea. înclinările ei ultramontane au respins atât pe catolici, cât şi pe necatolici şi încrederea poporaţiunii în coroană a scăzut din ce în ce mai mult, împăratul s’a reîntors în Brasilia în August al anului trecut. Poporaţiunea îl compătimia pentru sanetatea hundruneinata şi îl iubia pentru cinstea lui politică, pentru bunătatea inimii şi pentru desinteresarea lui şi parola era aceasta: „Revoluţiunea nu se va face, câtă vreme trăesce Don Pedro al II-lea, se va începe însă îndată ce cu urcarea pe tron a principesei de coroană Iesuiţii se vor face stăpâni în ţeară“. Deoarece se pretindea, că ea In curând va avă să se urce pe tron, aderenţi sinceri ai casei imperiale ’i-au recomandat ea să renunţe de la tron în favorul fiiului ei. Presa clericală a şi făcut în mai multe rînduri alusiuni la aceasta. Dar’ viitorul împărat Don Pedro al IlI-lea e numai de 13 ani şi pănă la majorenitatea lui tot mamă-sa va trebui să guverneze în numele lui. în felul acesta se născea un circulus viciosus, care excludea proba-Puţine obiecte ’mi-am însemnat din bogăţia de aici, dar’ poate cele mai preţioase. In sala de tesaur, diamantele, între care aşa numitul „Râgent“ în preţ de 15 milioane de lei, cu splendoarea şi strălucirea lor ca razele soarelui mai te orbesc. Frumoasă e sabia lui Napoleon I. şi o peatră lazur preţios, cuprins în email şi aur, coroana lui Ludovic XV. (acum cu petri imitate decorată), coroana lui Carol-cel-mare. (O imitaţiune modernă a originalului din Viena, făcută pentru încoronarea lui Napoleon I.) Cartea de rugăciune a Catarinei de Medici. O oglindă încuadrată cu smaragde şi camee a Măriei Medici, donată de republica veneţiană. Frumoase lucruri etrusce............... Coroane, diademe, braţelete şi tot felul de giuvaiericale în preţuri enorme. Trecând prin o colecţiune de obiecte colosale persiene, am ieşit din cel mai bogat museu din lume, fără de a-l vedea tot, numai o mică parte. De aici am mers în „Palais Royal“, fosta reşedinţă a cardinalului Richelieu. Azi sânt aici prăvălii frumoase şi restauraţiuni elegante. După prânz am trecut prin grădina frumoasă a palatului şi, trecând pre lângă locul din această grădină, de unde a pornit massa poporului spre luarea Bastiliei sub conducerea însufleţitoare a lui Camille Desmoulins, am pornit spre palatul invalizilor. Domul invalicjilor e zidit în stil doric corintian. Intrând în biserică, se vede sub