Tribuna, iulie 1893 (Anul 10, nr. 143-168)

1893-07-31 / nr. 168

Anul X Nr. 168 Sibiiu, Sâmbătă 31 Iulie (12 August) 1893 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/i an 2 fl. 50 cr., */a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */a an 3 fl. 50 cr., 1/i an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V 1 an 10 franci, V 1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte.TRIBUNA INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un immer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. SELBATECII DIN ORADEA-MARE. în adevĕr miraculoasă este Ţeara­ Ungurească! Dacă ştirile telegrafice, publicate în numărul nostru de ieri, nu ne-ar fi sosit chiar din isvor oficios, de la biu­­roul de corespondenţă din Budapesta, am fi hesitat să le publicăm, căci mai uşor ne era să credem, că voeşte a ne mistifica vre-un şăgalnic maliţios, de­cât să credem în adevărul celor comu­nicate. Dar’ îndoeală nu mai încape, toate foile din Budapesta o confirmă. Ora­­d­e­a-m­are a fost alaltăseară tea­trul unor sălbătăcii şi mai grozave ca cele din Turda, au fost distruse ferestri, uşi şi porţi, au fost bă­tuţi oamenii poliţiei, a intervenit armata, a curs sânge omenesc. Făptuitorii au fost şi de astă-dată „cetăţeni“ maghiari, „indignaţi“ în sen­timentele lor patriotice, sau pe româ­neşte vorbit harangitaţi de presa tică­loasă a şoviniştilor şi conduşi de agi­tatori turbaţi, fanatisaţi până la paro­xism de aceeaşi presă. Până aici nimic neobicinuit. Ace­laşi fenomen, care ’l-am contemplat până la greaţă cu alte ocasii, la Turda, la Şimleu şi Arad. Nu ne miră nici aceea, că earăşi Români sânt aceia, contra cărora cu atâta furie s’a ridicat selbaticia hordelor de be­­tyári din oraşul lui Tisza Kálmán. Căci ne este cunoscută ura păti­maşe, care demult şi cu sistem se cultivă în poporul maghiar contra tot ce este românesc. Ştim că de Români fiind vorba, Ungurul nu mai cunoaşte margini, îşi dă pe faţă toată bestiali­tatea originei sale mongolice şi este ca­pabil de ori-şi-ce. Acum înse vine momentul mira­culos al afacerii. Ce fel de Români sunt aceia, contra cărora s’au săvîrşit vandalismul din Oradea-mare, şi din ce pricină s’a săvîrşit? De necrezut este răspunsul ce tre­­bue se ni-’l dăm la această întrebare. Jertfa de căpetenie a sălbătăciilor pro­­dane este Excelenţa Sa episcopul Mi­hail Pavel. Acest prelat, blând şi bun până la slăbiciune, care toată vi­­eaţa sa a fost stăpânit de rîvna bine­facerilor şi a păcii, care cu penibili­tate s’a ferit de ori­ce conflict cu pu­ternicii zilei, a fost cu ei concesiv până la păcat, a împărţit cu ei economiile muncii sale, ba li-a dat chiar mână de ajutor în urmărirea planurilor lor îndreptate contra existenţei naţionale a Românilor. Acest om este timbrat as­tăzi de Darco-Român, de trădător de patrie, din care pricină li­ se sparg ferestrile, li­ se distruge reşedinţa arch­ierească! Dar’ ridicol de-a dreptul devine lucrul, când ne gândim la a doua jertfă a betyarilor din Orade. Este părintele canonic Dr. Augustin Lauran. Nu există azi Român pe faţa pământului, care să­’l mai poată considera pe acest personagiu de conaţionalul seu. Am­biţios fără margini, vecinic preocupat de dorul mitrei episcopeşti, care din ne­norocire in biserica unită se confereşte de cătră stăpânirea maghiară, Lauran toată vieaţa lui a lucrat pentru inte­resele maghiare. Cu naţiunea română demult a rupt toate legăturile, demult îl cunoaştem de unealtă vilă a maghia­­risârii, care cugetă ungureşte, scrie un­gureşte, car’ pentru Români n’a făcut decât rău, maghiarisând, cât a putut, instituţiile diecesei din care face parte, denunţând şi persecutând pe toţi care au manifestat oare­care urmă de spirit românesc. In zadar, şi acest perdut fi­u al nea­mului românesc este prea Român pentru haita şovinistă, şi lui­­i­ se de­molează locuinţa ca unui trădător de patrie. Acelaşi lucru şi cu devastarea se­minarului de băieţi din Oradea­­mare. Acest institut, întemeiat pentru luminarea tinerimii noastre unite, graţie hărniciei canonicului Laurán şi a slă­biciunii episcopului Pavel, a devenit o pepinieră de maghiarisare. Limba ro­mânească într’însul demult nu se mai cultivă, dar’ cu atât mai mult cea ma­ghiară, în zadar, este românesc, ergo delendum este! Nu ştim încă cine sânt ceialalţi trei Români, atacaţi de furia başibozu­­cilor oradani. Putem îuse şti, că oa­meni d’ar de Dr. R­a­ţ i­u sau Dr. L­u­­caciu n’au putut fi. Căci, durere, de aceştia în părţile oradane prea puţini că în multe cuvinte nu odată se află una şi aceeaşi părticea, de multe­ ori formată din unele şi aceleaşi sunete, sau din articulaţiuni consunătoare una cu alta. De unde s’au in­­suit să pună părticelele acestea într’o bună regulă statornică, şi să le facă nişte anumite semne pentru a le distinge de celelalte părţi ale cuvântului. Aşa se născu­ scrierea si­la­b­i­c­ă, prin ajutorul căreia fiecare părticică a cuvântului numai cu un semn se designa, fie că stătea din două, fie că stătea din trei sau mai multe consonante sau vocale. Scrierea silabică prima­ oară a fost cu­noscută la Ethiopi şi la Brachomani. Aşa se vede că această specie de scriere s’a bucurat de o mare îmbrăţişare, şi s’a folosit din ge­neraţiune în generaţiune până când fu expa­triată prin scrierea alfabetică. Bar’ că a tre­buit să fie foarte plăcută, se poate constata din singură acea împrejurare, că în Siam şi azi numai scrierea silabică are trecere. Scrierea silabică forma primul pas la naşterea scrierii alfabetice. Neapărat tre­buia se fie schimbată prin un metod mai des­­voltat, mai sistematic. Cu scrierea silabică, aşa zicând, se restrîngea numai şi numai la designarea unor părţi ale verbului, numai şi numai la articularea unelor silabe din cuvânt. Prin urmare rămâneau multe sonuri, care nu erau representate prin semnele de scriere până atunci cunoscute. Dar’ dacă unele părţi ale cuvântului erau representate, mai bine zis, designate, şi altele nu, e foarte naturală lupta şi insuirea de a se elimina aceste de­fecte dezastroase în procesul clarificării cu­sânt. Positiv este însé, că nu pentru atitudinea lor politică au fost ata­caţi, ci pur şi simplu pentru­ că sânt R o na â n i, va să zică numai din ură de rasă. Aceeaşi ură, care şi mai repulsiv ese la iveală, dacă socotim, că nu numai locuinţele Românilor, ci chiar şi bisericii a fost atacată, pentru­ că este românească. Mai este deo­sebire între acest element „susţinător de stat“ şi bordeie jefuitoare ale lui Temerlan? Şi care a fost motivul acestor ti­căloase barbarii. Că un popă beţiv şi depravat, disciplinat pentru pur­tările sale scandaloase, într’o broşură clandestină, a denunţat de nepatrioţi pe conducătorii diecesei sale. Atâta şi nimic mai mult! Destul rusé pentru­ ca presa şovinistă, pe cât de ignorantă pe atât de inconştientă, să soarbă denunţările ticălosului popă Pituk, să facă capital politic din ele şi să pună la cale aceste noue sălbă­­tăcii. Este îngrozitor de trist, când ne dăm seama de raporturile de cause şi efecte a celor întâmplate în Oradea­­mare. Sentimentul extremei indignaţiuni este covîrşit de cea mai serioasă în­grijire, că ce se va alege de ţeara, în care sunt cu putinţă asemenea lucruri! Unde vom ajunge, când astfel vedem deslănţuindu-se cele mai scârboase pa­timi omeneşti între popoarele patriei, dar­ nu spontan, nu din întâmplare, ci în urma unei diavoliceşte premeditate şi îndelungate activităţi din partea ace­lora, care se pretind astăzi singurii stă­­pânitori ai ţerii ! Iată cu alte cuvinte roa­dele şovinismului, iată resul­­tatele practice ale politicei naţionale maghiare. Dar, şi mai dureros este, că ni­­căiri în toată maghiarimea nu se ma­nifestă cea mai mică reacţie contra spi­ritului pătimaş de intoleranţă şi ură, care produce asemenea morbide ecres­­cenţe. Nici una din foile ma­ghiare şi maghiare pe care le avem înaintea noastră, nu are un singur cuvânte­­ de reprobare pentru cele­­ ră­getelor. Neştinţa fiecărui om cu chemare nu era alta, decât a forma regule noue, cu care apoi să se poată designa ori-şi-care parte a vorbirii, şi nu numai una sau alta dintre ele Nişte cifre sistematice trebuiau să fie acelea, aşa ca să le poţi folosi ori-şi­­când, la ori-şi-ce ocasiune, la ori-şi-ce su­nete ale verbului. Sistemul acesta apoi fu creat prin scrie­rea alfabetică, care prin folosir­ea a 24 litere îţi putea reda ori-şi-ce verb, ori-şi-ce sunet. Alfabe­ul, cu mici excepţiuni pe ici şi colea, reformă toată scrierea de până atunci. Efectul alfabetului a fost mai mare ca al ori-cărui sistem de scriere de până atunci Alfabetul a învins ori-şi-ce metod de scriere vechiu, car’ pe el nu ’l-a învins nici unul. Alfabetul, precum arborii seculari resistă vi­jeliilor furtunoase, întocmai s’a opus ori-şi­­cărui atac de altă natură. S’a opus în con­tinuu, şi prin aceasta ’şi-a dobândit un film caracter, care nu ’i­’l-au putut frânge secoli de-a rîndul, şi care stă şi va sta în toate tim­purile neînclinat în tăria sa faţă cu ori-şi-ce reforme, faţă cu ori-şi-ce geniu. Alfabetul este de origine feniciană, de unde apoi se răspândi şi la alte popoare. Aşa d­­e­ la Greci asemenea din Phoenicia a trecut alfabetul. După tradiţiunea grecă Cadm aduse 16 litere, aşa numite „grammata phoinichia“. Celelalte sânt litere născute pe pământul Greciei, şi se atribue lui Simonide, Epieharm şi Aristotele. Se amintesc apoi şi alte per­tâmplate în Orade-mare. Și bun e D-zeu, nu are să ne prindă mi­rarea, dacă azi-mâne vom auzi, după obiceiul trecutului, că eară Românii sânt vinovați, că nobilii betyari au trebuit să se revolte în sentimentele lor patriotice. Ce cugetă adecă matadorii presei și ai hordelor șoviniste ? Care o să fie sfârșitul sfârșitului ? Cred ei că pe calea aceasta se va resolva cestia naționali­tăților ? Sau cred măcar, că va merge astfel la infinit ? Presupun că neamul românesc este atât de apatic, sau atât de îndobitocit, încât să sufere într’una aceste isbucniri ale sălbateciei asiatice, fără de a le da dela o vreme singurul răspuns potrivit, care este „dinte pentru dinte?“ Dacă aşa cred, apoi ne ţinem de patriotică datorinţă a-şi preveni în oara a unsprezecea, că se înşeală, îi putem chiar asigura, că numai moderaţiunii conducătorilor româneşti este a se mul­ţumi, că Românii şi până acuma au răm­as liniştiţi în faţa barbariilor ungu­reşti. Ne temem însé, că mai conti­nuând aceste barbarii, nici bărbaţii cei mai cu autoritate înaintea Românilor nu vor mai fi în stare să stăpânească măs­­sele, car’ atunci nimenea nu mai poate sta bun pentru nimic! N’au şoviniştii decât să continue şi n’are guvernul decât să privească în linişte, ca şi până acum, şi se lase ne­pedepsiţi pe toţi başibozucii, care sparg ferestrile şi capetele Românilor, şi atunci, mai curând decât poate dori cineva se va dovedi, câtă dreptate avem!! Ina­inte înse de a ajunge lucrurile la atâta, somăm pe toţi cei interesaţi să nu uite, că dela Orşova până la Oaş, dela Bi­­chiş până la Rodna, este multă româ­­nime, pe care tot nu va fi bine a o supune la extrema încercare! Atâta pentru concetăţenii maghiari. Durere, mai avem să spunem un cu­vânt şi unora dintre fraţii noştri români. Toată lumea ne va da dreptate, că epis­copul Pavel, canonicul Lauran şi în fine şi ceialalţi prodani, asupra cărora s a descărcat ultima urgie ungurească, numai „ultraişti“ nu sunt. Ba fără îndoeală cei mai mulţi nici „mode­raţi“ nu mai pot fi numiţi, ci dea­soane, parte mithice, parte istorice, ca in­ventatorii întregului alfabet grecesc; aşa d. e: Palamede, Prometheu, Orpheu, Museu­, Minos şi Ceerops, dar­ aceştia toţi sânt nu­mai nişte persoane fabuloase, care numai în poveşti şi legende figurează. Prin urmare des­pre aceştia nici nu poate fi vorbă, cu atât mai vîrtos nu, pentru­ că ştim, că alfabetul e de origine feniciană, şi aşa dacă odată a fost inventat de Fenicieni, nu era de lipsă se-’l inventeze a doua­ oară şi Grecii. Trebue dar’ ca totuşi tradiţiunea lui Cadm se fie cea adevărată, pentru­ că această tradiţiune avea cea mai multă legătură cu istoria, care e mama adevărului. Apoi conjectura lui Cadiu trebue să o primim, căci altcum nu ne vom pută explica numirile alfabetului grecesc, care toate sânt de origine feniciană, precum foarte frumos le-au dovedit acestea eruditul Schlottmann în opera sa cu numele „Bibli­sches Handwörterbuch“, atacată de Deecke și de Francezul Hader. După Schlottmann d. e. Alpha=taur, bou, căci Alpha întors (V) e ca și un cap de bou sau de taur; Beta=casă; Gamma=camilă (Ga­­meleon); Iota=cort etc Toate aceste nu­miri s’au păstrat în limba ebraică şi toate sânt de origine feniciană. De unde apoi foarte învederat apare, că alfabetul grecesc nu e de origine grecească, ci simplamente este impor­tat din Phoenicia. Atâta ştim, dar’ nu sân­­tem în bună desluşire, când s’a răspândit alfabetul fenician în Grecia. Mulţi s’au ocu­pat cu cestiunea aceasta, şi totuşi resultat precis n’au putut arăta, şi nici azi nu avem dreptul guvernamentali, dacă nu chiar renegaţi, precum este fără doar’ şi poate canonicul Lauran. Şi cu toate acestea?! Mai poate­’şi prin urmare imagina cineva, că politica „mode­rată“ s’ar impune intereselor româ­neşti ? Nu! Când ura de rasă şi do­rul de extirpare sunt motorul ad­versarului care ne atacă de-a dreptul in existenţă, ori­ce „moderatism“ ar fi slăbiciune, ori­ce concesiune crimă naţională. Sub asemenea împrejurări numai lupta făţişe, în şiruri încheiate, sub unicul steag național poate se ducă la bun sfîrşit. A FOIŢA „TRIBUNEI". Scrierea la antici. (Urmare.) Scurțime au voit, scurtime ’şi-au făcut. S’au lapodat de formele vechi, car’ vechia simbolică n’avu ce face, decât se sufere şi se se acomodeze transformărilor. Cu un „fiat vo­luntas tua“ s’a dat învinsă curentului contrar. Şi acest curent din zi în zi a învins. Semnele sale s’au încetăţenit. Semnarea nouă a cugetelor se păru­ mai aptă, mai comodă scopului pre­­fipt. Idea se vedea realisată, scopul ajuns: scrierea făcîi paşi mai departe. Deşi nu mult, dar’ totuşi destul pentru gustul timpurilor de atunci. Mai veni generaţiune după generaţiune, până car’ vedem ceva nou pe terenul desvol­­tării simbolicei şi hieroglificei. Târziu, foarte târziu se începe o nouă mişcare, ear’ cu idei înalte, ear’ cu scopuri măreţe, voind a de­signa nu numai lucrurile, dar’ şi sunetele din care consistă vorbirea. N’a fost deajuns scurtarea hieroglifelor vechi; mai mult voiră, a reda numele lucrurilor şi prin urmare a face semne pentru însăşi vorbirea. Trebuia prima­ oară a scruta, că oare cum şi în ce mod pronunţă omul cuvintele; trebuia apoi se studieze, nu cumva s’ar pută face o anumită divisiune între părticelele cu­vintelor, şi nu cumva s’ar pute articula după anumite regule fiecare cuvânt? S’au pus deci pe lucru, care cu cât mai cu deadinsul, cu atât și mai surprinzător. Anume observată din pronunțarea cuvintelor: Cât sânt de miserabile foile ungu­rești se poate vedea mai ales din cele­ ce ele scriu despre selbaticiile de la Ora­dea-mare. Cu toate­ că în acest oraș canalia de stradă a săvârșit cele mai sălbatice fapte, foile maghiare, autoare intelectuale ale acestui vandalism, scriu că „la Oradea­ mare opinia pu­­publică revoltată a arangiat o demonstrație (tüntetés) contra episcopului român antipatriot“. Aşa scrie guvernamentala „Pesti Hírlap“, aşa sălbaticul „Ellenzelt“. Va să zică gunoiul societăţii un­gureşti, canalia de stradă este „opinia publică maghiară“, care detesta­bilele acte săvârşite de această canalie „ revoltată“ sunt simple „demonstraţiuni“, fiindcă ele s’au „arangiat“ în contra unui episcop român „antipatriot“. Un beţiv ordinar, un om care a stat deja în casa de nebuni (dela Arad), un Pi­tuk Béla a ajuns deci se informeze și se inspire azi presa maghiară și se dee tonul in opinia publică maghiară. Apoi dacă nici aceasta nu este stare anarchică, ba chiar stare de ade­­vărata revoluție, nici Pituk Béla nu e nebun, car’ foile ungureşti sânt cinstite ! Dăm, mai la vale, amănunte din chiar foile maghiare despre „demon­ii basă, din care purcezend se putem statori adevărul. Trebue dar’ se ne îndestulim cu resultatul conjecturilor. înţeleptul Wolf zice, că deşi la Greci a fost încă înaintea lui Omer cunoscută scrierea alfabetică, totuşi aceea nu era folosită în ge­neral înainte de prima olympiadă, şi apoi deşi unii ştiau scrie, totuşi lăţirea scrierii între Greci nu se poate pune înainte de timpurile lui Thale, Solone şi Pisistrat. Cât ce însă apăra „Prolegomena“ lui Wolf, în care argumentează că 1) legile lui Lycurg n’au fost scrise, 2) legile lui Solone au fost scobite în forma unui „bustofedon“, 3) din vremile dinaintea lui Solone avem numai vre-o câteva inscriţii, 4) pe banii dinaintea lui Omer nu prea sânt inscripţiuni, 5) literele de pe vremea luptelor cu Perşii sânt încă pri­mitive, 6) Omer nu aminteşte scrierea, 7) literatura prosaică se începe numai în veacul al VIII. a. Chr., 8) Digamma n’ar fi perit, dacă ar fi fost srierea lăţită, 9) scrierea la Greci suferi multe greutăţi, 10) alfabetul gre­cesc numai în veacul al VI. a. Chr. se în­vaţă şi numai Simonide şi Epiehaim îl com­pletează, — la moment ’i-a răspuns Hug şi Nitzsch, atacându-’l ca pe un eretic al ştiinţe­lor. După ei luă lupta Bergk, care crede, contra lui Wolf, că importarea alfabetului s’a petrecut încă înainte de resboiul troian. Părerea lui Bergk dădu apoi impuls lui Hinrichs, care precum formă Wolf extremul negării, întocmai aşa se făcu representantul extremului contrar şi afirmă, că Grecii în secolul al XII-lea a. Christos deja scriau pretutindenea, şi prin ur- Apare în fiecare zi de lucru Amănunte despre sélbátéoiile dela Oradea-mare.

Next