Tribuna, octombrie 1893 (Anul 10, nr. 218-242)

1893-10-24 / nr. 237

T Anul X Sibiiu, Duminecă 24 Octomvrie (5 Noemvrie) 1893 Nr. 237 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., */2 an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate:1 an 10 franci, */* an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr. a treia-oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Măcelarilor nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucureşti primeşte abonamente Ioan Bianu, profesor, Bucureşti. Calea Victoriei nr. 135. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numor costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Din pragul temniţei. Cătră stimaţii noştri cetitori! înainte de a pleca să ne luăm osânda în temniţa Seghedinului, ne este o plăcută şi sfântă datorinţă să adresăm valorosului public al „Tribunei“ următoarele cuvinte: Lucrarea ziarului nostru este lucrarea marelui public românesc. Toţi aceia care au urmărit zilnic cele publicate în coloanele „Tribunei“, ştiu tot atât de bine ca şi noi, că forţa „Tribunei“ nu este atât în condeiul redactorilor ei, cât mai vîrtos în zelul cu care aceştia au ţinut să fie înainte de toate servitorii credincioşi ai opiniei publice româneşti. Nu prin scrieri măiestrite, plăsmuite la masa redacţională, ci prin ecoul ce s’a făcut sentimentelor şi durerilor ce sbuciumă pe Români, a ajuns „Tribuna“ astăzi cel mai acreditat organ românesc de publicitate, care şi adversarii cei maiînversulţi sânt să ţină seamă. Ştiut publicul românesc, şi îi articolul, pentru care ca osândiţi să ne perdemdelungată vreme din cea vârstă, în care dat îi este la lupte şi se muncească, condeiului nostru, ci pur ’răsunet din mulţimea aginemulţumire a poporului româţedincioşi devisei noastre de a fi fideli ai opiniunii publice, n’am hesitat să publicăm î net şi să-’i purtăm fără şovăire înţele, al căror fir numai după emniţei s’a sfârşit. Iar’ tocmai aceasta este forţa şi fierea noastră. Plecăm veseli la ţa, căci plecăm liniştiţi în connoastră, că ni-am împlinit datocâtră patrie şi naţiune, şi numai tru aceasta avem să suferim. Şi oricie repulsivă este nevoia de a’ţi în- tre zilele tinereţelor în întunerecul fiiţelor ungureşti, noi plecăm cu fitea ridicată, plecăm veseli şi plini de încredere, căci dulce este şi mângăitor a suferi pentru o causă dreaptă şi a suferi pentru datorinţa împlinită ! Cât pentru noi să fie dat cu desăvîrşire liniştiţi numeroşii noştri aderenţi ai „Tribunei“, care deja atâtea dovezi ni-au dat că urmăresc cu atenţiune şi dragoste soartea noastră. Pe noi nu ne vor spăria cu barbaria temniţelor. Vom suferi cu drag osânda ce ni s’a croit, şi toate câte ne vor mai fi destinate, până când se vor convinge chiar şi cei mai brutal porniţi dintre adversarii noştri, şi până nu se vor cutremura în convingerea lor, că nu este decât o insultă nemernică a presupune că un popor întreg, nobil şi viguros ca poporul nostru se va intimida şi va depune armele de frica brutalităţii lor. Pătrunşi de acest spirit şi de aceste credinţe le zicem cetitorilor noştri rămas bun şi la revedere în rîndurile luptătorilor naţionali. Ear’ dacă mai e să exprimăm vre-o dorinţă înainte de a se închide uşile temniţei după noi, aceea este, că onoraţii noştri cetitori se transplantă, în lipsa noastră, asupra urmaşilor noştri simpatiile şi încrederea de care ne-au învrednicit pe noi. Să o facă aceasta în convingerea, că şi în viitor „Tribuna“ va fi tot ceea ce a fost în trecut, va ţină cu scumpetate să fie organul eminamente naţional şi ecoul nestrămutat şi neînfricat al sentimentelor româneşti. Cu această promisiune, pentru care ne angajam cu toată vieaţa noastră, simtem siguri că ziarul nostru se va bucura şi de acum înainte de întreg sprijinul moral şi spiritual de care s’a bucurat în trecut. Şi astfel plecăm de două ori veseli la temniţă, căci neîmplinit va rămână şi celalalt gând infernal al adversarilor neamului românesc: gândul de a nimici „Tribuna“ prin întemniţarea întregului ei personal redacţional. Sibiiu, 5 Noemvrie n. 1893. Septimiu Albiul. Alexandra Dordea. Ioan Russu-Sirianul. Andrem Baltes. Crisa ministerială în Austria. Cea mai mare parte a ziarelor îşi exprimă mereu speranţa că se va forma un minister de coaliţiune. Se crede, în general, că prinţul de Windischgraetz refusă să facă parte din minister, cu toate că „Neue Presse“ zice că vine, în prima linie în combinaţiunile propuse. Contele de Thun, guvernatorul Boemiei este şi el desemnat ca preşedinte al consiliului central. „Presse“ înregistrează svonul răspândit în cercurile parlamentare, că şefui partidelor coalisate s’ar fi învoit de a încredinţa portofoliul instrucţiunii publice unui personagiu care n’a jucat vre-un rol politic, însă care posede cunoştinţe speciale. DITA „TRIBUNEI“. File din trecut. Schiţe literare şi istorice. — De Dr. Valeria Branişte II. 177« jurnalist român. Şi este lucru ştiut, abetrâneşti şi nu Tineri o servia rarilor cetitori de pe acea vreme, n’avea nimic din elucubraţiunile sensaţionale, pe care le afişează zilnic organul lui A. V. B., spre marea desveţare a obicinuiţilor cu romanele lui Xavier de Montăpin sau George Born. „Censura de pe timpuri nu permitea să se publice decât lucrurile cele mai incolore: dacă a plouat şi unde; ce fel sânt semănăturile; când s’a preumblat Vodă şi cu câţi cai; cine a fost numit în funcţiune sau pitac de boierie et^^ nusera nici un articol de ^chivfi noutăţile de l'x emo- i »si. ... Gil ^ I. Lahovary), marele scrial archiv jetului, al bibliotecilor și ivatori^ \etărimivorbirilor literare“, ^ CCTL nul Tie istorice s’a în^'.te“arkaleki, ce- i-sa înseninat fața, biri literare“ hârtiilor n A o mite contul bienal XXII. Acestea le-a spus șeful actual al liberalilor pe vremea sa de ministru. Este într’adevăr lucru curios şi foarte caracteristic ca acelaşi S turd z a, care pe vremea sa de ministru a ştiut foarte bine că irredentiştii al-Zaharia Karkaleki a fost multă vreme redactorul organelor oficioase ale principatelor române, în calitatea aceasta multe a văzut, multe a păţit şi prin multe a trecut. Astfel erau vremurile pe atunci şi n’avem să ne mirăm dacă nu odată îl vedem ajuns un corn de capră, obiectul satirei juvenile, care îşi făcea haz de îmbetrâniţii în idei şi îngheţaţii în sentimente din şirele guvernamentale. Dar nici nu consistă în acestea însemnătatea lui Karkaleki. El a înfiinţat la anul 1836 la Buda primul almanach român, „Almanachul statului“, care ani de-arîndul a apărut şi a ţinut în curent lumea românească. Karkaleki a înfiinţat la anul 1829 prima revistă ştienţifică românească din patrie la Buda sub titlul: „Biblioteca română Sau adunări de multe lucruri folositoare întocmită în 12 părţi, întâiaoare tălmăcită de prea înveţeli bărbaţi şi tipărită pentru neamul românesc prin Zaharie Karkaleki, iscoditorul acestei biblioteci“, şi s’a tipărit în „creasca tipografie a universităţii Ungariei“ în Buda. într’un capitol următor ne vom ocupa mai detailat cu această revistă. După titlu ar parea un op împărţit în 12 părţi, de fapt este însă o revistă periodică, bietul Karkaleki n’a ştiut-o boteza. Trecând fugitiv prin filele acestei reviste vom rămâne uimiţi de cele ce vedem şi cetim. O lume nouă din trecut ni se presentă, despre care n’am ştiut nimic şi dacă n’am avu la mână proba învederată nici n’am crede în ea. — Ne reîntoarcem la trecut, ca adăpându-ne din el să câştigăm puteri noue pentru viitor. ___ jal. re-WjV vivo Semne de împăcare. Dela petrecerea Monarchului la Boroş-Sebiş şi Givis încoace începuseră a se răspândi veşti bune în ţeară. Se zicea că au început a înţelege şi Ungurii, că cu fudulia lor n’au s- o scoată la cale şi n’au s- o ducă departe. Că prin urmare va trebui ceva să se facă, ca stărilor încordate dintre cetăţenii uneia şi aceleiaşi patrii să li se pună capăt. Ear’ începutul se va face cu Românii, naţiunea cea mai mare la număr după Unguri şi care s’a afirmat mai cu tărie mai ales în anii din urmă. în fine se deschide dieta Ungariei, în lucrările ei eram în drept să aşteptăm, că se va arăta şi vreun semn, care să justifice rumorurile despre înlăturarea stărilor încordate dintre cetăţeni. Se înţelege în direcţiunea indicată în cele de mai sus. Şi iată aşteptarea nu ni-a fost deşeartă. Dieta se ocupă cu răspunsurile Coroanei date deputaţiunilor. După cum ştim dieta cu miniştri cu tot s’a ocupat cu răspunsurile într’un mod nu tocmai potrivit cu maiestatea Coroanei, însă Ungurilor ce nu li se permite în monarchia austro-ungară în ziua de astăzi ? între multele de toate, câte s’au discutat când cu răspunsurile Coroanei, s’a atins şi cestiunea, cu care ne ocupăm. Scoatem din toate câte s’au zis numai aceea ce a zis ministrul unguresc de interne, fiindcă în posiţiunea sa, în fruntea administraţiunii publice, ceea ce zice el are mai multă însemnătate. Din cuvintele lui transpare ceea ce are de gând să întreprindă guvernul. Dînsul a zis: „O parte a incerul și undă începe a turna ploaia ca cu găleata... „Nici timp frumos, nici Vodă cu 6 cai, nici primire entusiastă. „A doua zi ese gazeta lui Karkaleki cu descrierea pompoasă. A fost un rîs general“. Şi ce cugetaţi, mă rog, că jurnalistul de la „Teara“ a voit să scrie un studiu despre Karkaleki! Nici prin minte nu ’i-a trecut! A voit să batjocorească un organ oposiţional şi cea mai mare batjocură ce ’i-a putut'spune, a fost că ’l-a numit: Karkaleki. Astlîe\ a, ■’iuns acest nume sonor să fie una div \ns\fiteVyje Inaj jignitoare. teligenţei române stă pe basa programului politic dela 1881. Pe aceştia noi suntem decişi a-’i lovi cu toată rigoarea legii“. Ministrul nu putea să-’şi caracteriseze mai lămurit programul seu faţă cu intenţiunea de a înlătura încordările dintre cetăţenii statului şi în special dintre Unguri şi Români. Politica guvernului oglindată cât nu se poate mai bine este foarte precisă şi clară: guvernul „cu toată rigoarea legii“ va „lovi inteligenţa română“, ca „massa cea mare a poporului“ să o poată „ocârmui uşor“, cum zicea acelaşi ministru, că e „uşor de ocârmuit“. A trecut timp la mijloc după răcoreala aceasta ministerială, însă veştile despre intenţiuni bune şi de pacefâcătoare din partea Ungurilor şi a guvernului unguresc care se repetesc. Comiţii supremi din fruntea comitatelor devin afabili cu Românii. Unii spun că ar ave şi bani la disposiţiune pentru preoţi români lipsiţi. Cu un cuvent o dragoste pe ei pentru Români de te ia groaza. Dar, când încep a încolţi nădejdile mai bine, că împăcarea tot are să se facă, cu toate că ministrul a fost atât de sever cu Românii, iată că municipiul comitatens al Clujului cu Bartha Miklós în frunte vine cu alt tunet. Clujenii cu ajutorul şovinismului, poporul din comitat, fiindcă e român, este exclus din representanţă (aşa e în toate ţinuturile unde a fost iobăgimea) vin cu o resoluţiune cătră dietă, prin care cer, ca legislativa să facă legi draconice, prin care vieaţa naţională română să fie lovită cum zicea şi ministrul cu rigoarea legii. Ei, dar’ să nu fie cu supărare! Poate că a fost un fel de raptus, care a răpit pe Bartha Miklós şi printr’insul pe Clujeni, încât şi-a scos din fire să nu ştie ce fac. Nu poate fi altceva, pentru că vine „Pester Lloyd“ şi le ţine Clujenilor o prelecţiune părintească aşa precum au văzut-o cetitorii tradusă şi în coloanele acestei foi. Numai cât „Pester Lloyd“ îşi are motivele sale pentru ce este aşa de mulcomitor, şi pentru cei se permite lui să fie aşa de mulcomitor. El este cetit de foarte puţini Unguri. Publicul seu cetitor este între neunguri şi în străinătate. „Pester Lloyd“ poate, ba şi trebue să scrie pentru oameni cu idei pe când oştile „pravoslavnicilor“ nici patru oameni n’au perdut. Şi ori încătro ne vom îndrepta privirile, tot numai note caraghioase vom vedea despre Karkaleki. Putem căuta prin scrieri serioase, istorii de ale literaturii româneşti, studii critice, literare şi cultural-istorice şi nu vom afla nici pomană de Karkaleki. Şi oare acest om numai de caraghioslîcuri a fost bun? Toată activitatea lui s’a concentrat numai în vre-o câteva gogoaşe, care să-ş i păstreze numele drept prototip al comicului involuntar? Nu, nu şi iarăşi nu! Acest om este de însemnătate primordială în istoria jurnalisticei noastre, care activitatea lui a fost o binefacere pentru vieaţa noastră naţională şi resultatul muncii sale îndelungate menită binecuvântarea neamului românesc. Pe vremea când ’şi a început lucrarea sa rodnică, puţini de tot au fost aceia, care au putut aprecia în merit valoarea ei, mulţi însă, foarte mulţi s’au adăpostit la umbra acestei activităţi şi neamul românesc li datoreşte cu cea mai sinceră recunoştinţă. Când s’a ivit apoi generaţiunea tineră, cu ideale noue şi activitate mai extinsă, a apucat un moşneag in ale jurnalisticei, a cărui părţi bune erau deja bun comun pentru întreaga tinerime, care micile lui greşeli, prin contrastul activităţii proaspete au devenit tot mai mari, până când în fine numai acestea au mai rămas în memoria urmaşilor. Datori suntem memoriei lui Karkaleki, datori sântem naţiunii noastre să-’l rehabilităm în memoria poporului român şi să-’i avisăm locul de frunte care-’i compete, în urma roadelor ce a dat mai civilisate. Lumea din afară de Ungaria nu trebue să ştie toate cura se petrec în Ungaria. Ea să creadă, după informaţiunile lui „Pester Lloyd“, că în Ungaria se petrec lucrurile aşa cum trebue să se petreacă in orice stat modern, în orice stat, care face pretensiunea de a fi stat modern şi representant al civilisaţiunii moderne din Europa, însă să zicem că „Pester Lloyd“ ia lucrul în toată seriositatea, să zicem că-’i putem crede pe cuvânt, şi că creerii Clujenilor ’şi-au perdut ecuilibrul. Cum vine a se explica manevra cea mai nouă cu redactorul Russu Sirianul ? Procurorul îi declară că toate sunt în ordine, şi totuşi mai târziu este arestat, deţinut fără să ştie deţinutul şi deţinătorul pentru ce. Sau pentru că ministrul este decis a lovi inteligenţa română cu puterea legii? Am pută să continuăm cu de acestea. Sunt multe şi varii semnele de „împăcare“ ale concetăţenilor noştri. Numai cât nu se prea potrivesc cu împăcarea cum o înţeleg oamenii cu mintea la loc şi oamenii care în adevăr voesc sincer împăcarea. / Si vis pacem, para bellum. /"Estă devisa potrivită pentru România, faţă cu oameni cum sunt şoviniştii Unguri. Să nu provocăm, dar’ nici să nu luăm noi Românii de bani buni floate vorbele dulci, care sunt puse în curs cu scop de a prinde pe Români cursă. Nu zicem că Românii nu stee de vorbă cu Ungurii în cestiuni de împăciuire, însă atunci ,când va fi venit timpul, adecă când vorbele concetăţenilor Unguri vor sări dea cu faptele şi faptele cu vorbele de îmmpăcare. Până când însă timpul n’a venit, să se pregătească Românii mereui de luptă şi să se lupte bărbătește cum' - au luptat până acum. DACO-ROMÂNÎSMUL și politica maghiară culturală. (Articolii dini Jancsó Benedek.) VI. Condusiuni.