Tribuna, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1-24)

1890-01-24 / nr. 18

Pag. 70 plânge ca în present, că neproporţional prea puţini sânt părtaşi la funcţiunile statului. Şi apoi sânt destule exemple la tribunale şi în oficiile financiare, că astfel isolaţi, deoparte sânt cu desăvîrşire inofensivi, care de alta, ca funcţionari îşi fac bine datorinţa. Ei bine, aceasta astfel este cu profundă înţelepciune plănuită­­ pe hârtie. Adecă nici pe hârtie, căci aşa ceva nu se scrie, acea­stă politică înţeleaptă „se înţelege“ numai aşa, dar­ se înţelege şi este privită ca ceva ge­neral şi infalibil. Numai cât treaba are o mulţime de scăderi, înainte de toate tare se înşeală aceia, care cred, că mult se poate face prin mijloace administrative. Cuvântul „administraţiune“ con­ţine o noţiune vagă şi elastică, în înţeles foarte larg se poate întrebuinţa şi aşa, ca să cuprindă toate portofoliurile ministeriale şi în acest înţeles larg o întrebuinţează de regulă aceia, care vorbesc cetitorului despre înalta misiune a administraţiunii. Dar’ acum sub numele sonor de administraţie de stat este vorba numai de administraţia comitatelor şi a oraşelor în înţeles mai strîns, şi nici aici nu e vorba să se schimbe procedura materială, ci singur numai despre modul de a umple funcţiunile. Şi administraţiunea comitatelor se mişcă astăcji într’un cerc atât de restrâns, atât de tare a fost despoiată de puterea ei de mai demult, din care numai ici-colo a mai rămas câte ceva, încât importanţa marei reforme (?), pusă în perspectivă, nu consistă în oare­care mari schimbări ale raporturilor existente, ci nu­mai în natura lor principială şi în direcţiunea lor politică. Deci pe terenul acesta strimt, pe care are să se arete efectul maghiarizător, se poate aştepta resultat mare? Şi pentru re­­sultate mici permis este să aducem jertfe mari ? (Va urma.) Transacţia ceho-germanâ şi Ungaria. Sub acest titlu publică „Allge­meine Zeitung“ din München următorul articol interesant cu data „De la Dunărea de jos“, finele lui Ia­nuarie : Când înainte de asta cu puţine luni unele­­Jiar® austriace şi mai ales Cehii tineri agitatorici au pus aşa ca din întâmplare la ordinea cailei discuţiunea publicistică şi politică a cestiunii „dreptului public boem“, dorinţa după restabilirea acestui „drept public“ uşat a fost nu numai întimpinata cu combatere şi respingere de către Germanii din Boemia şi din întreaga Austrie, ci chiar şi în Ungaria se audiau pe toate coardele proteste mai mult sau mai puţin vehemente în contra acestei „stabiliri a federalismului“ în jumătatea ves­tică a monarchiei austro-ungare. Din partea ungurească s’a afit anume, că o asemenea descompunere a constituţiunii statului în Cislaitania ar ameninţa, ba ar di­­solva unitatea representanţei şi legislativei constituţionale în Austria ce s’a pus drept condiţiune în concordatul dela 1867. Prin aceasta ar căde de sine una dintre cele mai esenţiale condiţiuni ale concordatului de drept public dintre Ungaria şi ţările austriace şi prin urmare întreg concordatul. Ungaria ar primi atunci din nou eventualul drept prevă­zut în lege al „deplinei independenţe de stat“ şi s’ar retrage faţă cu Austria la punctul de plecare al „curatei uniuni personale“. Aceleaşi puncte de vedere s’au fost va­­liditat la anul 1871 în consiliul Coroanei şi cu privire la „articrii fundamentali“ ai con­telui Hohenwart, ai ministrului-preşedinte au­striac de atunci, şi anume înrîuririi lor e a se atribui zădărnicirea acţiunii de împăcare cu Cehii ce se iniţiase pe acel timp. Din nou provocatul „drept public boem“ a fost deci în Ungaria privit şi judecat din acelaşi punct de vedere, ca şi acei „artichii fundamen­tali“ de la 1871. Efectul însă nu a fost acelaşi. La anul 1871 ameninţarea cu uniunea personală se părea a fi provocat în cele mai largi şi nor­mative cercuri din Austria îngrijiri serioase. Oamenii se temeau de o desbăierare şi mai de­parte a puterii centripetale a imperiului deja foarte micşorate prin dualism şi erau de pă­rere, că aspiraţiunile centrifugale din Unga­ria invo­lvă un mare pericol. De atunci încoace opinia publică din Austria a devenit şi în această privinţă cu mult mai liniştită, mai trează, şi oamenii din Ungaria au observat nu fără oare­care mi­rare, că ameninţarea cu „curata uniune per­sonală“ a lăsat cam rece publicul politic din Austria. Acolo se scie prea bine, că limba­­giul grandoman al separatiştilor maghiari nu trebue să se fee tocmai în serios. Ba în Au­stria există foarte mulţi oameni, care ar dori chiar despărţirea economică a monarchiei în două teritorii vamale şi comerciale indepen­dente, şi tocmai de aceea ar fi gata să facă treabă comună cu bărbaţii partidului ma­ghiar independent şi de la patruzeci-şi-opt. Prin o separare politică mai departe şi în special prin o separare economică, Ungaria ar veni în cea mai gravă situaţie; în pri­vinţa politică pentru atitudinea nesigură a na­ţionalităţilor nemaghiare, adecă a majorităţii poporaţiunii; în privinţa economică din causa lipsei de capital şi industrie şi din causa di­ficilei situaţii geografice, care face pe Unga­ria în ce priveşte politica ei economică şi de comunicaţie atîrnătoare de la bunăvoinţa veci­nilor sei. Aceste fapte, a căror logică impe­rativă trebue să o recunoască şi cei mai ze­loşi adoratori ai lui Kossuth, formează cei mai puternici motori, pentru­ ca Ungaria să ţină tare la uniunea reală cu Austria, pen­­tru­ ca în această legătură posede naţionali­tatea maghiară un razim pentru poziţia ei conducătoare în ţeară, care regatul ungar cea mai sigură piaţă pentru productele sale natu­rale , numai această legătură îi ofere putinţa, de a câştiga cu încetul o industrie indigenă şi de a exploata cu profit mijloacele ei de co­municaţie naturale şi artificiale. Această strînsă legătură firească, moti­vată atât prin lege, cât şi prin istorie, a ce­lor două jumătăţi ale monarchiei habsburgice iese cu necesitate la iveală cu prilegiul ori­cărei afaceri politice ori economice mai im­portante. Căci în ciuda dualismului cu urmă­rile sale despărţitoare, între Cis-şi Translai­­tania există legea unui natural efect de reci­procitate, şi de aceea fapte, evenimente şi ra­porturi ale vieţii publice dintr’o parte a mo­narchiei nu pot rămâne fără de impresia co­­răspundătoare în ceealaltă parte a ei. Transacţia ceho-germană ce tocmai acum s’a efectut în mod norocos ofere din nou o dovadă eclatantă. Presa ungurească a urmă­rit cu mare atenţiune toate rasele, prin care au trecut certurile dintre Germani şi Cehi, pentru­ că se recunoscea prea bine, că aici nu se tractează de fleacuri şi de mici afaceri provinciale, ci că această ceartă naţională ti­pică în merit înseamnă călcâiul lui Achill al monarchiei austro-ungare preste tot şi al Un­gariei în special, adecă „cestiunea de naţio­nalităţi“. De la aceea, cum se va resolva această cestiune, atîrnă viitorul întreg al acestui imperiu şi al părţilor lui, punea în vedere pentru fiecare îmulţire fa­miliară. „Acta diurna“ avea, cu excepţiunea arti­colului de fond şi a foiletonului, mai aceleaşi rubrici, ca şi foile noastre de astăzi, înce­pând dela publicaţiunile oficioase şi scirile curţii pănă la diversele noutăţi ale zilei şi până la inseratele oficioase. Corespondenţele din provincie numai rare­ori se publicau, şi atunci trebuiau să cu­prindă întâmplări însemnate, precum o răs­coală periculoasă sau un stricăcios cutremur de pământ, preste tot caşuri, care să intere­seze şi publicul din capitală. Despre redactarea acestui vechiu d­ar roman domnesce cel mai mare întunerec; to­tuşi se dă cu socoteala, că înalţii funcţionari de stat, precum questorii şi pretorii, îngrijau de apariţiunea lui şi inspectau asupra nume­roşilor colaboratori şi scriitori. Când foaia era plină, se expunea câtva timp în un loc public, unde fiecare trecător o putea ceti şi decopia. Câte unii scriitori făceau negoţ cu ocasiunea expunerii, deoare­ce pregâtiau copii sau scurte extrase pentru un număr anumit de abonenţi. Astfel de copii se expedau în cele mai depărtate provincii ale imperiului. Dovadă despre aceasta este o epistolă a lui Cicero, care se afla în Cilicia, cătră amicul seu Atticus, în care îi scria, că a primit „ Acta diurna“ pănă în 15 Martie. Trecea timpul ex­punerii și avea cîngva lipsă de doar, atunci trebuia să meargă în­­archiva statului, de Ceva despre vechia Ziaristică la Romani. — Schiță istorico-culturală. — Prelucrată de loan I.. Russu. Deși (j'ar'stica este 0 instituțiune spe­cială modernă, care în general a devenit po­sibilă mai întâiu prin invenţiunea tiparului, totuşi prin cercetările oamenilor învăţaţi s’a constatat, că în Roma, pe timpul împăraţilor, se afla un d­ar, numit „Acta diurna“, care servia spre acelaşi scop ca şi cronica din jur­nalele noastre de astăzi. Edarea acestuia nu era o intreprindere privată, ci un d­ar oficios, care, după­ cum arată numele, apărea în fiecare fii şi cuprindea mai întâiu de toate scriile dela curte, precum nascerile şi caşurile de moarte în familia împărătească, raporturi despre că­lătorii, festivităţi, ordinaţiunile guvernului, vor­birile şi hotărîrile din senat, pertractări judi­ciare şi mici notiţe despre exposiţiuni de artă, teatre, vânătoare, edificări, incendiu sau alte nenorociri, de care vieaţa din capitală forma un isvor nesecat. Solii familiare de la persoane private încă se publicau în acest jurnal, anume nascerile şi divorţurile, fiindcă aceste din urmă ajun­geau la o deplină validitate numai prin pu­blicare, care ce se atinge de nasceri, pe basa „Legis Papiae Papaeae“, valora principiul, că numai după însciinţare publică erau recunos­cute recompensele, pe care amintita lege le 115—115. 2) Petru Maior: „Istoria bisericească“, pag. 115. 8) Samoil Klein la Cipariu: „Acte şi fragmente“, pag. 105, şi 124, unde mulţi istorici însemnaţi­­şi-au cules ma­terialul preţios pentru operele lor. După­ ce Constantinopolul a devenit ca­pitala imperiului roman, se pare, că „Acta diurna“ a încetat de a mai apăre, fiindcă din acest timp evenimentele mai însemnate se fă­ceau cunoscute în provincie prin comisari anume denumiţi, care primiau pentru această funcţiune daruri considerabile. Ce se atinge de forma externă a dea­­rului, nu se scie nimic cu siguranţă, din causa lipsei totale de resturi sau de notiţe rela­tive la aceasta. Presupusele fragmente, pe care le-au publicat Pighius şi Henric Dod­­well în anii 1615 şi 1692, se înfăţişează cam neîndoelnice. Fiindcă aceste, după­ cum se crede, corăspund adevăratului caracter al jur­nalului „Acta diurna“, las să urmeze câteva exemple. Unul din aceste fragmente sună: „în a patra zi înainte de calendele lui April (29 Martie) a tunat şi fulgerat şi îndată după ameadi a lovit fulgerul un stejar din vîrful muntelui Velia“, „în o cârcumă din strada Ianus s’a în­tâmplat o mare bătaie, din care birtaşul a scăpat greu rănit de cătră blăstămaţii bătăuşi“. „Edilul poporal C. Titinius a hotărît pedeapsă în bani pentru măcelarii, care au vândut carne neinspectată. Cu banii adunaţi se va zidi o capelă lângă templul lui Tellus“, Braşov, în 13 Ianuarie 1890. TRIBUNA Dacă acum pe un punct atât de impor­tant, cum e Boemia, s’a aflat odată modul, prin care deşi această resolvare nu s’a efec­­tuat definitiv, se poate însă înlătura sau cel puţin paralisa primejdia acută a certurilor dintre naţionalităţi, — acest exemplu trebue să exercieze în toate părţile o înrîurire im­portantă şi potrivită a provoca imitarea lui. (Va urma) Respuns la articolu­ „Vosce te ipsum“. iii. (Urmare.) Mijloacele, cu care a soitit el sâ cuce­rească inimile încă înainte de a fi episcop, ni­menea nu le-a descris mai frumos decât el în­suşi în vorbirea ce a ţinut-o cătră clerul seu în anul 1782, cu ocasiunea abdicerii sale de la scaunul episcopesc. O parte din această vor­bire o lăsăm să urmeze aici în limba veacului trecut, pentru­ că aruncă o lumină viuă preste vieaţa vestitului episcop, care astfel grăia cătră cei adunaţi la sinod în Blaj: „Acolo (adecă în Roma) în vestitul colegiu numit de pro­paganda fide (ce se tâlcuesce: propoveduirea credinţei) eu în vreme de 7 ani isprăvind în­văţăturile celea mai înalte, cum sânt filosofia şi teologia, fâcându-mă doctor aceloraşi sciinţe dumnedeesci şi învăţător neamurilor, m’am în­tors earăşi prin primejdioasele ale mării fur­tuni la patria mea Ardeal, şi deauna la Blaj, de unde eram trimis, aci apoi deloc am în­ceput eu ântâiu a învăţa copilaşii în şcoală buchile şi frica Domnului, care afară prin ţeară a aşeda pe cei turburaţi, a îndrepta pe cei ră­tăciţi la calea adevărului, a îndemna pe toţi la unirea credinţei, neîncetând ziua şi noaptea prin sate, prin oraşe, prin toate părţile pămân­tului cu apostolul limbilor a vesti evangelia păcii, a mărturisi cuvântul, a sta asupră cu vreme şi fără vreme, a mustra, a certa, a în­demna cu toată răbdarea şi învăţătura, în sete, în foame, în miseritate, în îmbuldele de toate părţile, împotriviri de-a drepta şi de-a stânga, într’atâta, cât şi surgunit am fost pentru rîvna casei Domnului, pentru rîvna preafericitei Ca­sei Austriei, şi anatemă m’am făcut pentru fraţi, anatemă pentru voi toţi, urît lumii, urît tuturor pănă acum. Acestea ’mi-au prisosit mie, precum voi înşivă bine sciţi, că dim­preună cu voi le-am pătimit; acestea au fost marea parte a vieţii mele, încă fiind eu numai dascăl, numai învăţător neamu­rilor“ 1). Era deci Grigorie Maior om din fire întocmit a trage pe toţi, cum trage magnetul firul cătră sine3). Din contră Atanasiu Rednic, pe care curtea împărătească­­l-a denumit de episcop în toamna anului 1764, deşi îşi făcuse studiile fi­losofice şi teologice la Viena şi deşi îşi validi­­tase cunoscinţele sale vaste ca profesor la şcoa­­lele din Blaj şi ca vicar general sub episco­pul Petru Paul Aron, şi în fine deşi a pe­trecut o vieaţă cucernică şi era foarte păzitor rînduelilor bisericii R­ă­săritului, totuşi nu a scitit să-­şi câştige sim­patia clerului, fiind bărbat închis, puţin plăcut în predicarea cuvântului lui Dumnezeu, şi pre­­lânga aceea „om greu la fire şi nu lesne iertător“ * * * 8). Mare a fost deci surprinderea clerului şi poporului şi aproape generală nemulţumirea între fruntaşii clerului, şi între cei mai mulţi ‘) I. M. Moldovan: „Acte sinodale“, tomul I. p. dintre călugării mănăstirii din Blaj, când a so­sit scriea dela Viena, că Curtea împărătească a denumit de episcop, nu pe Klein ori Maior, căci erau aleşii lor, ci pe Atanasiu Rednic, care cu puţine excepţiuni nu se bucura de simpatiile clerului şi ale poporului, între cei nemulţumiţi era şi Grigorie Ma­ior, pentru­ că era consolit de popularitatea ce o avea între toţi Românii şi poate se simţia şi jignit în amorul său propriu, vedând, că deşi a fost candidat la episcopie de două­ ori, şi anume ântâia - oară când s’a denumit Petru Paul Aron, car’ a doua-oară când s’a denu­mit Atanasiu Rednic, — totuşi nu a putut ob­ţine aprobarea Curţii împărătesei. Nemulţumirea crescând tot mai tare, în urmă a isbucnit şi la fapte, care aveau de scop a împedeca aşedarea episcopului Rednic în scaunul archieresc. Protopopul Avram de la Daia, care era totodată notarul sinodului, primind ordin de la Atanasiu Rednic să publice clerului şi popo­rului denumirea acestuia de episcop, pe basa unei coînţelegeri avute cu ieromonachul Gri­gorie Maior şi Silvestru Caliani, cu protopo­pul Blajului Săcădate şi cu alţi fruntaşi din cler, a răspuns, că nu va împlini porunca episcopu­lui şi nici nu a împlinit-o. Contrarii episco­pului nu s’au mulţumit nici cu atâta, ci după­­ce episcopul s’a dus la Viena, a adresat Papei Clemente al XIII-lea o rugare subscrisă de protopopii Avram dela Daia şi loan Săcădate din Blaj, în care cereau să nu se întărească Rednic de episcop, ci să li­ se mijlocească dela Curtea din Viena denumirea de episcop a ar­­chiereului loan Inocenţiu Klein, care pe atunci trăia încă în Roma, — căci ei pe Rednic nu-­l vor recunoasce de episcop. Rugarea aceasta, precum e şi lucru fi­resc, a ajuns la cunoscinţa împărătesei, care, simţindu-se vătămată pentru această împotri­vire faţă cu un act al autorităţii împărătesei, s’a supărat pe contrarii episcopului Rednic şi astfel a dat ordin contelui Hadik, care era pre­şedintele guvernului din Sibiiu şi prefect de arme (armarum praefectus), să cerceteze starea lu­crului şi eventual să iee măsuri pentru a face inofensivi pe contrarii episcopului. Contele Hadik a chiemat la Sibiiu pe unii protopopi, despre care era sciut, că sânt aderenţi ai lui Rednic, şi ’i-a întrebat, că oare cu scirea lor s’a scris rugarea la Papa ? Ei au răspuns, că fără de scirea lor s’a făcut pe­­tiţiunea din cestiune şi că ei primesc pe Ata­nasiu Rednic de episcop. Tot pe atunci (adecă în păresimile anu­lui 1765 a chiemat pe rînd la Sibiiu şi pe Grigorie Maior, Geronţie Cotorea, Silvestru Ca­liani şi pe protopopii Avram dela Daia, Să­cădate dela Blaj, Dimitrie dela Cheseiu, Maniu dela Tur şi Samuil dela Sebeş, şi care cum a sosit la Sibiiu, a fost închis separat, însă toţi aceştia, afară de Grigorie Maior şi protopopii Avram şi Săcădate, după­ ce au căpătat o în­fruntare aspră, fură puşi pe picior liber. Moartea cea mai tristă a avut-o Grigorie Maior, care fu excortat la mănăstirea rute­­nească din Muncaciu, unde avea din pedeapsă să-­şi petreacă toată vieaţa în pocăinţă şi să nu întreţină nici o corespondenţă cu ai sei; car’ Avram şi Săcădate au fost eliberaţi din prinsoarea dela Sibiiu chiar de episcopul lor Rednic, după­ ce acesta s’a întors dela Viena­­). Din această istorisire simplă se vede apicat, că Maior a fost pedepsit în urma îm­potrivirii manifestate de dînsul şi de aderenţii lui faţă cu denumirea episcopului Atanasiu Rednic şi în urma expectoraţiunilor cam aspre ale dînsului, faţă cu unii aderenţi ai acelui episcop 2). Cansa, pentru care însă el a fost cel mai aspru pedepsit între toţi contrarii episcopului Rednic, după părerea noastră, este aceea, că cercurile politice mai înalte se temeau de popularitatea călugărului Maior şi astfel aceste, ca să prevină tulburările, la care ar fi putut da însă rămânerea lui în Ardeal, au credut a fi consult, ca pe omul acesta atât de iubit de Români şi atât de re­solut în toate lucrările sale să-­l facă pentru totdeauna inofensiv. Cele mai mari jertfe se aduc de obiceiu politicei de stat!! A. B. (Va urma.) CRONICĂ. Scrie militară. Căpitanul de clasa I, de la regimentul de infanterie Nr. 51 Paul Smeu a fost pensionat ca neapt pentru ser­viciu la trupe şi fiind prevotat pentru ser­vicii locale la comande mai înalte în timp de mobilizare. (Domicilul: Viena.) * Reducere de porto pentru provin­ciile ocupate. Conform unei ordonanţe a ministerului de comunicaţiune dela 10 a 1. trecute, dela 1 Februarie întră în vigoare o reducere a portului de scrisori şi mandate poştale pentru provinciile ocupate şi în sand­­sacul Novibazar, precum şi în comunicaţiunea cu aceste provincii. Portul va fi şi pentru provinciile ocupate acela, care există pentru întreaga monarchie. * *) Cipariu: „Acte şi fragmente“, pagina 116, 117, 118. *) idem, ibidem, pag. 117. Nr. 18 La decentralisarea tablelor regesei. Alegătorii comunali din Arad s’au întrunit alaltăieri, după­ cum ’i­ se telegrafează lui „Pester Lloyd“, la o consultare cu privire la aședarea unei table regesei, după decentrali­sarea plănuită, în Arad. Adunarea a luat un cond­us, după care Aradul pe basa trecutului şi a presentului său este îndreptăţit a căpăta o tablă regească şi spre obţinerea ei vor fi a se face paşii necesari la deputatul Aradului Max Falk, la factorii parlamentului şi la guvern.* Comisiunea pentru prăsila vitelor a comitatului Sibiiu va ţine joi în 6­­. e. n. la 4 oare după ameadi o şedinţă în sala mică a casei comitatului. Programul acestei şedinţe se compune din 8 puncte. * Dl Dr. Alexandru Mocsonyi, după cum cetim în foile maghiare, a fost ales membru în comitetul lui „Nemzeti Kaszinó“ din Buda­pesta.* Semne de bunăstare. „Kolozsvár“ spune, că la tîrgul din urmă din Bistriţa un ţeran a vândut opt cai, dintre care unul vătămat, dar’ şepte cu desăvîrşire citavi, cu preţul ne mai audit de 4 fl., di patru fl. v. a. Un cal a obţinut aşadară preţul de 50 cr. întrebat fiind, de ce a făcut acest lucru, ţe­­ranul năcăjit a răspuns, că a umblat pe la toate tîrgurile şi n’a căpătat nimica pe cai, car’ acuma a trebuit să-’i vândă cu ori ce preţ. Spunându-’i-se, că nici pelea cailor nu ’i-sa plătit, căci şi o pele de cal costă cel puţin 1 fl. 50 cr., a răspuns resignat, că şi pentru belii ar fi trebuit să plătească cel pu­ţin 1 fl. de cap şi aşa câştig din pagubă tot nu ar fi făcut. „Voiu câştiga“, sfîrşi bietul ţeren, „ce! puţin fenul, pe care caii ’mi-’l-ar fi mâncat degeaba“. Iată aici teren pen­tru fericitorii statului, care cred, că numai atuncia vom fi fericiţi, dacă ne vom face Maghiari. * Băieţi duelgii, în Alba-regală s’a întâmplat nu demult următorul lucru ne mai­pomenit: Doi băieţi, unul de 14, celalalt de 15 ani, s’au provocat şi s’au înţeles să due­leze cu pistoale — pentru o damă. Din norocire părinţii au aflat la vreme gândul vi­tejilor şi au zădărnicit duelul în momentul extrem, când băieţii stau deja faţă în faţă cu pistoalele încărcate în mână. în loc de duel voinicii cavaleri au trebuit să se mulţumească cu probata intervenţiune a „nănaşei“, cu care li­ s-a aplicat aplanarea afacerii cavaleresci în modul cuvenit. Apoi să nu vie „Antihârt“? * Conflictul anglo-portugez. „Gazeta de Colonia“ află din Lissabona, că Portugalia îşi propune a trimite puterilor un memoriu foarte desvoltat asupra diferendului ei cu Englitera și cerând întrunirea unei conferenţe, căci după tractatul de la Berlin nu e nevoie pentru întrunirea unei conferenţe de aderare prealabilă a Engliterei. Noul cabinet portugez a făcut să se declare guvernului englez, că menţine asigurările date de ministerul precedent, V' Serbia şi Montenegro. Remiţând regentei scrisoare autografă a prinţului Mon­tenegruim, dl. Vukovici a reînoit mulţumirile prinţului pentru primirea frăţească ce s’a făcut emigraţilor montenegrini şi pentru ajutoarele ce li­ s’au dat; aceste fapte constitue o probă preţioasă de afecţiunea Sârbilor pentru fraţii lor din Montenegro. Ristici a răspuns, că guvernul e fericit, că a putut să-­şi în­deplinească o datorie sfântă cătră fraţii mon­tenegrini. Vukovici a fost decorat cu ordinul „Takova“. * Şcoală femeiască de gazetărie. Surorile Emilie şi Georgine Hill, care au îmbrăţişat cariera jurnalisticei, au deschis la Londra o şcoală specială pentru formarea femeilor jurnaliste: redactori, stenografi, co­rectori şi raportori. Domnişoarele Hill îşi tipăresc d­anu­l „The Westminster and Lam­beth Gazett“, în acest stabiliment, aşa că teoria se unesce cu practica. Acesta e pri­mul stabiliment de acest soiu, care se fundează în Europa. O şcoală asemenea ca aceasta există la Detroit, Statele­ Unite, creată de o doamnă, care face parte din redacţiunea ziarului „Detroit Freie Press“. Cestiuni economice. Alegerea şi producerea seminţei de prăsilă. Pentru de a înlesni înţelegerea ex­punerilor de mai târziu şi în scopul de a pune o basă sigură Gestiunilor de interes practic, este consult să examinăm sămânţa mai ântâiu botanicesce, descriind în câteva cuvinte în­tocmirea anatomică şi composiţia materială, în vedere vom ava exclusiv sămânţa plantelor agricole. Sămânţa este compusă din cunoscutul med şi un înveliş adese foarte vîrtos. Partea principală a medului este colţul sau embrionul, care representă oare­cum planta în mic. La colţ putem deosebi trei părţi: rădă­­cinuţa, cotorelul şi una sau două foi numite cotiledoane. Rădăcinuţa dă nascere la rădăcini. Din cotorel se desvoaltă cotorul, frunzele şi toate celelalte organe. Pe timpul încolţirii şi pănă să apară cele dinteiu organe nutritive, rădăcinile şi frunzele,­­ nutrirea colţului este mărginită la materialul de reservă propriu săminţei. Acest material se cuprinde în coti­ledoane şi nu arare­ori în mod, alăturea colţului. în ce priveste composiţia materială, ne mărginim la expunerile ce urmează. Diversele sămînţe agricole se compun din: a) amil

Next